Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay, Argentina și Peru
(6–17 noiembrie 2026)
Întâlnire cu lumea educației
Universitatea Catolică a Uruguayului (Montevideo), sâmbătă, 7 noiembrie 2026
Iubiți frați și surori,
Sunt foarte bucuros să mă pot reuni cu voi, cei care, urmând exemplul lui Isus, Învățătorul Divin, vă dedicați viața în slujba educației. Îl salut pe cardinalul Daniel Sturla, SDB, mare cancelar al acestei Universități Catolice. Îi salut pe episcopi, pe rector, părintele Julio Fernández Techera, SJ, și pe toate autoritățile civile. Un salut special adresez profesorilor și studenților, proveniți din numeroasele instituții de învățământ din această țară.
Acum puțin peste treizeci și opt de ani, Sfântul Ioan Paul al II-lea a vizitat această Casă de studii, care atunci făcea primii pași. Astăzi, după atâția ani, vă mulțumesc din adâncul inimii pentru munca educațională pe care ați desfășurat-o și continuați să o desfășurați în comunitățile de formare și învățământ, la toate nivelurile și de-a lungul diferitelor vârste ale vieții umane. Această perseverență demonstrează că educația catolică în Uruguay a devenit „forma concretă în care evanghelia se transformă într-un gest educațional, o relație și o cultură”. De asemenea, confirmă că „evanghelia nu învechește, ci «face toate lucrurile noi» (Ap 21,5). Fiecare generație o aude ca o noutate care regenerează. Fiecare generație [descoperă] puterea sa seminală și multiplicatoare” (cf. Scrisoarea apostolică Trasând noi hărți ale speranței, Prefață, 1.1).
Obiectivul misiunii pastorale în educație este ca studenții, profesorii și directorii să audă, să vadă, să guste, să atingă și să miroase vestea bună: fie ca aceasta să lumineze simțurile, așa cum o fac picturile murale vibrante din acest campus universitar, astfel încât cei care fac parte din comunitatea educațională să poată crește și să-și consolideze demnitatea inalienabilă de ființe umane. Același lucru este valabil și în contextele educaționale extra-curriculare și informale, în comunitățile educaționale și în reintegrarea socială sau terapeutică, unde, chiar mai mult decât cuvintele, contează prezența atentă și mărturia de viață a unor adulți credibili, competenți și care colaborează între ei.
Pentru a atinge acest obiectiv, cred că este necesar, având în vedere realitatea globală pe care o trăim, să „depășim viziunile dualiste: ființa umană este o «unitate de trup și suflet». Reducerea trupului la un «obiect», de care se poate dispune în mod arbitrar, este întotdeauna o negare a demnității persoanei” (cf. Gaudium et spes, 14; Audiența generală, 9 septembrie 2026).
Vă invit, așadar, să facem o scurtă „plimbare” prin cele cinci simțuri ale noastre și, reflectând asupra lor, să redescoperim frumusețea evangheliei și măreția umanității noastre.
Să începem prin a comenta un verset dintr-un psalm: „Când privesc cerurile” (Ps 8,4). Psalmistul ne conduce la una dintre cele mai sublime operațiuni ale ochilor noștri: contemplarea. Contemplarea, în zilele noastre, înseamnă a privi cu atenție, aproape cu uimire, ceva spiritual sau material. „Din contemplarea creației și din întâlnirea cu Creatorul vine conștientizarea locului nostru special în planul minunat al lui Dumnezeu și a responsabilității noastre personale și colective de a păstra armonia originară” (Omilia, 1 septembrie 2026). Putem aprecia acest lucru și în cele douăsprezece clădiri ale campusului, care se îmbină armonios cu mediul din acest cartier.
A contempla înseamnă a evangheliza în acel proces cognitiv din ce în ce mai dificil: atenția. Când creștem în acest proces, copiii noștri și tinerii noștri ating profunzimea pe care o doresc; dobândesc spații de tăcere și de discernământ; cresc în familiaritatea dialogului cu conștiința lor și cu Dumnezeu (cf. Scrisoarea apostolică Trasând noi hărți ale speranței, 10.3). Vă cer ca în opera voastră educativă contemplarea să ocupe un loc privilegiat.
În al doilea rând, psalmistul, spunând „Cerurile tale, lucrarea mâinilor tale” (Ps 8,4), continuă contemplarea sa până la punctul de a vedea degetele lui Dumnezeu ca pe cele ale unui artist care, în creație, așează lumini, îngeri și ființe vii care se mișcă pe firmament, pe pământ și în ape. Dintre toate aceste ființe, numai omul va avea degete care, unite în mâinile sale, vor lucra pământul, vor produce roade, vor saluta semenii proprii, vor mângâia, vor îmbrățișa. Totuși, nu putem uita că, în zilele noastre, degetele umane produc cea mai teribilă dintre „lucrările umane”: războiul (cf. Discurs la sediul UNESCO, 25 septembrie 2026).
