Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Sfânta Liturghie
Esplanada din „Pampas de Pimentel” (Chiclayo), vineri, 13 noiembrie 2026
Dragi frați și surori,
Ce bucurie să mă întorc la Chiclayo! Este o binecuvântare pentru mine să fiu din nou împreună cu voi. Vă mulțumesc pentru afecțiunea voastră, sprijinul vostru și rugăciunile voastre, în special pentru cele pentru sănătatea mea în acest moment de încercare pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl depășesc. Văzând chipurile voastre, îmi vine spontan să-i aduc mulțumire Domnului, pentru că ați fost și sunteți o binecuvântare pentru viața mea și pentru ministerul meu episcopal. Vă amintesc mereu în rugăciunile mele; vă cer, de asemenea, să continuați să vă rugați pentru mine, pentru ca Domnul nostru Isus Cristos să-mi dăruiască harul de a continua să-i întăresc pe frații mei în credință.
Liturgia de astăzi ne invită să ne îndreptăm privirea spre datoria urgentă și de neînlăturat a fiecărui botezat: vestirea evangheliei. Totodată, ne oferă ocazia de a crește în conștiința că toți creștinii, slujitori hirotoniți și credincioși laici, suntem discipoli misionari, indiferent de rolul nostru în Biserică și de conștiința de credință pe care o avem. În exortația apostolică Evangelii nuntiandi, Papa Paul al VI-lea a amintit că niciun botezat nu poate fi indiferent față de sarcina evanghelizării, deoarece ea constituie misiunea esențială a Bisericii, vocația ei cea mai profundă și rațiunea ei de a fi.
Dumnezeu, în înțelepciunea sa, a voit Biserica „drept sacrament universal de mântuire” (Constituția dogmatică Lumen gentium, 48; cf. ibid., 1). Ea, susținută de Duhul Sfânt, duce mai departe misiunea de a-l vesti pe Isus Cristos pentru ca, în ascultare față de mandatul misionar primit de la el (cf. Mt 28,19-20), lucrarea sa răscumpărătoare să ajungă la toate marginile pământului și să transforme realitățile umane potrivit valorilor evangheliei.
Vestirea lui Isus Cristos este o sarcină crucială; în fața ei, adesea ne simțim nepotriviți. Ca discipoli misionari ai secolului al XXI-lea, cum îl putem vesti astăzi? Ca familie, comunitate parohială sau comunitate diecezană, cum putem duce mai departe misiunea de a evangheliza? Răspunsul la aceste întrebări este: prin mărturia unei vieți autentic creștine și coerente. Mai întâi de toate, punându-l pe Isus Cristos în centrul vestirii și al existenței. Există apoi coerența, pe care nu o putem gândi doar ca pe un rod al voinței noastre, ci și ca pe un har ce trebuie implorat de la Domnul și pe care suntem chemați să-l favorizăm prin angajamentul și dăruirea noastră personală. Într-adevăr, numai el este capabil să ne transforme viețile, pentru ca să putem regăsi un nou elan în vestirea și transmiterea credinței; în acest fel, îi putem ajuta pe frații și surorile pe care îi întâlnim pe drumul nostru să trăiască o relație personală cu Cristos și să descopere bucuria evangheliei.
Întâlnirea personală cu Isus Cristos – un dar care nu ne este refuzat – își are punctul central la Cina cea de Taină, unde el, oferindu-și trupul ca pâine a vieții și sângele ca băutură de mântuire (cf. Mt 26,26-28), îi cere Tatălui ca toți ucenicii săi să fie una, pentru ca lumea să creadă (cf. In 17,21). Domnul ne așteaptă, mai întâi de toate, în Euharistie și în Cuvânt, cele două mese din care trăim și ne hrănim. Dar ne vine în întâmpinare și în comuniunea eclezială și în primirea fraternă a aproapelui nostru în care se face prezent și nevoiaș. A evangheliza, așadar, nu este impunerea unor doctrine și nici încrederea în structuri eficiente, ci a da mărturie despre întâlnirea reală cu Isus Cristos.
Evanghelizarea, în fapt, se axează pe mărturia vieții și pe apropierea comunitară. Fără mărturie nu este posibilă vestirea explicită a lui Isus Cristos. Așa cum ne amintea Papa Francisc, evanghelizarea se întemeiază pe credință și pe „frumusețea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort și înviat” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 36), și nu pe discursurile convingătoare ale simplei înțelepciuni omenești, nici pe prozelitism (cf. 1Cor 2,1-5). Aceasta este, de asemenea, o sarcină modelată de bucurie, deoarece veselia evangheliei se reînnoiește și se înmulțește împărtășind-o.
