Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Veghe de rugăciune cu tinerii și studenții
Stadionul Național din Peru (Lima), joi, 12 noiembrie 2026
Bună seara, Lima! Callao! Carabayllo! Cei din Lurín și Chosica! Bună seara tuturor. Cineva mi-a spus că în Peru este nevoie de un semn de speranță; ei bine, astăzi, aici, pe Stadionul Național, voi sunteți semnul de speranță.
Ce bucurie să mă întâlnesc cu voi! Vă mulțumesc pentru această primire atât de afectuoasă. Mulțumesc pentru cuvintele cardinalului Castillo și pentru întrebările pe care tinerii mi le-au adresat, precum și pentru sinceritatea cu care Joao, Emily și sora Luzbinda și-au deschis inimile față de noi. Ceea ce ne-au povestit îmi oferă ocazia de a împărtăși cu voi o scenă din Evanghelia după Sfântul Ioan.
Într-o zi, Ioan Botezătorul stătea cu doi dintre ucenicii săi când l-a văzut pe Isus trecând. Arătându-l, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1,36). Auzind aceasta, cei doi au început să meargă după el. Domnul, dându-și seama că îl urmează, i-a privit și i-a întrebat: „Ce căutați?” (v. 38). Ce întrebare frumoasă! Sunt primele cuvinte ale lui Isus care apar în această Evanghelie. Aș dori ca fiecare dintre voi să asculte această întrebare ca și cum Isus i-ar adresa-o astăzi: Ce cauți? Ce dorești să găsești? Ce aștepți de la viață?
Nu vă grăbiți să răspundeți. Există întrebări care ne însoțesc mult timp. Gândiți-vă la ceea ce vă entuziasmează cel mai mult, la persoanele pe care le iubiți și la visurile pentru care ați fi dispuși să luptați. Gândiți-vă și la acele neliniști care uneori vă fură somnul și la ceea ce ați dori să schimbați. Isus este interesat de toate acestea, pentru că este interesat de voi.
Există un cuvânt care ne poate ajuta să înțelegem această căutare: pasiune. Îl folosim pentru a vorbi despre ceea ce iubim intens, ceea ce ne trezește entuziasmul și ne îndeamnă să dăruim ce avem mai bun în noi. Dar ne amintește și de suferință, de experiențele care par să ne stingă dorința de a merge mai departe. Sunt tineri care se simt singuri, chiar și atunci când sunt însoțiți. Alții poartă durerea unei pierderi sau incertitudinea cu privire la viitorul lor. Uneori ne întrebăm de ce permite Dumnezeu anumite lucruri sau de ce pare să păstreze tăcerea atunci când avem cea mai mare nevoie de el.
Să ne amintim atunci cum l-a prezentat Botezătorul pe Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu”. Acei ucenici nu puteau încă înțelege ceea ce vestea acest nume. Mai târziu aveau să descopere semnificația lui în lumina Pătimirii Domnului, care și-a dat viața pe cruce. Și Isus a cunoscut angoasa și întunericul suferinței. De pe cruce a ajuns să strige: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Cristos, în mijlocul acelei suferințe, a continuat să iubească. El nu a voit crucea; a voit mântuirea noastră: din iubire față de noi, a acceptat să o poarte până la capăt. Astfel, acel instrument de moarte a devenit, prin dăruirea sa, locul în care s-a manifestat iubirea sa plină de pasiune, capabilă să învingă moartea.
