|
| © Vatican Media |
Papa Francisc: Discurs adresat rectorilor, profesorilor, studenţilor şi personalului din universităţile şi instituţiile pontificale romane (25 februarie 2023)
Domnule cardinal,
Stimaţi rectori şi profesori,
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Mulţumesc profesorului Navarro pentru cuvintele sale şi vouă tuturor pentru prezenţa voastră. Aşa cum aminteşte constituţia apostolică Veritatis gaudium (cf. Proemio, 1), voi aparţineţi unui sistem vast şi pluriform de studii ecleziastice, înflorit de-a lungul secolelor graţie înţelepciunii poporului lui Dumnezeu, răspândit în toată lumea şi strâns legat cu misiunea de evanghelizare a întregii Biserici. Sunteţi parte dintr-o bogăţie crescută sub conducerea Duhului Sfânt în cercetare, în dialog, în discernământul semnelor timpurilor şi în ascultarea multor exprimări culturale diferite. În ea vă evidenţiaţi prin apropierea voastră specială – şi geografică – de Succesorul lui Petru şi de slujirea sa de vestire bucuroasă a adevărului lui Cristos.
Sunteţi bărbaţi şi femei dedicaţi studiului, unii pentru câţiva ani, alţii pentru toată viaţa, cu diferite provenienţe şi competenţe. Pentru aceasta vreau să vă spun înainte de toate, cu cuvintele sfântului episcop şi martir Ignaţiu din Antiohia: angajaţi-vă să "faceţi cor"[1]. A face cor! De fapt, universitatea este şcoala acordului şi a consonanţei între voci şi instrumente diferite. Nu este şcoala uniformităţii: nu, este acordul şi consonanţa între voci şi instrumente diferite. Sfântul John Henry Newman o descrie ca locul unde diferitele ştiinţe şi perspective se exprimă în sintonie, se completează, se corectează şi se echilibrează una pe alta[2].
Această armonie cere să fie cultivată înainte de toate în voi înşivă, între cele trei inteligenţe care vibrează în sufletul uman: cea a minţii, cea a inimii şi cea a mâinilor, fiecare cu stilul şi caracterul său, şi toate necesare. Limbajul minţii care să fie unit cu acela al inimii şi cu acela al mâinilor: ceea ce se gândeşte, ceea ce se simte, ceea ce se face.
Îndeosebi aş vrea să mă opresc un moment cu voi asupra ultimei din cele trei: inteligenţa mâinilor. Este cea mai senzorială, dar nu şi cea mai puţin importantă. De fapt, se poate spune că ea este ca scânteia gândirii şi cunoaşterii şi, în anumite privinţe, şi rezultatul lor cel mai matur. Când am ieşit pentru prima dată în piaţă, ca papă, m-am apropiat de un grup de copii orbi. Şi unul mi-a spus: "Pot să vă văd? Pot să vă privesc?". Eu nu am înţeles. Da – i-am spus. Şi cu mâinile căuta… m-a văzut atingându-mi mâinile. Asta m-a impresionat mult şi m-a făcut să înţeleg inteligenţa mâinilor. Aristotel, de exemplu, spunea că mâinile sunt "ca sufletul", prin puterea pe care o au, graţie sensibilităţii lor, de a distinge şi de a explora[3]. Şi Kant nu ezita să le definească drept "creierul extern al omului"[4].
Limba italiană, ca alte limbi neo-latine, subliniază acelaşi concept, făcând din verbul "a prinde" ("prendere"), care indică o acţiune tipic manuală, rădăcina cuvintelor ca "a înţelege" ("comprendere"), "a învăţa" ("apprendere") şi "a surprinde" ("sorprendere"), care indică în schimb acte ale gândirii. În timp ce mâinile prind, mintea înţelege, învaţă şi se lasă surprinsă. Însă, pentru ca să se întâmple asta, este nevoie de mâini sensibile. Mintea nu va putea să înţeleagă nimic dacă mâinile sunt închise de avariţie, sau dacă sunt "mâini găurite", care irosesc timp, sănătate şi talente, sau dacă refuză să dea pacea, să salute şi să strângă alte mâini. Nu va putea învăţa nimic dacă mâinile au degetele îndreptate fără milostivire împotriva fraţilor şi surorilor care greşesc. Şi nu va putea să fie surprinsă de nimic, dacă aceleaşi mâini nu ştiu să se împreuneze şi să se ridice spre cer în rugăciune.
