Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Veghe cu tinerii
„Monumento de los Españoles” (Buenos Aires), marți, 10 noiembrie 2026
Răspunsurile Sfântului Părinte în timpul Veghii cu tinerii
1. Agustina Flores: Sfinte Părinte, cum să înfruntăm frustrarea și limitele noastre atunci când mergem în întâmpinarea celor mai excluși și nu reușim să-i însoțim așa cum am dori? Cum să continuăm să mergem alături de ei când simțim că ceea ce facem nu este de ajuns?
Mai întâi de toate, bună seara și vă mulțumesc! Ce primire minunată! O primire pe care poate doar Argentina o poate oferi, vă mulțumesc!
Agustina, îți mulțumesc pentru întrebarea ta și pentru afecțiunea cu care îi însoțești pe acești tineri. Înțeleg ce simți: știu că este greu, dar nu-ți pierde speranța. Sfântul Ignațiu de Loyola spunea: „Acționează ca și cum totul ar depinde de tine, știind că în realitate totul depinde de Dumnezeu” (cf. P. de Ribadeneira, Vida de S. Ignacio: V, XI). Fă tot ce este posibil, pune-ți toată inima și unește-ți eforturile cu ale celorlalți. Iar când ajungi la limita puterilor tale, amintește-ți că ale lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată. Isus ne vorbea despre o sămânță care crește în timp ce semănătorul doarme (cf. Mc 4,26-27). Nu vom vedea întotdeauna roadele a ceea ce semănăm, dar putem avea încredere în faptul că Dumnezeu continuă să aibă grijă de ele. Așadar, ține minte cuvintele Sfintei Nazaria: „Înainte, pururi înainte!”. Domnul merge cu tine!
2. Franco Pugliese: Sfinte Părinte, cum pot face pentru a integra ambele aceste realități: iubirea pe care o trăiesc în parohie și în familie împreună cu responsabilitățile de la locul de muncă și alte îndatoriri din viața de zi cu zi?
Vreau să vă mulțumesc personal pentru mărturii și pentru întrebări. Și profit de acest moment pentru a spune, după ce am ascultat-o pe Guadalupe, că știu că sunt mulți tineri care doresc să-și dăruiască viața lui Cristos: în viața consacrată, în preoție și, de asemenea, în viața de familie. Cristos continuă să cheme! Nu vă temeți să răspundeți!
Franco, îți mulțumesc pentru această întrebare. Gândește-te la anii pe care Isus i-a petrecut la Nazaret, lucrând cu propriile sale mâini și împărtășind viața unei familii. Fiul lui Dumnezeu a vrut să trăiască așa! Ne-a învățat că și în lucrurile obișnuite îl putem întâlni. De aceea, nu trebuie să trăim două vieți, una pentru Dumnezeu și alta pentru preocupările noastre, ca și cum ar exista un contrast sau un conflict între ele. Când lucrezi, când studiezi sau când ești cu prietenii tăi, fă-o cu iubire și oferă-i Domnului. Astfel, și munca ta devine rugăciune și cale de sfințenie. Pentru aceasta, Franco, adu-ți toată viața pe altar de fiecare dată când participi la Euharistie. Iar apoi întoarce-te la ocupațiile tale cu bucurie, știind că și acolo te așteaptă Isus. Mulțumesc!
Discursul Sfântului Părinte
Vă mulțumesc! Vă mulțumesc tuturor!
Dragi tineri, dragi prieteni: bun venit tuturor!
Ce bucurie să mă întorc în acest loc pentru a mă întâlni cu voi! Bună seara! La Monumentul Spaniolilor există sculpturi care reprezintă patru mari regiuni ale Argentinei: Anzii, Chaco, Pampa și Río de la Plata. Cât este de frumos că astăzi acele ținuturi sunt reprezentate de atâția tineri! Vă salut pe toți.
