Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Întâlnire cu episcopii, preoții, diaconii, persoanele consacrate, seminariștii și lucrătorii pastorali
Catedrala „Nuestra Señora de la Asunción” (Córdoba), marți, 10 noiembrie 2026
Dragi frați și surori toți în Isus Cristos,
Aș dori mai întâi de toate să-i mulțumesc cardinalului Rossi pentru cuvintele sale, precum și celor care au împărtășit mărturiile și vouă tuturor, pentru căldura cu care m-ați primit. Este pentru mine o mare bucurie să fiu, astăzi, în mijlocul vostru: persoane consacrate, seminariști, preoți, toți cei botezați care v-ați dedicat viața în slujba Domnului și a poporului său.
În timpul acestui ultim cântec, mulți dintre voi aveau mâinile ridicate, poate pentru a mă saluta, poate pentru a însoți cântecul. Acestea sunt mâinile pe care Isus le caută: dorește mâinile voastre pentru a-și continua misiunea!
În timp ce pregăteam această intervenție, mi-au venit în minte exercițiile spirituale, care ocupă un loc atât de semnificativ în istoria acestui pământ. A fost o fericită coincidență să o aud pe sora María Elisabeth amintind una dintre contemplațiile lor. Într-un moment în care practica lor risca să se piardă, „Mama Antula” a parcurs distanțe imense pentru ca ele să rămână accesibile tuturor. Decenii mai târziu, sfântul preot Cura Brochero (părintele Brochero) a făcut din ele un element central al ministerului său, străbătând munții împreună cu semenii săi din sat până în acest oraș, pentru ca toți să poată trăi experiența unei întâlniri personale cu Dumnezeu. Mai recent, un iezuit argentinian, Papa Francisc, a dus cu sine bogăția spiritualității ignațiene, împărtășind-o cu Biserica universală.
Și astăzi preoții, seminariștii, membrii ordinelor călugărești și laicii continuă să se retragă în tăcere pentru a se întreba, în prezența lui Dumnezeu, ce dorește el pentru viața lor. Aș dori, așadar, ca tocmai unele întrebări extrase din exerciții să ne însoțească în această după-amiază. Sfântul Ignațiu începe cu Principiul și Fundamentul (cf. nr. 23). Prima întrebare este, prin urmare, aceasta: de ce suntem aici? Înainte de orice responsabilitate, minister sau sarcină, a existat o chemare. Într-o zi, Cristos a trecut prin viața noastră, ne-a chemat și am înțeles că merită să-l urmăm. Tot ceea ce a urmat după aceea ar trebui să continue să izvorască din acel „da” inițial.
Odată cu trecerea anilor, se poate întâmpla un lucru paradoxal: să lucrăm intens pentru Dumnezeu, dedicând tot mai puțin timp pentru a fi cu el. Continuăm să slujim, să celebrăm și să ne ocupăm de multe lucruri necesare, cu riscul însă de a ne încrede mai mult în ceea ce împlinim decât în Cel pentru care o facem. Principiul și fundamentul servește la punerea lucrurilor la locul potrivit: viața noastră îi aparține lui Dumnezeu și își găsește adevărata rânduială numai atunci când în centrul a toate celelalte este el. Să ne întoarcem, așadar, cu simplitate la Euharistie, la ascultarea cuvântului și la acea comuniune personală cu Domnul care susține orice alt lucru. Să reaprindem focul care odinioară a aprins vocația noastră și să nu permitem ca presiunile momentului, oboseala sau rutina să-l stingă.
Pe parcursul exercițiilor, ne aflăm apoi în fața altor întrebări de la care nu ne putem sustrage: ce anume din noi și-a pierdut rânduiala? În ce mod am greșit față de Dumnezeu? (cf. nr. 32–43). Într-adevăr, după mulți – dar și după doar câțiva – ani petrecuți răspunzând „da” Maestrului, ne putem obișnui cu atitudini care altădată ne-ar fi tulburat: duritate față de alții, rezistență la a fi corectați, rivalitate sau afecte, păcate ori atașamente care, încetul cu încetul, ne lipsesc de libertatea noastră. Și se poate întâmpla ceva încă și mai grav: putem învăța să justificăm totul, găsind „motive” – pastorale, comunitare sau personale – pentru comportamente pe care știm că nu sunt corecte.
Greșim față de datoria noastră și atunci când neglijăm să facem binele pe care îl putem face: când încetăm să ascultăm cu răbdare, când alegem comoditatea sau când rămânem în tăcere în fața a ceva ce ar trebui, dimpotrivă, să înfruntăm. Nu există vârstă la care să ne putem considera scutiți de nevoia de convertire. Trebuie să ne cercetăm cugetul, să alergăm la Spovadă și să păstrăm umilința necesară pentru a ne lăsa corectați. Dragi frați și surori, să recunoaștem cu claritate și curaj în ce nu i-am fost fideli lui Dumnezeu și să punem totul în fața milostivirii sale.
