Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay, Argentina și Peru
(6–17 noiembrie 2026)
Veghe de rugăciune
Stadionul Centenarului (Montevideo), sâmbătă, 7 noiembrie 2026
Iubiți frați și surori, dragă Uruguay: bună seara!
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oportunitatea pe care mi-a oferit-o să fiu aici alături de voi. Îi mulțumesc, de asemenea, cardinalului Sturla, arhiepiscop de Montevideo, pentru cuvintele sale de bun venit, precum și lui Federica, Giovanni și familiei Gutiérrez Hernández pentru sinceritatea cu care au împărtășit mărturiile lor. Știu că în spatele a ceea ce se poate vedea într-o scurtă vizită se află ani de fidelitate. Mă gândesc la familiile care au transmis credința, la preoții și persoanele consacrate care și-au dat viața, la laicii – mulți dintre ei tineri – care susțin comunitățile lor și la atâția alții care se dedică slujirii altora din iubire față de Dumnezeu. Vă mulțumesc că l-ați făcut prezent pe Isus Cristos în atâtea vieți. El ne-a ales să mergem și să aducem rod (cf. In 15,16), și poate că o mare parte din acest rod rămâne acolo unde nici noi înșine nu-l putem vedea. Biserica vă este profund recunoscătoare.
Faptul că sunt alături de voi în această seară îmi permite să împărtășesc o reflecție asupra unui lucru pe care multe comunități creștine îl experimentează astăzi: avansarea secularizării și o indiferență religioasă din ce în ce mai răspândită. În multe locuri, credința nu se mai transmite cu naturalețea generațiilor anterioare, iar numărul celor care trec printr-o parte semnificativă a vieții lor fără o relație obișnuită cu Biserica sau cu practica religioasă este în creștere. Credincioșii care sunt în pelerinaj în Uruguay au trebuit să învețe să trăiască și să-și proclame credința în acest context, așa cum am auzit în această seară. De aceea, experiența lor poate ajuta frații și surorile din alte părți ale lumii care încep să descopere, în moduri diferite, ce înseamnă a fi o minoritate. Dar chiar și în aceste circumstanțe, există cei care perseverează: părinți care se roagă cu copiii lor, profesori care se străduiesc să trăiască și să mărturisească credința, tineri care l-au descoperit pe Cristos și doresc să-l urmeze chiar și atunci când se simt singuri, comunități care continuă să se întâlnească și preoți care călătoresc pe distanțe mari pentru a duce credincioșilor sacramentele. Gândindu-mă la toate acestea, mi-a venit în minte un mic oraș biblic: Betleem.
Profetul Miheia îl numise „mic printre locurile de seamă ale lui Iuda” (5,2); Sfântul Matei, în schimb, avea să spună: „Tu nu ești nicidecum cel mai mic” (2,6). Betleemul a rămas mic. Nimic nu se schimbase în dimensiunea sa sau în importanța sa politică. Poate că Betleemul ne poate învăța ceva despre această realitate: atunci când suntem puțini, când puterile noastre slăbesc sau când ne dăm seama că prezența noastră socială nu mai este aceeași, există riscul de a începe să judecăm situația noastră cu criterii foarte umane. Evanghelia ne invită să vedem lucrurile diferit. Dumnezeu a ales Betleemul, iar această alegere singură este suficientă pentru a ne împiedica să echivalăm micimea cu insignifianța.
Gândiți-vă doar la Euharistie: Domnul universului prezent sub umilele înfățișări ale pâinii și vinului! Aceeași logică divină este deja evidentă în nașterea sa. Sfântul Luca ne spune că, atunci când a venit momentul nașterii, „nu mai era loc pentru ei” (2,7). Totul a fost luat. Poate că putem vedea în acest pasaj o imagine a indiferenței noastre actuale. Viața se umple de ocupații, afecțiuni, proiecte și distrageri, până când absența lui Dumnezeu încetează să mai fie simțită ca o absență. Putem chiar ajunge să trăim fără să-l căutăm și, mai mult, fără să ne dăm seama cât de mult avem nevoie de el.