Educația catolică pe care o promovați este chemată să ajute comunitatea educațională și didactică să descopere importanța atingerii, a mâinilor, a degetelor, în promovarea păcii. Dacă studenții noștri simt îmbrățișarea baptismală pe care Tatăl ne-a dat-o ca fii, vor tânji după cealaltă îmbrățișare, cea a Tatălui milostiv care ne așteaptă în glorie. A-i face pe copiii și tinerii noștri să se simtă ca și cum ar fi între aceste două îmbrățișări este sarcina anevoioasă, dar frumoasă, a celor care predică evanghelia (cf. Francisc, Evangelii gaudium, 144). Cei care se simt îmbrățișați de Tatăl sunt, inevitabil, constructori ai păcii.
În parcursul pe care îl facem, apostolul Petru ne îndrumă către simțul gustului, spunând: „Ați gustat cât de bun este Domnul” (1Pt 2,3). Acest simț evocă aroma, înțelepciunea care vine din experimentare, din meditare, din savurare. Vorbesc despre înțelepciunea care ne apropie de bunătatea lui Dumnezeu; despre înțelepciunea care ne face frați; despre înțelepciunea care ne face sfinți. Gustarea nu se limitează la recunoașterea aromelor, la clasificarea alimentelor, la gruparea mâncărurilor. De asemenea, nu poate fi considerat înțelept cineva care adună informații fără discernământ, fără reflecție, fără a cunoaște contextul.
Este urgent, așadar, ca educația noastră școlară și universitară să contribuie la „utilizarea înțeleaptă a tehnologiilor și a inteligenței artificiale, plasând persoana înaintea algoritmului și armonizând inteligența tehnică, emoțională, socială, spirituală și ecologică” (cf. Scrisoarea apostolică Trasând noi hărți ale speranței, 10.3). Fie ca copiii noștri și tinerii noștri să savureze „ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit” (Rom 12,2).
Pentru a reflecta asupra simțului mirosului, ne putem referi la episodul ungerii din Betania relatat de evanghelistul Ioan: „Casa s-a umplut cu parfumul mireasmei” (In 12,3). „Lumea s-a umplut de reputație bună, pentru că o reputație bună este un parfum bun”, ne amintește Sfântul Augustin (Comentariu la sfântul Ioan, Discurs 50, nr. 7). Reputația omului modern a suferit nenumărate lovituri, până în punctul în care rebutarea, respingerea, disprețuirea au devenit un miros grețos, acceptat de mirosul nostru.
Procesul de dezumanizare pe care îl trăim reprezintă o provocare pentru școlile și universitățile noastre. „Paradoxul este din ce în ce mai evident: în timp ce «inteligența» este atribuită sistemelor informaționale, ne chinuim să recunoaștem demnitatea inalienabilă a persoanelor, ale căror vieți sunt judecate după criteriul eficienței și, atunci când sunt considerate a nu mai fi productive, sunt respinse și aruncate” (Discurs la sediul UNESCO, 25 septembrie 2026).
Este indispensabil să apărăm parfumul bun al persoanei umane, bazându-ne pe parfumul bun al lui Mesia. Trebuie să proclamăm din nou că viața umană trebuie respectată în toate fazele sale și în toate stările sale. Nimeni nu merită să fie respins.
Încheiem parcursul nostru cu simțul ascultării, citându-l pe evanghelistul Matei, care spune: „Cine are urechi, să asculte” (Mt 13,9). Încheiem aici cu speranța că ceea ce am reflectat în această casă de studii va fi auzit și, ulterior, ascultat în instituțiile voastre de învățământ. Ascuțirea auzului nostru este importantă în lumea de astăzi. Discernerea a ceea ce auzim face diferența. „Sfântul Augustin, altoind înțelepciunea biblică pe tradiția greco-romană, a înțeles că adevăratul învățător inspiră dorința de adevăr, educă la libertatea de a citi semnele și de a asculta vocea interioară” (Scrisoarea apostolică Trasând noi hărți ale speranței, 2.2).
Educația noastră catolică nu poate fi limitată la un circuit închis. Dimpotrivă, trebuie să se obișnuiască să asculte familiile, societatea civilă, autoritățile politice și administrative, precum și reprezentanții sectoarelor productive și ai grupurilor de muncă. Astăzi, copiii noștri și tinerii noștri „ascultă” atunci când participă la experiențe de voluntariat, de misiune sau la proiecte comunitare. Cei care ascultă îi recunosc pe ceilalți ca pe un bine, nu ca pe o amenințare. În Sfintele Scripturi, ascultarea Domnului a fost considerată un act de înțelepciune, prudență și dreptate (cf. Prov 1,2-5; 2,1-9). Aceste trei virtuți trebuie să împodobească proiectele noastre educaționale, ținând cont de faptul că generațiile se schimbă mult mai rapid decât în trecut și că a ține pasul cu vremurile, fără a abandona o tradiție sănătoasă, reprezintă o adevărată provocare.
Iubiți frați și surori, vă cer să continuați să mergeți, evanghelizând și contemplând persoana în întregimea sa: „trup și suflet, inimă și conștiință, intelect și voință” (Gaudium et spes, 3). Nu ne este permis să ne oprim. Să continuăm să mergem în Cel care s-a făcut Cale, Adevăr și Viață. Vă mulțumesc încă o dată pentru opera educativă pe care o desfășurați și, încredințând-o ocrotirii Sfintei Fecioare Maria, Scaunul Înțelepciunii, vă împart din inimă binecuvântarea apostolică.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