Vă mulțumesc pentru această primire călduroasă, precum și pentru întrebările și mărturiile voastre. Îi mulțumesc, de asemenea, Monseniorului García Cuerva, arhiepiscopul acestui oraș, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Am vrut să începem această întâlnire cu un semn: focul lumânărilor noastre. Să ascultăm ce ne spune Isus: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie deja aprins!” (Lc 12,49). Este focul iubirii sale, comunicat de Duhul Sfânt, care ne curăță inima și ne face capabili să iubim.
Aș dori să vă vorbesc acum despre un alt foc: cel al unui cuptor din Babilon. Cartea profetului Daniel (cf. 1,3-7.17-20; 2,49; 3,1-93) ne istorisește povestea a trei tineri: Anania, Azaria și Misael. Trăiau exilați în acel pământ, unde au învățat o altă limbă, au primit nume noi și au găsit un loc în administrația regatului. Aveau un viitor în față. Până când a venit ziua în care a trebuit să aleagă cui să-și dăruiască inima. Regele Nabucodonosor ridicase o imensă statuie de aur și a poruncit ca toți să se prosterneze în fața ei. Cine nu ar fi făcut-o avea să fie aruncat într-un cuptor cu foc arzător. Imaginați-vă scena: o mulțime care se pleacă în fața colosului și doar trei tineri rămân în picioare.
Regele le-a oferit o ultimă șansă. Ar fi fost de ajuns un gest pentru a continua liniștiți cu viețile lor. Ei au răspuns că Dumnezeu îi poate elibera din foc, dar au adăugat: „iar dacă nu ne va elibera” (Dan 3,18), noi nu vom adora acea statuie. Câtă libertate există în acel răspuns! Nu știau ce avea să se întâmple. Cunoșteau pedeapsa care îi aștepta, dar știau că numai în Dumnezeu aveau să găsească fericirea.
Dragi prieteni, și astăzi se ridică idoli care pretind adorația noastră: succesul cu orice preț, banii, obsesia pentru aspectul fizic, pentru popularitate sau pentru căutarea nefrânată a plăcerii. Uneori, pentru a obține aprobarea celorlalți, putem minți, trăda sau umili pe cineva pe rețelele sociale. Invidia ne poate împiedica să ne bucurăm de binele altora, iar egoismul ne poate duce la a trata persoanele ca pe niște obiecte. Există și dintre cei care fac afaceri oferind plăceri care ajung să ne înrobească, cum ar fi pornografia și felurite substanțe. Augustin ne-a spus: „Astăzi sunt în picioare”. Cât de puternice sunt aceste cuvinte când ne amintim de cei trei tineri din Babilon! Și voi sunteți chemați să stați în picioare în fața idolilor timpului nostru. Nu îngenuncheați în fața a ceea ce nu vă poate da viață! Iar dacă ați căzut vreodată, ridicați-vă! Nu permiteți la nimic și nimănui să vă ia libertatea pe care v-a dat-o Dumnezeu.
În timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Lisabona, Papa Francisc a rostit cuvinte care au făcut înconjurul lumii: „Toți, toți, toți” (Ceremonia de primire, 3 august 2023). Le-a rostit cu acea insistență atât de proprie lui, ca unul care dorește să se asigure că nimeni nu a rămas fără să le asculte. Aș dori să mă inspir din acele cuvinte pentru a vorbi despre ce înseamnă a trăi ca ucenici ai lui Isus: toți spre Cristos, toți cu Cristos, toți ca Cristos.
Mai întâi de toate, toți spre Cristos. Printre voi se află dintre cei care au crescut aproape de Isus și dintre cei care abia acum încep să-l caute; cineva care de mult timp nu se mai roagă, cineva care s-a îndepărtat de Biserică sau a fost rănit de persoane care ar fi trebuit să-l însoțească. Fiecăruia aș dori să-i spun: există un loc pentru tine în Biserică! Cu întrebările tale, cu rănile tale și cu istoria ta. Aceasta este și casa ta. Nu trebuie să te prefaci că totul este în regulă și nici să aștepți să ai o viață orânduită perfect pentru a te apropia.