Numai după ce am privit în față păcatul nostru, Sfântul Ignațiu ne duce în fața lui Cristos, Regele veșnic (cf. nr. 91–98), care continuă să ne cheme și să ne trimită. Domnul știe din ce suntem plăsmuiți și alege să aibă încredere în noi (cf. 2Cor 4,7). Problema, prin urmare, nu este cât de mult l-am dezamăgit, ci dacă rămânem în continuare disponibili față de el. La începuturile vocației, se tinde să se ofere totul. Odată cu trecerea anilor, apar preferințele personale, zonele de confort și, odată cu ele, o anumită idee despre cum am dori să se desfășoare propria viață. Mai poate Domnul să ne trimită acolo unde nu prevăzuserăm să mergem? Ne poate cere să lăsăm în urmă lucruri cărora le-am dedicat ani de zile sau să acceptăm o sarcină pe care nu am fi ales-o niciodată pentru noi înșine?
Aceasta este libertatea care este purificată treptat prin meditațiile despre Cele două steaguri, Cele trei perechi de oameni și Alegerea (cf. nr. 136–189): a învăța să recunoaștem ce ne leagă, ce ne influențează deciziile și până unde suntem dispuși să-l lăsăm pe Dumnezeu să acționeze în viața noastră. Suntem trimiși, într-adevăr, la un popor și trebuie să ne întrebăm ce suntem chemați să-i oferim. Dragi seminariști, învățați să priviți lucrurile cu ochii lui Dumnezeu și să vă lăsați evanghelizați de poporul său. Chiar și cel care are mai puțin ne poate învăța multe: așa cum a descoperit Julián în timpul Sfintei Liturghii.
Biserica din Argentina, aflată în mișcare, posedă o sensibilitate bogată și vie față de nevoile sociale ale fiilor săi. Din aceasta au izvorât multe forme generoase de apropiere față de cel aflat în suferință. Cu toate acestea, această apropiere trebuie să ne împingă mai departe, pentru că fiecare persoană pe care o slujim este chemată să-l întâlnească pe Cristos și să se lase transformată de el. Papa Francisc a exprimat acest lucru în cuvinte care merită să fie amintite: „Cea mai rea discriminare de care suferă săracii este lipsa de atenție spirituală” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, nr. 200).
Foametea și nedreptatea sunt chestiuni urgente, care cer un răspuns, la fel ca boala, singurătatea, șomajul și lipsa unei locuințe demne. Caritatea creștină se simte serios implicată în toate acestea. În același timp, nu trebuie să uităm niciodată că cel aflat în suferință are nevoie să primească de la noi cel mai mare dar pe care îl posedă Biserica: Isus Cristos. Dragul meu predecesor a afirmat acest lucru cu o deosebită claritate: „Biserica nu este un magazin, nu este o agenție umanitară, Biserica nu este un ONG, Biserica este trimisă să-l ducă tuturor pe Cristos și evanghelia sa [...]. Dacă, prin ipoteză, s-ar întâmpla o dată ca Biserica să nu-l ducă pe Isus, aceea ar fi o Biserică moartă!” (Francisc, Audiența generală, 23 octombrie 2013). Cât de mare este, așadar, vocația noastră! A fi purtători ai prezenței lui Cristos, a face posibilă întâlnirea cu el prin cuvânt, prin sacramente și printr-o apropiere care să-i ajute pe alții să recunoască prezența sa în viața lor. Persoanele încredințate îngrijirii voastre doresc să primească de la voi ceea ce Biserica de secole păstrează pentru ele.
După alegere, exercițiile îl conduc pe cel care le practică să fie alături de Cristos în timpul Pătimirii sale (cf. nr. 190–217). Cei care au ales să-l urmeze pe Domnul învață astfel să rămână cu el atunci când urmare a lui duce la cruce (cf. Lc 9,23). Și vocația noastră cunoaște astfel de momente: când nu se văd roade, când slujirea implică un cost și când fidelitatea nu mai este susținută de entuziasmul de la început. Mulți dintre voi cunoașteți bine această formă de fidelitate exigentă: a continua să te rogi atunci când rugăciunea devine aridă și a continua să slujești atunci când, în ciuda oricărui efort, pare că nimic nu se schimbă. Există etape, în viața sacerdotală și consacrată, în care simplul „a rămâne” constituie, prin sine, o formă foarte concretă de dăruire. Chiar în mijlocul întrebărilor și al oboselii, se continuă să se spună prin propria viață: „Iată-mă”.
Sfântul Héctor Valdivielso, primul sfânt argentinian, este un model al unei astfel de fidelități. Avea doar douăzeci și patru de ani și de puțin timp încheiase Exercițiile Spirituale anuale, când ceea ce cu puțin timp înainte adusese în fața lui Dumnezeu a trebuit să-i servească drept sprijin în încercare. Rugăciunea sa s-a transformat astfel în mărturie, iar mărturia a culminat cu vărsarea sângelui.
