Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay, Argentina și Peru
(6–17 noiembrie 2026)
Vizita la lucrătorii și beneficiarii Centrului „Pequeño Cottolengo Don Orione de Claypole”
„Pequeño Cottolengo Don Orione de Claypole” (Claypole), luni, 9 noiembrie 2026
Iubiți frați și surori, bună dimineața!
Sunt foarte fericit să pot împărtăși această întâlnire cu voi toți. Apreciez cuvintele frumoase ale episcopului Jorge Lugones de Lomas de Zamora și ale fratelui Jorge Silanes, directorul acestui centru. Le mulțumesc, de asemenea, Martei și Normei pentru mărturiile lor. Vă mulțumesc foarte mult. Vă mulțumesc tuturor pentru muzică și pentru că m-ați primit cu atâta entuziasm și bucurie.
Există locuri – precum acest cămin – unde caritatea nu se exprimă numai în fapte, ci se recunoaște în fiecare gest, în fiecare față, în fiecare zâmbet și, am putea spune chiar, în aerul pe care îl respirăm. Acesta este „Micul Cottolengo”: o comunitate fraternă cu ușile deschise, unde totul ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu.
Sfântul Alois Orione, fondatorul său, a dorit ca acest loc să fie cunoscut drept „Orașul Carității” și, pentru a-l construi, s-a rugat și a lucrat mulți ani, încrezându-se profund în Providența Divină și mânat de iubirea pentru cei mai vulnerabili membri ai societății, care erau adesea ignorați și abandonați sorții lor. Amintindu-mi de această dorință a inimii neliniștite a lui don Orione ca tată și păstor, mi-au venit în minte trei „orașe” în care și Isus a respirat aerul proaspăt și gratuit al carității. Aceste trei orașe sunt Betleem, Nazaret și Betania.
În Betleem, care înseamnă „Casa Pâinii”, Isus a fost primit, adăpostit și hrănit cu iubire de Maria și Iosif și recunoscut și admirat cu afecțiune atât de cei înțelepți, cât și de cei umili. Putem spune că în Betleem, iubirea pentru viață este palpabilă, iar această iubire transformă sărăcia rece a împrejurimilor în căldura unui cămin. Este un loc care respectă demnitatea fiecărei ființe umane și o prețuiește și o primește ca pe un dar de la Dumnezeu.
Ani mai târziu, un alt oraș, Nazaret, a fost mediul în care Isus a învățat să facă parte dintr-o familie și să se integreze într-o comunitate, unde a crescut „în înțelepciune, statură și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,52) și unde a cultivat valoarea muncii și a responsabilității. Este un loc care nu exclude persoanele, ci le încorporează în viața socială, apreciindu-le și cultivându-le talentele și abilitățile, așa cum ne arată Marta prin viața ei și prin cartea pe care a scris-o.
În cele din urmă, în orașul Betania, împărtășind darul prieteniei cu Marta, Maria și Lazăr, Isus a experimentat valoarea relațiilor umane autentice și sincere, unde nimeni nu este marginalizat sau abandonat, ci mai degrabă însoțit, ascultat și sfătuit; unde credința și slujirea, durerile și bucuriile sunt împărtășite. În cele din urmă, Betania este locul care ne ajută să depășim individualismul, unde ne simțim iubiți și dorim să-i iubim pe ceilalți în moduri concrete. Locuri ca acesta – așa cum a împărtășit Norma în mărturia sa – îi fac pe oameni să se simtă bineveniți, îngrijiți și iubiți așa cum sunt.
După cum vedem, Isus a trăit în locuri unde a respirat aerul carității; acolo a experimentat iubirea unei familii, integrarea într-o comunitate și prietenia fraternă, împărtășind viața cu cei dragi. Aș vrea ca această scurtă reflecție să ne conducă la gândire și la mulțumire pentru atâtea „orașe ale carității”, precum acest Mic Cottolengo, unde evanghelia rămâne vie și activă, aici și acum, în această țară frumoasă.
În acest sens, aș dori să citez câteva cuvinte ale predecesorului meu, sfântul Ioan Paul al II-lea, când, adresându-se unui grup de persoane cu dizabilități, a spus că iubirea lui Dumnezeu „este fundamentul speranței noastre și suflarea vieții noastre. Dumnezeu ne-a arătat într-un mod neîntrecut, în Isus Cristos, cât de mult iubește pe fiecare om și cât de imensă este demnitatea pe care i-a conferit-o prin intermediul lui. Tocmai cei care trebuie să sufere vreun impediment fizic sau spiritual, trebuie să se recunoască drept prieteni ai lui Isus, iubiți în mod special de el” (Angelus, Osnabrück, 16 noiembrie 1980).