Iar ție, care crezi că este deja prea târziu pentru a reîncepe, aș dori să-ți spun: bun venit! Nu contează cine ești sau ce ai făcut: Isus te cunoaște, Isus te iubește și vrea ca tu să fii aproape de el.
Așa cum am ascultat, la Guadalupe o întrebare a schimbat viața: „Cine ți-a spus că este prea târziu?”. Aș dori să o repet în această seară celui care crede că s-a îndepărtat prea mult și celui care o dată a fost făcut să simtă că nu era loc pentru el în Biserică. Domnul vă caută și pe voi! Amintiți-vă de Zacheu. S-a suit într-un dud pentru a-l vedea pe Isus și a descoperit că el mai întâi îl căuta. L-a chemat pe nume și a vrut să se oprească în casa lui! Acea întâlnire l-a dus la a repara nedreptățile pe care le făcuse (cf. Lc 19,1-10). Nimeni nu a căzut atât de jos încât Cristos să nu-l poată ridica. Comunitățile noastre să aibă întotdeauna ușile deschise; să știe să-l primească pe cel care vine cu întrebări, să-l ajute pe cel care suferă și să-l însoțească cu răbdare pe cel care îl caută pe Dumnezeu.
Acum să ne întoarcem la Babilon. Cei trei tineri au fost legați și aruncați în cuptor. Flăcările se ridicau cu o asemenea violență încât îi ajungeau și pe cei care executau pedeapsa. Dar regele a văzut ceva de neînțeles: aruncase trei bărbați și acum zărea patru, care umblau liberi prin mijlocul flăcărilor. Domnul îl trimisese pe îngerul său pentru a-i ocroti. Îi aruncaseră legați și acum umblau liberi! Regele îi osândise la foc, dar Dumnezeu nu i-a părăsit. Iată al doilea nostru „toți”: toți cu Cristos.
Noi cunoaștem plinătatea acelui gest. Omenirea fusese supusă morții din cauza păcatului, dar Dumnezeu ne-a ieșit în întâmpinare. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a împărtășit suferințele noastre și a purtat păcatul nostru. Din iubire pentru noi, și-a dat viața pe cruce, iar a treia zi a înviat. Isus este viu! Isus a învins moartea și ne-a eliberat de sub puterea ei!
Dragi tineri: Cristos ne iubește și vrea să ne facă părtași la însăși viața sa. A promis să rămână cu ucenicii săi până la sfârșitul lumii (cf. Mt 28,20). Cristos vă oferă o viață pe care nici măcar moartea nu vă va putea-o lua! Există un detaliu în relatări care mă emoționează. Din mijlocul cuptorului, Azaria a înălțat o rugăciune: primește „inima noastră zdrobită și duhul nostru umilit” (Dan 3,39). Acel tânăr îi rezistase regelui, și totuși recunoștea în fața lui Dumnezeu nevoia sa de a cere milostivire. Ce rugăciune admirabilă! Și noi avem nevoie de ea. Cu toții cunoaștem distanța care, uneori, există între binele pe care îl dorim și deciziile noastre. Și cu toții avem nevoie să ne convertim.
Cristos ne iubește așa cum suntem, dar iubirea sa este prea mare pentru a ne lăsa prizonieri ai păcatului, ai ceea ce ne distruge. Focul pe care el a venit să-l aducă are puterea de a rupe lanțurile noastre și de a ne reda libertatea de a iubi. Există răni de vindecat, lipsuri de recunoscut și, când este posibil, rele de reparat. Lăsați-vă transformați de Cristos! Nu vă temeți să vă apropiați de Sacramentul Reconcilierii. Cât bine face să știm că păcatele noastre pot fi iertate! Rugați-vă, citiți Evanghelia, apropiați-vă de Euharistie. Acolo ne așteaptă Cel care și-a dat viața pentru noi.