Totuși, Cristos vine, dar casa este plină. Nu este loc înăuntru și el ajunge să stea întins într-o iesle; la scurt timp după aceea, Irod va încerca să-l omoare, incapabil să suporte o domnie pe care nu o poate controla. Există ceva la Betleem care se repetă mereu: Dumnezeu poate fi considerat inutil, iar credința limitată la sfera privată, ca și cum nu ar avea nimic de contribuit la viața comunitară. Când încercăm să construim o lume fără Dumnezeu, riscăm să lăsăm și omenirea fără un loc. Dar nimic din toate acestea nu schimbă realitatea: acel Prunc este Dumnezeu și vine să ne mântuiască. Și în acest „noi” suntem cu toții incluși, pentru că indiferența se poate strecura și ea, puțin câte puțin, în viața celor dintre noi care credem.
Betleemul ne pune o întrebare foarte simplă: Există loc pentru el? Loc în timpul nostru, în logica noastră, în casele noastre; loc să-l ascultăm, să primim iertarea sa, să ne lăsăm îndreptați de Cuvântul său. Trebuie să-l păstrăm pe Cristos în centrul vieții noastre prin rugăciune, Liturghie, Spovadă și citirea meditativă a evangheliei. Trebuie să ne întoarcem cu toții iar și iar pentru a fi discipoli. Dacă vrem ca alții să-l găsească pe Cristos, trebuie să cunoaștem personal drumul spre Betleem.
La Betleem au venit și niște magi care văzuseră de departe o stea. Nu erau experți în Scripturi, nu știau unde se va termina călătoria lor și nici măcar nu puteau explica ce căutau. Dar acea lumină a trezit în ei o dorință care i-a pus pe drum. Dragi prieteni, voi, cu umilință și simplitate, puteți reflecta lumina lui Cristos în viața voastră. Poate că există persoane care nu deschid niciodată o Biblie de bunăvoie, care nu au pus piciorul într-o biserică de ani de zile sau care nici măcar nu pot spune dacă cred în Dumnezeu. Dar, văzându-vă, dorința și căutarea lui Dumnezeu s-ar putea trezi în ei; ar putea descoperi că merită să-și riște viața.
Tineri prieteni, îndrăzniți să faceți pasul de a vă căsători și de a întemeia o familie. Nu vă temeți de acel „pentru totdeauna”! Cupluri căsătorite, deschideți-vă casele către viață, chiar și atunci când lumea vă spune că un copil este o povară. Dacă cineva simte că Cristos îl cheamă să lase totul pentru a-l urma în preoție sau în viața consacrată, nu ignorați acea voce de teamă să nu pierdeți alte oportunități. Când a fi drept și onest are un preț, plătiți-l. Când a ierta pare o înfrângere, iertați. Când toată lumea vă spune să vă gândiți la voi înșivă pe primul loc, nu vă temeți să vă puneți pe ultimul loc; fiți dispuși să renunțați la timp, bani, confort și planuri pentru a-i sluji pe ceilalți. Fie ca cei care vă privesc să se întrebe: „De ce trăiesc așa? De unde au această libertate? De ce se iubesc atât de mult?”.
Steaua pe care au văzut-o magii nu era destinația lor. Misiunea ei era să-i conducă la Betleem, unde era Cristos. Dacă viețile noastre trezesc o întrebare, vor fi adus roade atunci când acea întrebare călăuzește pe cineva către Isus. Pentru a străluci puternic, nu trebuie să fim mulți, ci mai degrabă să reflectăm lumina Domnului.
Sfântul Luca ne duce acum la o altă scenă: păstorii care își petrec noaptea păzind turmele. Nu au urmat steaua, nu au pornit în nicio călătorie și nu par să caute nimic. Pur și simplu sunt în mijlocul vieții lor, făcând ceea ce fac în fiecare noapte. Și tocmai acolo Dumnezeu le vine în întâmpinare: „Nu vă temeți, căci iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (2,10). Această veste inspiră mottoul vizitei mele printre voi. Vă vestesc o mare bucurie!