Iubiți frați și surori, mulți rezidenți și personal, călugări și călugărițe, membri ai familiilor și voluntari care colaborează la această mare operă au venit astăzi la această întâlnire. În ochii lor radianți văd o asemenea apropiere; în mâinile lor deschise recunosc nenumărate acte de slujire altruistă; iar în inimile lor generoase percep atâta tandrețe și înțelegere. Vă mulțumesc tuturor pentru mărturia voastră de dăruire și iubire față de aproapele.
Munca nobilă pe care o desfășoară aici în fiecare zi, cu atâta afecțiune, efort și dăruire, este o bază solidă pentru construirea unui oraș nou: un oraș al carității, al coexistenței și al păcii. Desigur, „este o construcție mai lentă, mai puțin vizibilă și mai puțin ostentativă” decât cea a altor tipuri de orașe, dar „acest orizont al angajării, această operă de speranță este cea pe care o numim «civilizația iubirii»” (Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 185).
Valorile demnității, incluziunii și prieteniei fraterne care disting locuri ca acesta au multe de spus societăților noastre, adesea conduse exclusiv de urmărirea succesului economic sau de cultul aspectului fizic. Aș dori să afirm astăzi că viețile voastre nu sunt o povară pentru societate; sunt o binecuvântare, pentru că ne puteți ajuta să ne amintim de fundamentul demnității fiecărei ființe umane și de ceea ce este cu adevărat important în viață. Progresul unei națiuni se măsoară și prin primirea pe care o acordă tuturor persoanelor cu dizabilități și nevoi speciale.
În acest moment anume, aș dori să vă împărtășesc tuturor urarea mea pentru această țară. Fie ca Argentina să fie capabilă de mari opere de caritate, așa cum vedem aici, unde iubirea lui Cristos triumfă asupra individualismului și a excluziunii. Îmi imaginez mii de tineri alăturându-se ca voluntari la marea istorie a carității pe care credința sinceră și simplă a poporului argentinian a scris-o de-a lungul secolelor. Fie ca în Argentina să se făurească o nouă generație de sfinți ai carității! Și de ce nu puteți fi toți sfinți? Iubirea lui Cristos ne îndeamnă! (cf. 2Cor 5,14).
Dragi prieteni, să continuăm să răspundem cu credință și speranță chemării universale la sfințenie (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 11). Și iubitul nostru Papa Francisc a dorit acest lucru și, din acest motiv, a scris: „Suntem cu toții chemați să fim sfinți trăind cu iubire și oferind propria mărturie în ocupațiile noastre zilnice, oriunde ne-am afla” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 14). Să punem darurile pe care le-am primit în slujba celor din urmă și mai nevoiași, fiecare după capacitățile sale, pentru ca cetatea carității să se întărească, să se răspândească și să reușească să dărâme barierele egoismului.
În final, aș dori să subliniez că aici, în capela acestei comunități, se află relicva inimii lui don Orione, o mărturie a legăturii profunde care l-a unit pe acest sfânt preot italian cu pământul Argentinei. Inima sa neputrezită continuă să ne amintească faptul că „caritatea va mântui lumea”, pentru că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) și „iubirea nu piere niciodată” (1Cor 13,8). Secretul acelei vieți dăruite în iubire a fost revelat de predecesorul meu Sfântul Ioan Paul al II-lea, în Omilia pentru canonizarea acestui apostol neobosit, când a spus: „Inima acestui strateg al carității «nu cunoștea margini, pentru că se lărgea prin iubirea lui Cristos»” (Scrieri, 102, 32). „Zelul pentru Cristos a fost sufletul vieții sale neînfricate, impulsul interior al unui altruism fără rezerve și izvorul mereu proaspăt al unei speranțe indestructibile” (Omilia, 16 mai 2004, 2).
Să-i cerem Domnului ca, așa cum a modelat inimile sfinților, să modeleze și inimile noastre după asemănarea sa: aprinse de iubire, bune în răbdare și perseverente în umilință (cf. Mt 11,29).
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți și să reverse binecuvântări din belșug asupra familiilor, binefăcătorilor și celor dragi. Sunteți în inima mea. Vă mulțumesc foarte mult.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