Dar există și alte moduri de a fi martori perseverând în mijlocul suferinței. Laura și părintele Martín m-au îndemnat să reflectez la recenta mea spitalizare, și îmi vine în minte și părintele Brochero care, deși orb și îmbolnăvit de lepră, continua să-și slujească poporul. În zilele noastre, apoi, și ideea de a folosi tehnologia pentru a mărturisi credința este minunată: fiți creativi și găsiți noi căi pentru a predica. Amintiți-vă, dragi prieteni: ceea ce evanghelizează este modul în care ne trăim vocația. Nici vârsta, nici limitele fizice nu pot stinge râvna; forțele noastre vor putea să scadă, dar puterea lui Dumnezeu niciodată.
Iar această putere se revelează în Învierea Domnului. Sfântul Ignațiu îl duce de aceea pe cel care face exercițiile la Cel Înviat și îl invită să contemple cum îndeplinește el „slujirea de a mângâia” (cf. nr. 224). Ne învață astfel să discernem unde acționează Maestrul și să primim de la el energia pentru a ne întoarce la misiunea noastră. Și Biserica ce merge în Argentina este chemată să se întrebe, recunoscând cu recunoștință ceea ce Dumnezeu înfăptuiește în ea și întrebându-se, totodată, unde dorește el să deschidă noi căi. Cel Înviat este deja acolo și ne-o ia înainte (cf. Mt 28,7).
La sfârșitul exercițiilor, contemplația pentru a ajunge la iubire ne invită să reflectăm asupra a tot ceea ce am primit de la Dumnezeu (cf. nr. 230–237). În fața unor daruri atât de îmbelșugate, Sfântul Ignațiu ne îndeamnă să răspundem: „Ia, Doamne, și primește...” (cf. nr. 234). Drumul exercițiilor se încheie astfel acolo unde totul a început: cu o viață pusă din nou la dispoziția lui Dumnezeu, cu toate posibilitățile ei și chiar cu limitele ei. Prin urmare, întrebarea la care astăzi poate putem încerca să răspundem este: „Mai poate Domnul să dispună de mine?”. Dacă răspunsul este „da”, atunci mai sunt încă multe lucruri în fața noastră. Să nu ne pierdem cumpătul! Isus continuă să meargă cu Biserica sa, făcând rodnică viața celor care se încredințează în mâinile sale.
Argentina știe bine ce poate face Dumnezeu cu cel care se pune la dispoziția sa. „Mama Antula” a ajuns la Buenos Aires desculță și purtând în mână doar un crucifix: avea foarte puțin, și totuși era tot ceea ce trebuia pentru a începe. Brochero a continuat să predice chiar și atunci când, nu rareori, doar Dumnezeu și catârul său erau martori ai oboselii sale. Fericitul Ceferino a murit înainte de a împlini nouăsprezece ani; nu a avut timpul să îmbătrânească, dar cu siguranță a avut timpul să spună cu claritate pentru Cine dorea să trăiască. Dumnezeu continuă să-și reverse harul și vrea să conteze pe voi pentru a-l răspândi de la La Quiaca la Ushuaia, și până la marginile pământului (cf. Mc 16,15).
Aveți curajul de a privi Argentina cu ochii lui Dumnezeu! Visați tineri care să se întrebe dacă nu cumva Cristos îi cheamă; parohii care să fie comunități vii de credință; familii religioase care să păstreze îndrăzneala fondatorilor lor; seminarii și noviciate în care să se formeze sfinți... Visați o Biserică ce continuă să „facă zgomot”, așa cum v-a cerut conaționalul vostru Papa Francisc (cf. Întâlnirea cu tinerii argentinieni, 25 iulie 2013). Un „zgomot” care să ajungă în orice colț al pământului și să facă să răsune pretutindeni evanghelia lui Isus Cristos.
Dragi frați și surori, dacă exercițiile ne învață ceva, este că, după ce ne-am cercetat viața în prezența lui Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem la ea ca persoane transformate. Să ne întoarcem la comunitățile noastre cu speranță, libertate și dorință de a continua să slujim. Poate nu vom vedea tot ceea ce Dumnezeu va face să încolțească din ceea ce semănăm astăzi, exact așa cum nu au văzut nici cei care ne-au precedat, dar fără dăruirea lor, noi astăzi nu am fi aici.
Dumnezeu să găsească în noi bărbați și femei dispuși să-l urmeze și să se lase modelați de iubirea sa: persoane care nu se dau bătute până când nu ajung la sfințenie. Domnul a înfăptuit lucruri mari pe acest Pământ și sunt convins că va mai înfăptui încă multe altele. Sfânta Fecioară de la Luján (Nuestra Señora de Luján) să ne însoțească pe drum și să ne ajute să-i spunem Domnului, prin viața noastră, că el poate continua să conteze pe noi. Vă mulțumesc mult.
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
