Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay, Argentina și Peru
(6–17 noiembrie 2026)
Celebrarea Vesperelor cu episcopii, preoții, diaconii, călugării, călugărițele și seminariștii
Catedrala mitropolitană „Neprihănita Zămislire și Sfinții Filip și Iacob” (Montevideo), vineri, 6 noiembrie 2026
Iubiți frați și surori în Cristos Isus,
Este o bucurie pentru mine să celebrez împreună cu voi Rugăciunea de seară în această catedrală, care păstrează atâtea amintiri ale vieții acestui popor. Printre ele, fântâna în care a fost botezat José Gervasio Artigas, simbol al contribuției rodnice a Bisericii la binele țării. Acolo a început pentru el o nouă viață de fiu al lui Dumnezeu, iar același har se află la originile istoriei noastre. Prin Botez, Cristos ne-a făcut părtași de viața sa și ne invită să creștem după asemănarea sa, până când vom învăța să privim, să ascultăm și să iubim așa cum face el.
Psalmul pe care tocmai l-am intonat conține un avertisment surprinzător. După ce descrie idolii de aur și argint, lucrarea mâinilor omului, spune: „Ca ei să fie cei care-i fac și toți cei care se încred în ei” (Ps 134,18). Oamenii construiau aceste imagini și au ajuns să le semene. Așa este inima omului: încetul cu încetul, ea ia forma a ceea ce iubește și în ce își pune încrederea. De aceea, Isus ne spune: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Mt 6,21).
Și noi, care am consacrat viața noastră Domnului, trebuie să ne întrebăm unde este inima noastră. Ea poate rămâne uneori legată de o lucrare pe care o considerăm a noastră, de recunoașterea pe care o primim sau de certitudinea de a avea totul sub control. Astfel, fără să ne dăm seama, începem să-i privim pe ceilalți dintr-o perspectivă înrădăcinată în aceste preocupări. Fidelitatea față de vocația noastră ne cere să ne întoarcem încontinuu la Isus Cristos; să-l lăsăm să fie comoara noastră, Cel cu care vrem să fim asemenea.
Idolii, continuă psalmul, „au gură și nu vorbesc, au ochi și nu văd, au urechi și nu aud” (Ps 134,16-17). Sunt aur și argint, dar sunt fără viață. Cât de diferit este Dumnezeul în care ne-am pus încrederea! El vede suferința poporului său și aude strigătul său. Așa s-a descoperit lui Moise la rugul aprins: „Am văzut nenorocirea poporului meu [...] și am auzit strigătul său” (Ex 3,7).
Iar când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, acea compasiune divină s-a manifestat într-un chip omenesc, în ochi, urechi și mâini ca ale noastre. Isus a ridicat privirea spre Zaheu, ascuns printre crengile unui copac (cf. Lc 19,5). El l-a ascultat pe Bartimeu, în timp ce mulți au vrut să-l reducă la tăcere (cf. Mc 10,48-49). El și-a întins mâna pentru a atinge un lepros (cf. Mc 1,41) și i-a binecuvântat pe copiii care se apropiau de el (cf. Mc 10,16). Din gura lui a ieșit cuvântul care a izgonit demonii (cf. Mc 1,25-26) și, de pe cruce, cererea de iertare pentru călăii săi (cf. Lc 23,34). Așa este Dumnezeul nostru. În Isus am știut cum ne privește și cât de mult ne iubește (cf. In 14,9).
Iubiți frați, iubirea lui Cristos a ajuns și prin voi la atâtea persoane. Ochii voștri au privit generații întregi crescând și au observat atâtea lacrimi neauzite. Urechile voastre au auzit spovezi greu de rostit. Câte persoane au intrat la spovadă cu frică și au ieșit bucuroși pentru iertarea primită! Același lucru este valabil și pentru mâinile voastre, care de atâtea ori au înălțat Trupul lui Cristos, au ajutat bolnavii, au pregătit o farfurie sau au sprijinit pe cei care nu mai puteau merge. Mâini care au adus duioșia lui Dumnezeu atâtor persoane, prin carisma congregațiilor voastre. Unele dintre ele poartă semnele vârstei și ale muncii. Cât de frumoase sunt mâinile care au îmbătrânit făcând bine!
Domnul îi transformă pe cei care rămân aproape de el. Lectura scurtă ne-a amintit că încercarea credinței noastre produce perseverență (cf. Iac 1,3). Asemănarea cu Cristos crește chiar și în dificultăți: când munca pare fără rod, când puterea slăbește, când trebuie să o luăm de la capăt, perseverența își lasă amprenta și, odată cu trecerea anilor, privirea noastră poate deveni mai milostivă, mâinile noastre mai dispuse să slujească și cuvintele noastre mai capabile să consoleze. Fie ca încercările să ne găsească întotdeauna uniți cu Isus și astfel să ne facă să creștem în iubirea sa!
