Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay, Argentina și Peru
(6–17 noiembrie 2026)
Întâlnire cu realitatea socială de la Casavalle
Parohia „Stăpâna Noastră de Guadalupe” (Montevideo), sâmbătă, 7 noiembrie 2026
Salut rostit liber către familiile rezidente la Casavalle
Binecuvântarea lui Dumnezeu are loc în multe forme. Astăzi cerem binecuvântarea sa asupra fiecărei familii reprezentate aici, asupra celor dragi lor, asupra tuturor familiilor care trăiesc în această zonă.
O mare binecuvântare se întâmplă atunci când ne adunăm în comunitate, când învățăm să lucrăm împreună, să colaborăm la un proiect comun, să afirmăm că viața este importantă, că credința noastră ne susține. Și că vrem să fim fideli lui Isus, cel mai bun prieten al nostru.
Domnul să fie cu voi. Binecuvântarea lui Dumnezeu atotputernic, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, să coboare asupra voastră. Amin.
_______________
Discursul Sfântului Părinte
Iubiți frați și surori, bună seara!
Este o mare bucurie pentru mine să pot vizita această parohie și acest cartier, să mă plimb pe străzile sale și să aflu despre lucrările care au fost realizate cu atâta migală. Privind la ele, mă simt ca acasă, amintindu-mi vizitele la diferite comunități când am locuit în Peru. Îi mulțumesc cardinalului Daniel Sturla, arhiepiscop de Montevideo, părintelui Pablo Coimbra, paroh al acestei comunități, și doamnei Carmen Albana Sanz pentru cuvintele lor de bun venit; și vouă tuturor pentru prezența voastră astăzi aici și pentru că ați pregătit această întâlnire cu atâta entuziasm. Doresc să le mulțumesc în mod special celor care au oferit mărturia lor, deschizându-și inimile pentru a împărtăși cu noi triumful vieții, al credinței și al speranței. Mulțumesc lui Angélica, Alan și Katherine.
Această parohie este dedicată Stăpânei Noastre de la Guadalupe, pe care predecesorii mei au proclamat-o „Patroana Americii Latine” și „Împărăteasa Americilor”. Prezența iubitoare a Mamei noastre cerești pe acest continent ne invită să privim dincolo de realitatea care ne înconjoară, să vedem dincolo de granițe și, ridicând privirea, să ne deschidem inimile către realitățile veșnice. De asemenea, Maria ne învață să facem ceea ce ne spune Fiul său Isus (cf. In 2,5), iar aceasta este misiunea parohiilor: să fie ca un far care indică prezența lui Isus Cristos, oferind tuturor lumina Cuvântului lui Dumnezeu, sprijinul sacramentelor, ajutorul rugăciunii și balsamul carității fraterne. În această comunitate parohială s-a realizat un proiect pentru construirea mai multor case pentru familii aflate în dificultate financiară. Mă bucur că am putut contribui la această frumoasă inițiativă datorită binefăcătorilor de la papal Fundation, cărora le adresez cele mai sincere mulțumiri pentru generozitatea lor. Fie ca aceste case să fie mult mai mult decât un simplu acoperiș pentru familiile lor: un adevărat cămin unde să poată crește în demnitate, pace și speranță, simțind mereu apropierea și iubirea lui Dumnezeu.
Aș vrea să vă împărtășesc o istorie pe care Isus a spus-o discipolilor săi – sigur o știți –; mă refer la parabola bunului samaritean (cf. Lc 10,29-37). În ea se spune că un om „a căzut în mâinile tâlharilor, care l-au dezbrăcat de toate, l-au rănit și au plecat, lăsându-l pe jumătate mort” (v. 30). Acest fapt a fost cu adevărat deplorabil și nedrept. Mai mult, la atacul cumplit suferit de bărbatul care mergea pe drum s-a adăugat durerea cauzată de indiferența celor care, deși l-au văzut în dificultate, au trecut mai departe (cf. v. 31-32). Dar istoria nu se termină aici; o lumină de speranță se aprinde în relatare: un samaritean, văzându-l, a fost mișcat, s-a apropiat de el, i-a tratat rănile, l-a dus la un han și i-a oferit mijloacele necesare pentru îngrijirea și însănătoșirea lui (cf. v. 33-35).