Transmiterea plină de bucurie și dătătoare de viață a mesajului de mântuire presupune, din partea noastră, o atitudine de umilință și grijă, un respect profund față de conștiința și libertatea fiecărei persoane. În această sarcină ne poate fi de ajutor recuperarea „rugăciunii împărtășite”, mai ales în case, amintindu-ne că familiile creștine constituie nucleul misionar; ele, într-adevăr, ca „mici biserici familiale”, îi determină pe membrii lor să participe activ la viața comunităților locale, a marii comunități a Bisericii universale și a întregii societăți.
În acest sens, a doua scrisoare a lui Ioan pe care am ascultat-o ne ajută să luăm în considerare și modul în care dimensiunea carității este indispensabilă pentru a evangheliza: proclamarea credinței merge unită cu caritatea și cu ajutorarea celor mai nevoiași. În acea scrisoare, Ioan lansează un apel urgent la iubirea fraternă: pentru un botezat, iubirea față de aproapele este inima mesajului creștin, porunca primită „de la început” (2In 1,5). O iubire concretă, angajată și respectuoasă, care scoate în evidență, totodată, legătura indisolubilă dintre vestirea evanghelică și căutarea transformării structurilor conviețuirii umane (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 30).
În același timp, caritatea este inseparabilă de adevăr, care nu constă într-o teorie, într-o idee abstractă sau într-o utopie, ci într-o persoană, Isus Cristos, care ne invită să ne conformăm viața cu a sa, în ascultare fidelă față de poruncile sale. Consonanța dintre caritate și adevăr ne cere să facem concretă credința noastră, răspândind, cu bucurie reînnoită, parfumul înmiresmat al sfințeniei. Să ne amintim că, fără adevăr, iubirea alunecă în simplu sentimentalism (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 3), iar adevărul fără iubire devine rigid și rece.
Din acest motiv, evanghelizarea trebuie astăzi să se confrunte cu condițiile și dinamicile schimbătoare în transmiterea credinței. În unele regiuni ale lumii, această transmitere s-a întrerupt aproape complet; această situație cere de la noi toți curajul de a înfrunta noi provocări, precum indiferența religioasă, materialismul sau egoismul, care dictează deciziile cotidiene. Acest angajament ne cheamă să păstrăm armonia dintre o inimă plină de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele și o minte ancorată în adevărul Evangheliei.
Dragi prieteni, misiunea nu se improvizează. Vestim ceea ce am întâlnit, ba chiar mântuirea pe care am experimentat-o, iertarea păcatelor care ne-a fost acordată și descoperirea sensului autentic al vieții, pentru că „fiecare creștin este misionar în măsura în care s-a întâlnit cu iubirea lui Dumnezeu în Cristos Isus” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 120).
Îi cer Domnului ca această iubire să înflăcăreze viața fiecăruia dintre noi, pentru ca, în calitate de botezați, ca o comunitate creștină, să ieșim în lume spre a-i molipsi pe ceilalți cu bucuria care se naște din întâlnirea cu Domnul înviat, făcând-o prezentă în sânul familiilor noastre, în mediile noastre de muncă, prin buna desfășurare a activității noastre profesionale, în domeniul public, înfruntând ispita de a restrânge credința la sfera individuală. În acest angajament apostolic, Biserica ne ajută să conștientizăm că, asemenea unor pietre vii, avem o responsabilitate comună în zidirea templului lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,5).
Dragi frați și surori, lumea ne așteaptă, iar misiunea este abia la început. De aceea vă invit – încă de la această primă celebrare a regăsirii noastre în fața altarului Domnului – aici, la Chiclayo, și în întreg Peru, să vă asumați angajamentul de a împărtăși speranța vie, care este Isus Cristos, și de a face să „se reverse” evanghelia în satele, localitățile și orașele noastre, pentru a proclama tuturor „slava Domnului”. Mijlocirea Sfintei Fecioare a Evanghelizării (Nuestra Señora de la Evangelización) să ne ajute în sarcina de a vesti vestea cea bună întregii creații (cf. Mc 16,15). Așa să fie.
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