Dragi tineri, când suferiți, alergați la Isus. Nu vă temeți să-i vorbiți cu sinceritate, chiar și atunci când vă este greu să găsiți cuvinte pentru a vă ruga. El cunoaște lacrimile noastre și întrebările la care încă nu știm să răspundem. Căutați, de asemenea, compania celor care vă iubesc: există dureri care au nevoie de timp și de o mână prietenoasă. Credința ne susține pe acest drum și ne amintește că suferința nu are niciodată ultimul cuvânt. Pasionați-vă pentru tot ceea ce merită osteneala, pentru ceea ce este adevărat, bun și frumos! Cultivați-vă talentele, descoperiți bogăția culturii voastre, îndrăzniți să întreprindeți proiecte generoase. Papa Francisc amintea că acea „neliniște nesatisfăcută” ne poate împinge să ne luăm viața în propriile mâini și să devenim responsabili de o misiune (cf. Exort. ap. postsin. Christus vivit, 138). Nu vă mulțumiți să trăiți urmând ceea ce alții așteaptă de la voi. Dumnezeu v-a creat capabili să înfăptuiți un bine pe care nimeni altcineva nu îl va putea face exact în același mod.
Să ne întoarcem acum la cei doi ucenici. La întrebarea lui Isus au răspuns: „Învățătorule, unde locuiești?”. Iar el le-a spus: „Veniți și vedeți” (In 1,38-39). Ce răspuns atât de simplu! Acei oameni doreau să-l cunoască pe Isus, să împărtășească ceva din viața lui. Domnul nu le-a explicat dinainte tot ceea ce îi aștepta. Pentru a începe, era de ajuns să accepte acea invitație. Așa începe și vocația, al doilea cuvânt pe care aș dori să-l împărtășesc cu voi. Cu toții ne întrebăm ce să facem cu viața noastră și cui merită să-i dăruim ce avem mai bun în noi. Există răspunsuri pe care le descoperim doar atunci când îndrăznim să mergem împreună cu Isus. Sfântul Paul ne amintește că Dumnezeu ne-a ales în Cristos înainte de întemeierea lumii (cf. Ef 1,4). Înainte ca noi să existăm, eram deja iubiți de el!
Uneori ne întrebăm dacă a urma voința lui Dumnezeu presupune a renunța la visurile noastre. Din această teamă se poate naște o suspiciune încă și mai periculoasă: a crede că Dumnezeu ne lipsește de ceva și că, pentru a ne bucura pe deplin de viață, avem nevoie să experimentăm și păcatul (cf. Gen 3,5). Dragi prieteni, aș dori să vă întipăriți în inimă acele cuvinte ale Papei Benedict al XVI-lea: „Răul otrăvește întotdeauna” (Omilie, 8 decembrie 2005). Nu vă lăsați înșelați! Cum ne-ar putea aduce fericire ceea ce ne face rău? Dumnezeu cunoaște dorințele noastre cele mai profunde, chiar mai bine decât noi înșine. El a pus în noi dorința de a iubi și de a fi fericiți și dorește să o ducă la plinătate.
Așa cum s-a întâmplat cu primii ucenici, de multe ori totul începe cu o invitație simplă: a unui prieten, o experiență de slujire sau întâlnirea cu cineva a cărui viață ne face să ne întrebăm ce contează cu adevărat. Și istoriile pe care le-am ascultat în această seară au început cu o invitație. Important este să învățăm să recunoaștem glasul Domnului. De aceea, dragi tineri, rezervați-vă momente de tăcere în fața Preasfântului Sacrament pentru a vă întâlni cu el. Vorbiți-i despre proiectele voastre și lăsați-vă interpelați de cuvântul său. Nu vă temeți să-l întrebați ce așteaptă de la voi. Pe unii îi va chema la preoție sau la viața consacrată; pe alții îi va chema la căsătorie și la întemeierea unei familii. Toți sunt chemați să-și pună capacitățile în slujba celorlalți.
Poate că cineva gândește că a făcut prea multe greșeli sau că este deja prea târziu pentru a o lua de la capăt. Iar eu aș dori să-i spun: privește-l pe Isus. El cunoaște istoria ta și continuă să te invite să mergi cu el. Nu ai nevoie să ai tot viitorul rezolvat pentru a-i răspunde. Fă pasul pe care îl poți face astăzi. Încrede-te în iubirea lui și permite-i să te însoțească. De multe ori Domnul ne arată drumul pe măsură ce îl parcurgem.
