Documentele istorice vorbesc despre o existenţă catolică pe teritoriul Moldovei încă din prima parte a secolului al XIII-lea, când călugării dominicani reuşesc să încreştineze cumanii, un popor migrator ce se afla temporar în partea de sud a Moldovei, la est de carpaţi. Treptat-treptat, pe teritoriul Moldovei s-au instalat şi alţi catolici, în special veniţi din Transilvania, care în decursul timpului au aparţinut la mai multe episcopii.

Pentru a ne face o imagine cât de cât reală despre situaţia lor istorică în prima parte (nr. 1) vom prezenta organizarea teritorială a acestei minorităţi catolice din Moldova, începând cu Episcopia Cumanilor şi terminând cu Vicariatul Apostolic al Moldovei, care a precedat înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi.

Apoi vom prezenta succint contextul politic şi social-economic al Moldovei la sfârşitul secolului al XIX-lea, timp în care se înfiinţează episcopia de care ne ocupăm, accentuând şi nivelul cultural, atât cât este posibil, al catolicilor de pe aceste meleaguri (nr. 2).

Vom dedica o secţiune aparte tratativelor ce au precedat decretului de înfiinţare a Episcopiei de Iaşi (nr. 3), urmând ca în ultima secţiune (nr. 4) să menţionăm câteva aspecte mai importante din cei 115 ani scurşi de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.

Cuprins

1. Organizarea minorităţii catolice din Moldova până la înfiinţarea Episcopiei de Iaşi

După slavonizarea din secolele VIII-IX, creştinii din Moldova au fost constrânşi de împrejurări să se supună Patriarhiei Bulgare de la Ohrida (Macedonia), misionarii latini fiind nevoiţi să se întoarcă în Italia, ritul greco-slav întărindu-şi poziţiile în detrimentul celui latin. După schisma din 1054, în care un rol important l-a jucat patriarhul Leon de Ohrida, creştinii din Moldova au păstrat ritul şi limba slavonă, totodată fiind supuşi direct patriarhiei menţionate mai sus. Despre condiţiile precare sau chiar jalnice ale populaţiei din Moldova, E. Lovinescu a scris: "O dată cu grecizarea moldovenilor a apărut şi sărăcia. Pe drept cuvânt se poate constata: rodul creştinismului nu s-a copt totuşi pentru noi! Este valabilă pe drept afirmaţia lui Eminescu: «Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar catolice»".

La începutul secolului al XIII-lea pe teritoriul Moldovei s-au stabilit cumanii, un popor migrator înrudit cu pecinegii ce se afla temporar în partea de est a Carpaţilor. Pentru aceştia papa Grigore al IX-lea (1227-1241) a aprobat în 1227 înfiinţarea unei episcopii, cea a Cumanilor sau Episcopia de Milcov (1227-1241). Documentele menţionează un număr de 14 episcopi, dintre care doar Teodoric (1228) a fost efectiv episcop al cumanilor, acesta fiind motivul care justifică existenţa acestei episcopii doar până la invazia tătară. Ceilalţi episcopi, până în anul 1526, au fost simpli episcopi titulari.

După eşuarea convenţiei de unire ce s-a lansat la Conciliul Ecumenic din Lion (1274), Sfântul Scaun de la Roma a decis ca Biserica moldavă catolică să fie supusă Mitropoliei de Halici. Apoi, în timpul voievodului Laţcu (1365-1374), minoritatea catolică din Moldova a trecut sub autoritatea papei. În acest context, în urma unor cereri adresate papei Grigore al XI-lea (1370-1378) de către voievodul Laţcu, la 9 martie 1371 s-a înfiinţat Episcopia de Siret (1371-1434), care, după înfiinţarea Arhiepiscopiei de Lemberg (1412) şi după moartea episcopului de Siret, Ştefan (+ 1412), a trecut sub jurisdicţia ei. Totuşi au fost cinci episcopi care au purtat titlul de Siret, ultimul fiind franciscanul Ioan, numit la 29 iulie 1434.

În 1391 papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404) a fost nevoit să înfiinţeze, pe lângă Episcopia de Siret, Episcopia de Bacău (1391), din cauza marii mulţimi a catolicilor din Moldova şi a împrăştierii lor neîndemânatice: "Episcopatus... quem in terra Moldaviae, ob terrae illius vastitatem et Christi fidelium incommodam nimis dispersionem, praeter antiquiorem Cerethensem...".

