Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Întâlnire cu episcopii din Peru
Capela Palatului Arhiepiscopal (Lima), joi, 12 noiembrie 2026
Eminențe, Excelențe, Monseniori,
Dragi frați!
Vă mulțumesc pentru cuvintele pe care Monseniorul Carlos Enrique García Camader, episcop de Lurín și președinte al Conferinței Episcopale, mi le-a adresat în numele fiecăruia dintre voi, împreună cu rugăciunea voastră pentru refacerea sănătății mele. Știți că era câte un „Sfântul Toma” care spunea: „Nu va veni, nu va reuși”. Dar Dumnezeu este mare, iar harul său este mai mare decât noi toți. Și sunt într-adevăr foarte bucuros să fiu aici cu voi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, care ne permite în această ocazie să împărtășim acest dialog ca frați episcopi. Ați fost nu cu multe luni în urmă la Roma, în vizita ad limina, iar acum ne întâlnim aici. Mă entuziasmează și întâlnirile pe care le voi avea în aceste zile în Peru. Vă mulțumesc pentru munca pe care ați depus-o pentru organizarea vizitei mele.
Dragi frați episcopi, drumurile care străbat teritoriul unei țări străbat și sufletul poporului său. Putem observa foarte bine această realitate în Peru. Munții săi, văile sale, coasta sa, Amazonia și vechile sale poteci păstrează memoria unor popoare care au învățat să se întâlnească și să-și împărtășească bunurile.
Printre aceste itinerare există unul care vă este foarte familiar: Marele Drum al Incașilor, acea rețea vastă care a unit teritorii, comunități și culturi în toată această arie geografică. Recurgând la o astfel de imagine, aș dori să vă propun o reflecție asupra misiunii noastre episcopale, deoarece și Biserica este un drum de comuniune și de speranță; un drum care străbate munții indiferenței, deșerturile individualismului și distanțele care îi despart pe oameni. Mai mult, mottoul acestei vizite care răsună în aceste zile – „Să ne deschidem inima” – ne invită, într-adevăr, la convertire, la comuniune și la misiune.
Acum, ce înseamnă „a-și deschide inima” pentru un episcop? Înseamnă a cunoaște calea spre Dumnezeu pentru a o parcurge împreună cu poporul credincios și a permite ca Dumnezeu și poporul să-i interpeleze prioritățile. Este vorba despre un drum eminamente misionar, asemenea Drumului Incașilor, care nu a fost construit pentru a-i face pe drumeți să rămână contemplând peisajele sale grandioase, ci pentru a ajunge în întregul Tawantinsuyu. Asemenea mesagerilor chasquis, care străbăteau imperiul ducând mesaje urgente și provizii vitale, episcopul este mesagerul care duce vestea cea bună a evangheliei, păstrează comoara cuvântului lui Dumnezeu și administrează sacramentele ca pe acele bunuri indispensabile pentru a susține viața creștină.
Ne putem gândi, de asemenea, că, în același mod în care acest drum este moștenitorul potecilor străvechi folosite de culturile preincașe, episcopul este slujitorul unei istorii a mântuirii care a început înaintea lui și care va continua după trecerea sa. De aceea, „a-și deschide inima” înseamnă pentru episcop a recunoaște drumul pe care Dumnezeu îl parcurge deja cu poporul său, ceea ce mai rămâne de parcurs și încotro trebuie îndreptați pașii pentru a continua să construim un viitor de speranță pentru toți.
Dragi frați, a-și deschide inima, pentru episcop, înseamnă și a-și cunoaște dieceza intrând în case, însoțindu-i pe bolnavi, întâlnindu-i pe tineri și apropiindu-se de comunitățile care, din cauza distanței lor geografice sau a fragilității lor sociale, rareori se pot face auzite sau pot fi ascultate. Păstorul este chemat să meargă în întâmpinarea tuturor. În toate acestea se distinge în mod singular figura Sfântului Toribio de Mogrovejo.
El a înțeles că misiunea sa cerea să stea împreună cu comunitățile pentru a se ocupa mai întâi de toate de formarea creștină și a se asigura că evanghelia poate fi vestită și în limbile popoarelor indigene. Catehismul, scris în aimara, quechua și spaniolă, este mărturie a zelului său misionar, în comuniune cu episcopii reuniți la al treilea Conciliu Provincial din Lima.