În mijlocul cuptorului, cei trei tineri au început să cânte. Au invitat cerurile și stelele, munții, râurile și toate ființele vii să-l binecuvânteze pe Domnul. Au spus chiar: „Binecuvântați, foc și căldură, pe Domnul” (Dan 3,66). Invitau însuși focul care îi înconjura să se unească la lauda lor! Cântul lor se lărgea până la a cuprinde întreaga creație. Îmi place să mă gândesc că acel cânt continuă și că fiecare generație îi poate adăuga propria voce. Cât ar fi de frumos dacă tot ceea ce facem ar putea deveni o laudă! Poate astăzi am putea cânta: Artă și cultură, binecuvântați pe Domnul. Jocuri și sporturi, binecuvântați pe Domnul. Știință și tehnologie, binecuvântați pe Domnul. Rețele și ecrane, binecuvântați pe Domnul. Muzică și fotbal, binecuvântați pe Domnul. Tot ce există să-l binecuvânteze pe Domnul și să-l înalțe cu imnuri în veci!
La începutul istorisirii, regele poruncise ca toți să adore statuia lui. La sfârșit, acei tineri îi invitau pe toți să-l binecuvânteze pe Domnul. Regele trebuia să amenințe pentru a obține ca ei să se plece; tinerii, care nu aveau altă putere decât credința lor, invitau întregul univers să le împărtășească bucuria. Și ajungem astfel la al treilea „toți”: toți ca Cristos.
Dragi tineri, cel care l-a găsit pe Cristos este chemat să trăiască așa cum a trăit El (cf. 1In 2,6). Iar la aceasta aș dori să vă invit în această seară: să fiți sfinți! Și sfinții și-au cunoscut slăbiciunile, dar harul lui Dumnezeu a fost cel care le-a transformat viețile și i-a învățat să iubească. Isus ne-a arătat calea: „Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (In 13,34). Acel „așa cum” cuprinde o imagine pe care nu ar trebui să o uităm niciodată: Isus îngenuncheat la picioarele ucenicilor săi pentru a le spăla. Domnul tuturor s-a făcut slujitorul tuturor!
Și voi puteți spăla picioarele fraților voștri. Împărțiți pâinea cu cel flămând, deschideți-vă ușile pentru cel fără adăpost, vizitați-i pe bolnavi și pe cei pe care nimeni nu vrea să-i viziteze. Există și suferințe care nu se văd: o persoană care are nevoie de un sfat sau de o corectare, cineva care așteaptă cuvinte de mângâiere, un altul care are nevoie să se simtă iubit. Câte ocazii ne oferă Domnul pentru a fi ca el! Viețile voastre să fie ca niște pagini din evanghelie, scrise cu cerneala milostivirii, pentru ca cel care le întâlnește să poată recunoaște în voi urma iubirii și a bucuriei lui Isus. Acea bucurie se naște din prietenia cu el și ne împinge să-l ducem altora. Amintiți-vă de ucenicii din Emaus. Când l-au recunoscut pe Cel Înviat la frângerea pâinii, și-au spus unul altuia: „Nu ne ardea oare inima în noi în timp ce ne vorbea pe drum?” (Lc 24,32).
În aceeași seară s-au întors la Ierusalim. Nu puteau ține doar pentru ei bucuria de a ști că Cristos este viu! La început v-am spus: „Bun venit!”. Acum, ca Succesor al lui Petru, vă încredințez a doua parte a mottoului nostru: „Mergeți și vestiți!”. Mergeți în orașele voastre și în satele voastre, în orice colț și la orice periferie. Cel care se simte departe de Dumnezeu să descopere, prin voi, că Cristos îl caută.
În curând voi binecuvânta crucea care va străbate comunitățile voastre. Trecând din mână în mână, acea cruce să treacă și de la o inimă la alta focul iubirii lui Cristos. Sfânta Fecioară de la Luján să vă însoțească și să vă călăuzească întotdeauna pe acest drum: toți spre Cristos, toți cu Cristos, toți ca Cristos! Mergeți și vestiți!
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