Iubiți frați și surori, vedem această istorie repetată adesea astăzi în numeroasele cazuri de insecuritate și violență care, din păcate, amenință pacea cartierelor noastre și chiar viața celor dragi ai noștri, și la care societatea răspunde adesea cu indiferență. În același timp, putem vedea și cealaltă față a monedei: munca numeroaselor instituții și a persoanelor cu inimă bună care contribuie la promovarea păcii și la ajutarea persoanelor să înfrunte propriile nevoi în mod concret. Un exemplu strălucitor este viața dedicată a părintelui Cacho, care a știut să construiască punți, să dărâme ziduri și să favorizeze întâlnirea, așa cum ne-a spus Angélica în mărturia sa.
Trebuie să continuăm să ne concentrăm asupra sprijinului caritabil al bunului samaritean care, văzând nenorocirea altuia, nu a rămas indiferent, ci a avut grijă de viața fratelui său. Nu putem ignora acest lucru când știm că în Uruguay există copii care nu merg la școală de teama de a nu se mai întoarce niciodată. Nu ne putem reduce la tăcere conștiința când vedem o mamă fără mijloacele de a-și hrăni copiii. Nu putem ignora multele persoane din jurul nostru care suferă, sunt singure și vulnerabile. Simțim acest lucru direct, în cuvintele emoționante ale lui Katherine. Un copil al acestei țări, atât de bogată în resurse, nu ar trebui să adoarmă fără mâncare și nici nu ar trebui să renunțe la o educație decentă și la un viitor decent din cauza insecurității care domnește pe străzi. Cu atât mai puțin ar trebui să sufere violență până la pierderea vieții.
Trebuie să lucrăm uniți: Biserica, societatea civilă și statul. Trebuie să ne scuturăm de inerție și să ne angajăm pentru binele comun. Aceasta este experiența pe care ne-a împărtășit-o Alan, care astăzi oferă cu generozitate ceea ce el însuși a primit. Depinde de noi să decidem dacă să construim un oraș nou, unde nimeni nu este exclus, sau să continuăm să fim confortabil cufundați în propriile noastre treburi. Papa Francisc ne-a spus că „incluziunea sau excluziunea celor care suferă de-a lungul străzii definește toate proiectele economice, politice, sociale și religioase. În fiecare zi ne aflăm în fața alegerii de a fi buni samariteni sau călători indiferenți care trec la distanță” (Fratelli tutti, 69).
Opera Bisericii se naște din caritatea evanghelică, „care o îndeamnă să se apropie de rănile omenirii în momentele în care acestea sunt cele mai acute. Când intervine, o face imitându-l pe bunul samaritean, cu discreție și apropiere, conștientă că ceea ce izvorăște din nevoia imediată nu poate deveni normă sau înlocui responsabilitățile instituționale proprii comunității civile” (Magnifica humanitas, 21). Să ne unim, așadar, eforturile și să răspundem cu generozitate chemării de a construi împreună o patrie de frați și surori.
Dragi prieteni, parabola bunului samaritean se încheie cu această poruncă a lui Isus: „Mergi și fă și tu la fel” (Lc 10,37). Aceasta este o poruncă pe care fiecare creștin trebuie să o audă răsunând zilnic în inima sa (cf. Dilexi te, 107). Fie ca aceste cuvinte să ne reînnoiască și să ne îndemne să continuăm să construim împreună un oraș nou, unde domnesc iubirea și pacea. Dumnezeu să vă binecuvânteze, iar Mama noastră de la Guadalupe, pentru care mărturisesc o afecțiune și o venerație deosebite, de când am primit hirotonirea episcopală în ziua sărbătorii sale, să vă protejeze cu mantia ei cerească. Vă mulțumesc foarte mult.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