Aceste cuvinte ar trebui să ocupe întotdeauna un loc central în viața Bisericii. Vestea bună are nevoie de martori. Și am primit o veste care merită să fie proclamată lumii: Isus Cristos! Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om! El este Dumnezeu cu noi!
Prin el știm că păcatele pot fi iertate. Îi putem însoți pe cei care mor și le putem spune că viața lor nu se va sfârși în neant. Putem aduce pâine și vin la altar și putem primi Trupul și Sângele său. Putem spune celor care au căzut: „Ridicați-vă, puteți încă să începeți din nou”. Priviți ce ne-a fost încredințat! Isus Cristos este speranța noastră! Societatea poate găsi multe lucruri valoroase în alte instituții, dar nimic nu poate înlocui vestea că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea, ura, violența, războiul și păcatul. Aceasta este bucuria pe care o purtăm, aceasta este bucuria pe care papa vine să v-o amintească.
Observați că îngerul adaugă că această bucurie este destinată „întregului popor”. Nu spune „pentru cei care o așteptau”, nici „pentru cei perfecți”. Unele persoane, precum magii, sunt deja în căutare și trebuie să-i însoțim în călătoria lor. Alții, însă, precum păstorii din Betleem, nu caută nimic. Această bucurie trebuie să vină la ei în mijlocul întunericului lor.
Păstorii, după ce au auzit vestea, și-au zis unii altora: „Haidem să mergem până la Betleem” (Lc 2,15). Acolo i-au găsit pe Maria, pe Iosif și pe Prunc. Evanghelistul adaugă că s-au întors la câmpurile lor „slăvindu-l și lăudându-l pe Dumnezeu” (Lc 2,20). S-au întors la aceeași muncă, pe aceleași căi, probabil la aceleași probleme. Dar nu mai erau aceiași. Îl găsiseră pe Cristos.
Dragi prieteni, fie ca această întâlnire să fie precum Betleemul, pentru ca voi să vă puteți întoarce la viața voastră transformați! Fie ca Cristos să intre cu adevărat în ceea ce faceți, în ceea ce iubiți, în ceea ce alegeți și chiar în ceea ce nimeni nu vede. Fiți sfinți! Nu vă mulțumiți cu o viață doar adecvată sau cu o credință obișnuită, mulțumită cu strictul necesar. Nu-i dați lui Dumnezeu doar o parte din voi înșivă; dăruiți-vă complet! Sfinții înseamnă bărbați și femei plini de abundența vieții în Cristos, liberi și autentici, persoane a căror viață face ca un „da” răsunător iubirii, adevărului și fericirii să fie irezistibil. Nu vă fie teamă să aspirați la aceasta. Cristos nu ne-a chemat la mediocritate; ne-a chemat la o viață nouă și deplină, asemenea vieții sale.
Iubiți frați și surori, dragă Uruguay: să se știe că am fost la Betleem! Să se știe că Cristos trăiește și că întâlnirea cu el face toată diferența. Același Isus care s-a născut în Betleem, care a murit și a înviat, trăiește pentru totdeauna și rămâne cu noi. Cristos ne așteaptă cu adevărat, prezent în Euharistie. Cât de frumos este ca Betleemul să însemne tocmai „casa pâinii”! Acolo s-a născut Cel care ni se va dărui ca Pâine a Vieții. Și astăzi putem continua să-l întâlnim, atât de aproape și atât de umil, în fiecare tabernacol. Căutați-l acolo, în adorația euharistică. Vorbiți-i ca unui prieten și lăsați-l să vă privească.
Să ne punem și noi viața sub privirea Stăpânei Noastre a celor Treizeci și Trei. Ea, Luceafărul dimineții, care ne conduce la Fiul său, să ne învețe să-l recunoaștem și să-l urmăm. Să-i cerem Domnului harul de a răspunde mereu, așa cum a făcut ea, chemării sale: Iată-mă, Doamne, iată slujitoarea ta, roaba ta, fie mie după cuvântul tău!
Vă mulțumesc foarte mult!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