Sub bolțile acestei catedrale se odihnește trupul fericitului Jacinto Vera. În mormântul său așteaptă învierea picioare care au parcurs străzile Uruguayului pentru a duce evanghelia; mâini care au binecuvântat, au ajutat săracii și au administrat sacramentele; urechi care au primit nenumărate confidențe și ochi care s-au îndreptat asupra celor aflați în nevoie. Așa se exprima o călugăriță care l-a frecventat ani de zile, evocând simplitatea sa în vorbire și chiar în felul în care mergea: „Era suficient să-l privești pentru a avea impresia că era mereu în rugăciune” (Positio, I, 154). Relația sa cu Dumnezeu îi modelase chipul, gesturile, felul său de a fi cu ceilalți. Cei care se apropiau de el găseau în el ceva din bunătatea lui Cristos, chiar înainte de a auzi un singur cuvânt din predica sa.
Iubiți frați și surori, acesta este unul dintre secretele evanghelizării: să ne asemănăm cu Cel pe care îl proclamăm. În această țară, unde mulți dintre contemporanii noștri abia îl cunosc pe Isus Cristos și atâția tineri au crescut departe de viața Bisericii, această mărturie are o putere deosebită. Fie ca modul în care îi privim pe ceilalți, îi ascultăm și ne apropiem de cei care suferă să le inspire întrebarea: „De unde vine această iubire?”. Și fie ca, atunci când le vorbim despre Isus, să descopere în cuvintele noastre pe același Domn a cărui bunătate, în pofida sărăciei noastre, au început deja să o experimenteze prin noi.
Această dorință, ca alții să-l cunoască și să-l urmeze pe Isus, a fost exprimată și în rugăciunea pentru vocații. Când, în 2024, seminarul interdiecezan nu a reușit să accepte niciun candidat nou, mulți credincioși au început să se adune pentru zile de rugăciune și post, rugându-l pe Domnul să trimită lucrători la secerișul său (cf. Mt 9,38). De atunci, au perseverat în rugăciunea lor pentru ca alții să audă chemarea. Și astăzi mulțumim pentru că mai mulți tineri și-au început drumul în seminar și în viața consacrată și sunt aici printre noi. Ce bucurie să știm că continuă să apară răspunsuri generoase la iubirea lui Cristos! Le mulțumesc din inimă celor care au susținut această rugăciune și îi încurajez să persevereze. Recunoașteți în aceste roade dovada că Dumnezeul nostru ascultă rugăciunile poporului său.
De asemenea, aș dori ca această experiență a Uruguayului să găsească un ecou în întreaga Biserică. Din această catedrală din Montevideo, îi invit pe frații mei episcopi din toată lumea să promoveze, în diecezele lor, zile de rugăciune și post pentru creșterea vocațiilor la Preoție și la viața consacrată. Fie ca parohiile, familiile și comunitățile călugărești să se unească în această invocație, iar exemplul acestui pământ să încurajeze pe mulți alții să se roage cu aceeași încredere!
Dragi seminariști, novici și novice, uitați-vă la cei care înaintea voastră au mers pe calea dăruirii: uitați-vă la mâinile lor consumate, la iubirea lor perseverentă, la felul lor de a se raporta la Isus. Învățați de la ei familiaritatea cu Domnul. Iar celor care duc de mai mulți ani slujirea sau trăiesc viața consacrată, le cer să se întoarcă mereu la esențial. Păstrați tăcerea rugăciunii, ascultarea Cuvântului, întâlnirea cu Cristos în Euharistie. În acea intimitate se reînnoiește iubirea care v-a împins să-i dăruiți viața, iar inima noastră capătă trăsăturile inimii sale.
Există o altă imagine din Psalm pe care aș dori să o amintesc. Despre idoli se spune că „nu este suflare în gura lor” (Ps 134,17). Domnul înviat, însă, a suflat asupra discipolilor săi și le-a spus: „Primiți pe Duhul Sfânt” (In 20,22). Același Duh dă viață lutului care suntem (cf. Gen 2,7) și ne adună într-un singur trup. Lăsați-vă călăuziți de el și acționați mereu uniți în legătura iubirii, mai ales atunci când vă aflați înconjurați de tot felul de încercări (cf. Iac 1,2). Chiar dacă uneori vă despart mulți kilometri, susțineți-vă unii pe alții și rămâneți mereu în comuniune cu succesorul lui Petru, care are nevoie și el de sprijinul rugăciunilor voastre.
În câteva momente vom cânta Magnificat. În sânul Preasfintei Maria s-au format ochii care vor privi cu milostivire, urechile care vor asculta rugăciunile noastre și mâinile care se vor întinde pe cruce pentru a ne mântui. Fie ca Nuestra Señora de los Treinta y Tres [Stăpâna Noastră a celor Treizeci și Trei] să ne ajute să ne păstrăm inima aproape de Fiul său, pentru ca, atunci când va veni și pentru noi ora să închidem ochii pentru această lume, să putem auzi glasul Domnului care ne cheamă pe nume și să ne abandonăm cu încredere în mâinile sale. Amin.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