Evanghelia continuă cu un detaliu prețios: acei ucenici „au rămas la el în ziua aceea” (In 1,39). Sfântul Ioan își amintește chiar și ora: era cam pe la ceasul al zecelea (ora patru după-amiaza). Acea întâlnire lăsase o urmă pe care trecerea anilor nu a putut-o șterge. Au rămas cu Isus! Astfel a început o relație care avea să crească în timp ce împărtășeau drumul. Și astfel ajungem la al treilea cuvânt pe care aș dori să vi-l încredințez: prietenie. Și vocația noastră crește atunci când învățăm să rămânem alături de Domnul, să-l ascultăm și să împărtășim cu el bucuriile și preocupările noastre. Cu timpul, acei ucenici aveau să descopere până unde ajungea iubirea lui. În timpul Cinei celei de Taină, Isus avea să le spună: „Pe voi v-am numit prieteni” (In 15,15). Și în aceeași noapte avea să rostească niște cuvinte care aveau să se împlinească în după-amiaza Vinerii Sfinte: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (v. 13).
Acesta este prietenul care vă cheamă! Cultivați această prietenie în rugăciune, în Euharistie și în ascultarea cuvântului său. Cu cât învățăm mai mult să-l iubim pe Isus, cu atât devenim mai capabili să iubim ca el. Din prietenia noastră cu Cristos se naște și o prietenie mai adevărată cu ceilalți, care caută cu sinceritate binele lor, știe să ierte și rămâne fidelă, mai ales în dificultăți. Cât de frumos este să găsești prieteni care ne fac să creștem și ne apropie de Dumnezeu!
Biserica se naște și trăiește din această prietenie cu Cristos. În ea găsim frați care ne ajută să mergem mai departe. Cu toții avem nevoie ca cineva să ne asculte, să ne încurajeze atunci când ne lipsesc puterile sau pur și simplu să rămână alături de noi. De aceea, nu credeți că trebuie să vă arătați întotdeauna puternici, mai ales cei care coordonați grupuri sau îi însoțiți pe alții. Lăsați-vă îngrijiți. Amintiți-vă că și Isus, în Ghetsimani, a vrut să-i aibă aproape pe prietenii săi în ceasul neliniștii (cf. Mt 26,38). Nu vă temeți să le încredințați durerile voastre și să căutați în ei sprijinul de care aveți nevoie.
Mai există un ultim detaliu din Evanghelie pe care aș dori să-l menționez. După acea întâlnire, Andrei a mers să-l caute pe fratele său Simon pentru a-i spune: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41) și l-a dus să-l cunoască pe Isus. Faceți și voi la fel! Gândiți-vă mai ales la cei care trec prin momente dificile. Un gest de prietenie poate schimba cursul unei vieți. Nu vă temeți să vorbiți despre Isus și să arătați prin viața voastră cât bine vă face prietenia lui.
Dragi tineri, ascultați invitația lui Isus și îndrăzniți să-l urmați. Aș dori să vă repet astăzi că Domnul „nu ia nimic și dăruiește totul” (Benedict al XVI-lea, Omilia la Sfânta Liturghie de inaugurare a ministerului petrin, 24 aprilie 2005). Încredeți-vă în Cristos! Aveți încredere în el ca într-un adevărat prieten, care vă cunoaște, vă iubește și nu vă părăsește niciodată. Această încredere va face să crească în fiecare zi prietenia voastră. Să-i cerem Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria și a sfinților peruvieni, să sporească în fiecare zi această încredere, să ne ajute să trăim cu pasiune vocația noastră și să rămânem mereu în prietenia sa. Așadar, să rostim împreună o rugăciune simplă care să ne ajute să ne încredem în fiecare zi mai mult în Isus. Vă invit să repetați împreună cu mine:
Isuse, mă încred în tine.
Isuse, mă încred în tine.
Isuse, mă încred în tine.
Vino, Doamne Isuse!
Vino în inima mea,
vino în familia mea,
vino în comunitatea mea.
Vino curând în viața mea!
Vino curând, Doamne!
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