Știm că Drumul Incașilor nu este ușor: înălțimile sale și trecătorile sale înguste pun la încercare rezistența drumețului, al cărui efort își găsește alinare contemplând creația maiestuoasă. În același mod, nici misiunea episcopală nu înaintează întotdeauna pe drumuri libere. Întâlnim dificultăți pastorale, diviziuni sociale, neînțelegeri și decizii care pot fi dureroase. Sfântul Toribio ne luminează din nou aici, făcându-ne să înțelegem că caritatea pastorală nu constă în evitarea problemelor, ci în a rămâne fideli lui Cristos și în a căuta cel mai mare bine posibil pentru persoane. Așa cum greutățile drumului caracterizează munții, crucea lui Isus caracterizează ministerul nostru: aceeași cruce ne amintește că nicio osteneală oferită din iubire nu este zadarnică, atunci când este unită cu dăruirea lui Isus Cristos (cf. Mt 16,24-25).
Este important să știm că această cărare nu se parcurge de unul singur. Aflându-mă pe teritoriul care a găzduit primul seminar din Peru, mă gândesc la episcopul care transformă însuși drumul într-un Yachay wasi itinerant, într-o „casă a cunoașterii” și, fiind tovarăș de călătorie al preoților săi, nu se limitează la a le arăta calea, ci le împărtășește ostenelile și dorințele, recunoaște amprenta lui Dumnezeu în viețile lor și se asigură că nimeni nu rămâne în urmă. Dincolo de imagine, este sigur că a merge împreună creează comuniune, un dar care trebuie cerut mereu: comuniune cu succesorul lui Petru, cu ceilalți episcopi, cu călugării și călugărițele și cu întregul popor al lui Dumnezeu. Acest lucru este indispensabil pentru a parcurge cu fidelitate calea, care este Cristos.
În acest sens, mă bucură procesul sinodal întreprins în Biserica peruviană. Vă cer să continuați să lucrați cu hotărâre, într-o acțiune comună cu poporul lui Dumnezeu, făcând posibilă, tot mai mult, o Biserică în care toți ne recunoaștem coresponsabili și discipoli misionari ai Domnului; trăind fiecare după propria vocație, în încredere reciprocă, astfel încât autoritatea să nu fie exercitată în mod despotic, iar ascultarea să nu devină simplu servilism.
Aș dori acum să mă refer la cei care au străbătut aceste meleaguri înaintea noastră. Pe lângă Sfântul Toribio de Mogrovejo, să ne gândim la Sfânta Rosa de Lima: rugăciunea ei și dăruirea ei față de cei nevoiași ne amintesc că rodnicia apostolică depinde de unirea noastră cu Domnul și, prin urmare, de grija față de viața noastră spirituală în ministerul episcopal. De la Sfântul Francisc Solano învățăm să trecem dincolo de frontiere pentru a vesti evanghelia. Spiritul său misionar și plin de bucurie ne amintește că Biserica există pentru a-l proclama pe Isus Cristos, în special celor care trăiesc la periferiile umane și geografice. Sfântul Martin de Porres și Sfântul Ioan Macías ne învață, prin umilința lor, să-l recunoaștem pe Cristos în cei mai mici.
De la acești sfinți învățăm, de asemenea, că caritatea începe cu un gest simplu, cu o ascultare atentă, și ei ne amintesc că nicio persoană nu poate fi judecată după prestigiul său, după originea sa sau după poziția sa socială. În acest sens, permiteți-mi să mă refer la o realitate care ne-a provocat atâta durere: abuzurile săvârșite de membri ai clerului sau în context eclezial. Trebuie să răspundem așa cum ar face Isus: cu adevăr, cu dreptate, cu iertare, cu reparare și cu un angajament tot mai hotărât în favoarea unei culturi a prevenirii și a protejării celor mai slabi în fața acestor delicte.