Să privim mâinile lui Cristos. Cu ele el ia pâinea şi, după ce a recitat binecuvântarea, o frânge şi o dă discipolilor săi, zicând: "Acesta este trupul meu". Apoi ia potirul şi, după ce a mulţumit, îl oferă lor zicând: "Acesta este sângele meu" (cf. Mc 14,23-24). Ce vedem? Vedem mâini care, în timp ce iau, mulţumesc. Mâinile lui Isus ating pâinea şi vinul, trupul şi sângele, viaţa însăşi, şi aduc mulţumire, iau şi mulţumesc pentru că simt că totul este dar al Tatălui. Nu întâmplător evangheliştii, pentru a indica acţiunea lor, folosesc verbul lambano, care indică în acelaşi timp faptul de "a lua" şi "a primi". Aşadar, să facem armonie în noi înşine, făcând şi mâinile noastre "euharistice" ca acelea ale lui Cristos şi însoţind tactul, în fiecare contact şi luare, cu o recunoştinţă umilă, bucuroasă şi sinceră.
În păstrarea armoniei interioare, vă invit după aceea să "faceţi cor" şi între diferitele componente ale comunităţilor voastre şi între diferitele instituţii pe care le reprezentaţi. În decursul secolelor, generozitatea şi clarviziunea multor ordine călugăreşti, inspirate de carismele lor, au îmbogăţit Roma cu un număr însemnat de facultăţi şi universităţi. Însă astăzi, şi în faţa numărului mai mic de studenţi şi de profesori, această multiplicitate de poli de studiu riscă să piardă energii preţioase. Astfel, în loc de a favoriza transmiterea bucuriei evanghelice a studiului, a învăţământului şi a cercetării, ameninţă uneori s-o încetinească şi s-o obosească. Trebuie să ne dăm seama de acest lucru. În special după pandemia de Covid 19, este urgent să se demareze un proces care să ducă la o sinergie efectivă, stabilă şi organică între instituţiile academice, pentru a onora mai bine scopurile specifice ale fiecăreia şi pentru a favoriza misiunea universală a Bisericii[5]. Şi să nu ne certăm între noi pentru a lua un student, o oră în plus. De aceea, vă invit să nu vă mulţumiţi cu soluţii cu răsuflare scurtă şi să nu vă gândiţi la acest proces de creştere pur şi simplu ca la o acţiune "de apărare", menită să facă faţă reducerii resurselor economice şi umane. Mai degrabă trebuie văzut ca un elan spre viitor, ca o invitaţie de a primi provocările unei epoci noi a istoriei. Moştenirea voastră este una foarte bogată, care poate promova viaţă nouă, dar care poate s-o şi inhibe, dacă devine prea autoreferenţială, dacă devine o piesă de muzeu. Dacă vreţi ca să aibă un viitor rodnic, păstrarea sa nu se poate limita la menţinerea a ceea ce s-a primit: în schimb trebuie să se deschidă la dezvoltări curajoase şi, dacă este necesar, chiar inedite. Ea este ca o sămânţă care, dacă nu se aruncă în pământul realităţii concrete, rămâne singură şi nu aduce rod (cf. In 12,24). Aşadar, vă încurajez să demaraţi cât mai repede un proces încrezător în această direcţie, cu inteligenţă, prudenţă şi îndrăzneală, ţinând cont mereu de faptul că realitatea este mai importantă decât ideea (cf. Exortaţia apostolică Evanghelii gaudium, 222-225). Dicasterul pentru Cultură şi Educaţie, cu mandatul meu, vă va însoţi pe acest drum.
Iubiţi fraţi şi surori, speranţa este o realitate corală! Priviţi, în spatele meu, sculptura lui Cristos Înviat, operă a artistului Pericle Fazzini, voită de Sfântul Paul al VI-lea pentru ca să domine această scenă şi această aulă. Observaţi mâinile lui Cristos: sunt ca acelea ale unui dirijor de cor. Dreapta este deschisă: dirijează tot ansamblul coriştilor şi, tinzând spre înălţime, pare să ceară un crescendo în interpretare. În schimb, stânga, deşi îndreptată spre tot corul, are arătătorul îndreptat, parcă pentru a convoca un solist, spunând: "Este rândul tău!". Mâinile lui Cristos implică în acelaşi timp corul şi pe solist, pentru ca în concert rolul unuia să se acordeze cu rolul celuilalt, într-o complementaritate constructivă. Vă rog: să nu fie niciodată solişti fără cor. "Este rândul vostru al tuturor!" şi în acelaşi timp: "Este rândul tău!". Asta spun mâinile Celui Înviat: vouă tuturor şi ţie! În timp ce îi contemplăm gesturile, să reînnoim aşadar angajarea noastră de "a face cor", în sintonia şi în acordul vocilor, docili la acţiunea vie a Duhului. Este ceea ce cer în rugăciune pentru fiecare dintre voi şi pentru toţi. Din inimă vă binecuvântez şi vă recomand: nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Cf. Scrisoarea către efeseni, 2-5.
[2] Cf. Ideea de universitate, Roma 2005, 101.
[3] Cf. Sufletul, III, 8.
[4] Antropologia pragmatică, Roma-Bari 2009, 38.
[5] Cf. Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, 9 februarie 2017.
