Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Sfânta Liturghie
Esplanada din Santa Cruz de Succhabamba, sâmbătă, 14 noiembrie 2026
Salut spontan adresat credincioșilor reuniți în Parohia „Neprihănita Zămislire” din Santa Cruz de Succhabamba
Surori și frați!
Cu câtă bucurie mă regăsesc încă o dată aici, împreună cu voi, la Santa Cruz! Este ca un mare vis pe care Domnul l-a făcut posibil: ca un slujitor să ajungă până aici, și în această vizită pastorală în Dieceza de Chiclayo și în întreg Peru. Sunt foarte fericit să mă pot întâlni cu voi toți, locuitorii din Santa Cruz și cei care au venit de mai departe.
Domnul, la Botez, ne cheamă pe toți să fim discipolii săi misionari, de la cei mai mici până la cei mai mari. Chiar și persoanele care suferă din cauza bolii sau din alte motive ne oferă o frumoasă mărturie a credinței lor, prin fidelitatea și rugăciunea lor. Și voi faceți parte din Biserică; vrem să vă fim aproape. Vă invităm să vă rugați unii pentru alții, pentru un slujitor, pentru toate persoanele care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Și astfel să fim mereu uniți. Să mergem toți împreună ca popor al lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu, fii ai aceluiași Tată. Toate cele bune tuturor! Vă dau binecuvântarea. Și îi voi saluta doar pe câțiva pentru că, după cum știți, după aceea avem celebrarea Sfintei Liturghii.
Domnul să fie cu voi.
[Binecuvântarea]
Omilia Sfântului Părinte
Dragi frați și surori, bun venit tuturor la această celebrare și mulțumesc orașului Santa Cruz pentru această primire!
„Acesta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!” (Ps 117,24). La această Euharistie vin, așa cum am făcut de atâtea ori, să împărtășesc cu voi bucuria mea de discipol și misionar al lui Cristos. Ne aflăm la Santa Cruz, ne aflăm în Departamentul Cajamarca, ne întâlnim în acest lanț muntos al Anzilor peruvieni, cu aceste coline preafrumoase, cu prăpăstii și văi rodnice, într-un pământ cu rădăcini andine, loc în care a înflorit Imperiul Incaș și leagăn al unei profunde credințe creștine. Mulți dintre voi ați parcurs distanțe lungi pentru a fi aici. Unii ați venit din comunități țărănești, lăsând familii, ferme și activități. Drumul pe care l-ați străbătut, dincolo de a fi o călătorie pe drumuri anevoioase, este un pelerinaj de credință. Fiecare pas și fiecare efort exprimă, într-adevăr, o singură dorință. Unica dorință este aceasta: a-l întâlni pe Isus, venerat aici, la Santa Cruz, prin imaginea Domnului Coastei (Señor del Costado), ascultând cuvântul său, pentru a primi Trupul și Sângele său și, hrăniți cu o asemenea Hrană, să ne întărim în speranță.
Prima lectură, luată din a treia scrisoare a sfântului apostol Ioan (cf. 3In 1,5-8), redă o parte din recomandările adresate unui creștin pe nume Gaius. După ce i se subliniază cunoscuta bunăvoință, i se cere să aibă grijă de misionarii itineranți, pentru ca să li se ofere cele necesare călătoriei, amintind că, pentru numele lui Cristos, „ei au plecat fără să primească nimic de la păgâni” (v. 7). Același lucru minunat s-a repetat, acum cinci secole, printre acești munți, martori tăcuți ai nașterii primelor comunități creștine, prin lucrarea misionarilor veniți, în mai multe rânduri, fără provizii și fără recomandări, pentru a aduce Numele lui Isus și iubirea Domnului Minunilor (Señor de los Milagros) din Andabamba și a Mamei sale Neprihănite.
De la sosirea primilor evanghelizatori, de la Toribio de Mogrovejo până la martirii din Chimbote, sămânța evangheliei pe aceste meleaguri nu a încetat niciodată să încolțească și să aducă rod, în mod discret, departe de aplauze și de mari recunoașteri. Astfel, credința în Anzi a crescut simplă și sinceră, întemeiată pe trăirea cotidiană a valorilor evanghelice și exprimată în tradiții și sărbători care unesc popoare și generații, până a devenit un caracter și un stil de viață în care nimeni nu se simte vreodată singur, chiar și în fața adversităților. Putem spune că cordialitatea și bucuria care caracterizează atâtea regiuni andine își au rădăcina în respectul și iubirea față de poruncile Domnului (cf. Ps 111,1) și reflectă „o sete de Dumnezeu pe care numai cei simpli și săracii o pot cunoaște” (Sf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 8 decembrie 1975, 48). De aceea, Papa Francisc, în Evangelii gaudium, a vorbit despre pietatea populară ca despre o puternică forță de evanghelizare, „în care credința primită s-a întrupat într-o cultură și continuă să se transmită” (123). Ea valorifică lucruri esențiale precum pământul, munca cinstită, familia și oferă un antidot sănătos împotriva superficialității și a consumismului astăzi tot mai răspândite.