Viețile sfinților sunt diferite între ele, și totuși sunt însuflețite de o singură credință: episcopi, preoți și laici; spanioli, creoli și mulatri reprezintă unitatea Bisericii din Peru și formează o școală de sfințenie. Ei continuă să meargă împreună cu noi, aici și acum, de-a lungul multelor cărări ale unicei Căi, învățându-ne să fim in Illo uno unum.
Dragi frați episcopi, în acest același loc, în 2018, eram așezat acolo în spate, printre voi, și am primit de la dragul nostru Papă Francisc un îndemn înflăcărat de a lucra pentru unitate; îmi amintesc că ne-a spus: „Nu rămâneți prizonieri ai diviziunilor care fragmentează și reduc vocația la care am fost chemați: aceea de a fi sacrament de comuniune. [...] Aceasta a fost, este și va fi cea mai bună evanghelizare” (Întâlnirea cu episcopii, Lima, 21 ianuarie 2018). Într-adevăr, comuniunea dintre voi, dintre noi, este fundamentul credibilității evangheliei pe care o vestiți. Misiunea noastră ca episcopi ne cere să fim constructori de punți, să favorizăm dialogul, să educăm la întâlnire și să ajutăm la vindecarea rănilor care sfâșie societatea peruviană. Pentru a fi eficienți în aceasta, ne ajută să ne deschidem inima și față de frații noștri episcopi: să cultivăm încrederea, să împărtășim dificultățile și să întărim fraternitatea episcopală. Niciun episcop nu ar trebui să se simtă singur pe drum. Nicio Biserică particulară nu ar trebui să-și trăiască misiunea ca și cum ar fi străină de cea a celorlalte. În comuniune și pornind de la comuniune, episcopul va fi un instrument pentru a împiedica ca polarizările sociale sau politice să-i slăbească misiunea profetică și evanghelizatoare.
În sfârșit, dragi frați, episcopul trebuie să-și deschidă inima față de Peru de astăzi. Un drum vechi își păstrează valoarea atunci când continuă să le permită oamenilor să ajungă la destinație. Trebuie să ne întrebăm care drumuri duc cu adevărat la Cristos și să le denunțăm pe cele false. Peru de astăzi are nevoie de păstori capabili să asculte întrebările timpului lor și să-l lumineze cu lumina evangheliei, pentru a însoți familiile, a-i susține pe tineri, a apăra viața și demnitatea fiecărei persoane, a promova dreptatea și a se angaja în păstrarea creației, ajutându-i, în mod deosebit, pe cei care suferă din cauza sărăciei, a excluziunii, a corupției, a violenței și a lipsei de oportunități. Această misiune cere să unim fidelitatea doctrinală cu apropierea pastorală; celebrarea sacramentelor cu angajamentul față de aproapele; formarea conștiințelor cu mărturia concretă a carității.
Euharistia este izvorul și culmea vieții noastre creștine. În fața Preasfântului Sacrament recuperăm perspectiva justă a ministerului nostru: Biserica nu ne aparține; este a lui Cristos. Noi suntem mesageri care într-o zi ne vom încheia drumul. Numai Dumnezeu rămâne!
Să nu ne lipsească niciodată timpul pentru a sta cu Domnul și a-i însoți pe cei care au nevoie să experimenteze paternitatea spirituală a episcopului. Pentru că episcopul unit cu Cristos, chiar și în mijlocul limitelor sale, este instrument de mângâiere, unitate și speranță.
Aș dori să închei cu trei invitații.
Prima: nu încetați să mergeți împreună cu acest popor.
A doua: să nu încetăm să mergem împreună, în comuniune episcopală, ca martori ai unității pe care o vestim.
A treia: să nu încetăm să ne deschidem inima: față de Dumnezeu, pentru ca să ne reînnoiască vocația; față de frați, pentru ca să se vindece diviziunile; și față de poporul vostru, pentru ca să găsească în voi pe „episcopul tată” apropiat, curajos și milostiv.
Sfânta Maria, Maica Bisericii, să ne dăruiască aceasta, pentru ca toți fiii acestui pământ frumos – în înălțimile andine, în văi, în Amazonia, pe coastă și pe insule – să găsească în Biserică o casă unde să fie primiți, ascultați, iubiți și conduși spre Isus Cristos. Vă mulțumesc mult.
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