Aș dori, prin urmare, să-i amintesc cu recunoștință pe atâția preoți, călugări și călugărițe misionari care, de-a lungul secolelor, s-au străduit cu generozitate și dăruire să răspândească Împărăția lui Dumnezeu printre acești munți. Rugăciunea noastră de mulțumire se înalță apoi și pentru cateheții care, nu fără sacrificii, în absența de atâtea ori a prezbiterilor, se îngrijesc adesea pastoral de comunități, călăuzindu-i pe frați și pe surori în celebrarea Liturgiei cuvântului, pregătindu-i pentru Sacramente, vizitându-i pe bolnavi și asumându-și diverse nevoi. Ne rugăm în mod special pentru cei pe care Domnul i-a chemat la sine și a căror amintire este vie în comunități. Fără ei, evanghelizarea ar fi fost foarte dificilă în aceste regiuni îndepărtate. Îi aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru atâția laici angajați cu diferite titluri în vestirea misionară, atât aici, cât și în lume.
În Evanghelie (cf. Lc 18,1-8) l-am auzit pe Isus vorbind despre o văduvă, simbol, în contextul cultural al vremii, al fragilității sociale și al dependenței. Lipsită de apărare și asuprită, biata femeie cerea cu insistență dreptate unui judecător care însă, lipsit de frica de Dumnezeu și de respect față de oameni, rămânea indiferent la rugămințile ei. Numai datorită perseverenței sale, în cele din urmă, a obținut dreptate.
Potrivit cuvintelor lui Isus, parabola ne amintește, mai întâi de toate, cât este de important să ne rugăm fără a ne descuraja vreodată. Este însă și o invitație de a deschide ochii asupra atâtor situații dureroase care ne înconjoară. Invocația pe care văduva i-o adresează judecătorului – „Fă-mi dreptate față de potrivnicul meu” (v. 3) – răsună, din păcate, și astăzi, neascultată, pe buzele atâtor bărbați și ale atâtor femei. Acesta este un motiv de mare îngrijorare, atât pentru Biserică, cât și pentru societate. Să ne gândim, de exemplu, în aceste locuri, la suferința celor care sunt nevoiți să-și părăsească propriul pământ pentru a căuta un viitor mai bun, pentru ei și pentru cei dragi ai lor, în marile orașe de pe coastă; sau la dificultățile de schimb generațional legate de fenomenul scăderii natalității, care golesc satele; sau la provocarea împărțirii echitabile a beneficiilor legate de resursele solului.
În fața atâtor situații critice, putem fi ispitiți să cedăm descurajării, resentimentului sau chiar violenței, dar aceasta nu va fi niciodată calea progresului și a păcii. Văduva din parabolă ne arată că egoismul, nedreptatea și răutatea nu se înving cu brutalitate, ci cu rugăciune, cu răbdare, cu perseverență în a denunța ceea ce nu merge bine, cerând cu tărie și lucrând cu angajament pentru a se realiza schimbările necesare, fără a pierde niciodată încrederea în Dumnezeu. Atunci, așa cum se întâmplă în vârful muntelui Cerro Cotorumi, prin cruce se vede Cerul.
Ceea ce susține tenacitatea femeii din evanghelie este credința, așa cum indică întrebarea care încheie relatarea lui Isus: „Fiul Omului, când va veni, va mai găsi credință pe pământ?” (v. 8). Există o legătură strânsă între credință, rugăciune și acțiune. Acolo unde este credință, este rugăciune, iar acolo unde este rugăciune, este capacitate de angajament pentru ceilalți. Voi, locuitorii acestor meleaguri, știți bine acest lucru. În pofida multor dificultăți, nu v-ați pierdut niciodată încrederea în Dumnezeu și, cu ajutorul său, în voi înșivă. Credința este cea care vă face mari în aspirațiile și în proiectele voastre. În această privință, aș dori să-i laud pe cei care, cu ingeniozitate și spirit întreprinzător, se străduiesc să ofere locuri de muncă demne oamenilor: țărani, comercianți, mici întreprinzători și atâția alții care aici, zi de zi, își folosesc talanții primiți în favoarea comunităților, contribuind la promovarea, prin ocuparea forței de muncă, a unor modele autentice de dezvoltare umană integrală (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 15 mai 2026, 181).
Dragi frați și surori, Domnul vede cărările pe care le străbateți, osteneala, preocupările, provocările pe care le înfruntați; cunoaște speranța tinerilor, inspiră înțelepciunea bătrânilor și nu vă părăsește. Când sufletul rătăcește fără țintă, el este drumul. Când lipsește puterea, el este hrana. Când intervine descurajarea, el este cel care alimentează speranța. Să-i cerem Neprihănitei să nu înceteze să ne ocrotească sub mantia ei și să o invocăm pentru ca Euharistia pe care o celebrăm să reînnoiască în noi toți credința și să întărească angajamentul și dăruirea. Señor del Costado (Domnul Coastei), a cărui imagine este venerată cu atâta devoțiune aici, la Santa Cruz, să vă binecuvânteze, să vă ocrotească și să vă inspire mereu gânduri și gesturi de unitate, de caritate și de pace.
Cuvinte spontane ale Sfântului Părinte la încheierea Sfintei Liturghii
Dragi frați și surori, înainte de a împărți binecuvântarea finală, aș dori doar să împărtășesc cu voi o ultimă scurtă reflecție. Am ascultat cuvintele din evanghelie în care Isus întreabă: „Dar Fiul Omului, când va veni, va mai găsi credință pe pământ?” (Lc 18,8). Știu că, dacă Isus ar hotărî să vină la Santa Cruz, ar găsi credință!
Vă mulțumesc pentru mărturia voastră. Vă mulțumesc pentru fidelitatea voastră față de Biserică. Vă mulțumesc pentru că ne-ați însoțit în această zi preafrumoasă.
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