La începutul secolului al XV-lea s-a înfiinţat Episcopia de Baia (1413-1523), care a jucat un rol important în organizarea vieţii catolice în Moldova. Papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415) a dat la 7 august 1413 o bulă în acest sens, însărcinându-l pe episcopul de Cameniţa să se intereseze dacă biserica din Civitas Moldaviensis (Baia), situaţia şi însemnătatea oraşului justifică înfiinţarea unei episcopii şi, în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, să pună la cale toate cele trebuincioase şi să-l sfinţească episcop pe Ioan de Ryza, propus de regele şi regina Poloniei. Papa termină bula punând noua episcopie sub ascultarea şi dependenţa Episcopiei de Halici. Alţii aşază înfiinţarea acestei episcopii în 1410 când "Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, împreună cu soţia sa, Margareta, care era catolică, au organizat episcopia pentru credincioşii catolici". La conducerea acestei episcopii s-au succedat şapte episcopi, ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523). După urcarea pe scaunul de domnie al Moldovei a lui Ştefan cel Mare (1457-1504), orientarea politică se schimbă, având influenţe şi asupra organizării minorităţii catolice din Moldova. Polonia nu mai putea susţine în mod efectiv un episcop în Moldova şi, prin urmare, episcopia este integrată din nou Ungariei.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea Moldova, ca de altfel întreaga Europă de Răsărit, a fost străbătută de un puternic curent promovat de iezuiţi, prin care se intenţiona readucerea ortodocşilor la unirea cu Biserica Catolică. În acest sens preotul iezuit Stanislau Warszewicz, sprijinit de domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591), de sfetnicul Bartolomeo Brutti şi de mitropolitul Sucevei, Gheorghe Movilă, cu aprobarea cardinalului Aldobrandini, a iniţiat un plan care prevedea înfiinţarea unei episcopii catolice sufragane celei de Lemberg, cum fusese şi cea de Baia, şi a unui seminar pentru clerul indigen la Cotnari. Acest plan nu a fost dus la desăvârşire deoarece în 1591 domnitorul Petru Şchiopul este înlăturat. Planul fusese preconizat şi de Bartolomeo Brutti, care trimite mai multe scrisori de susţinere în acest sens.

După sosirea în Moldova a misionarilor franciscani conventuali, la data de 17 septembrie 1607 papa Paul al V-lea (1605-1621) îl numeşte pe Ieronim Arsengo episcop al Episcopiei de Bacău (1607-1818). Dintre cei 32 de episcopi care s-au perindat la conducerea acestei episcopii, aproape toţi au fost polonezi, mulţi lipsind sau vizitând foarte rar episcopia. Din această cauză Sfântul Scaun a trimis numeroşi vizitatori apostolici. În 1632, pr. Paul Bonnaci propunea următoarele într-o scrisoare adresată Congregaţiei "De Propaganda Fide", înfiinţată cu 10 ani în urmă: "... eu nu văd altă cale pentru a readuce pe aceşti oameni la credinţă şi pentru a o păstra, decât să fie făcuţi preoţi dintre ei înşişi, pentru ca să stea mereu cu ei... (...)". Această episcopie a persistat până în 1818, când a murit ultimul episcop care a purtat acest nume, Iosif Bonaventura Berardi (+ 20 aprilie 1818, la Iaşi).

Din 1818 activitatea misionarilor catolici din Moldova a fost coordonată de la Iaşi, sediul Vicariatului Apostolic al Moldovei (1818-1884), până în 1884, când s-a înfiinţat Episcopia de Iaşi. La începutul secolului al XIX-lea preoţii misionari s-au decis să mute reşedinţa episcopului la Iaşi. Însă aici au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Divanului Domnesc, poate datorită unui firman emis de Poarta Otomană privind protejarea creştinilor de rit roman care, în ciuda insistenţelor diplomaţiei austriece şi a Sfântului Scaun, nu a putut fi abrogat. Din această cauză în Moldova nu s-a mai putut menţine o episcopie, ci doar un vicariat apostolic, la cârma căruia s-au succedat 14 vizitatori apostolici, ultimul fiind Nicolae Iosif Camilli, numit la 16 septembrie 1881.

Aşadar, toate aceste forme de organizare a minorităţii catolice din Moldova nu au fost de lungă durată. Acest lucru s-a datorat în special faptului că Moldova era un ţinut misionar, iar misionarii nu puteau face faţă numărului crescând al catolicilor din această zonă, fiind necesar un cler indigen pentru o pastoraţie în spiritul directivelor Bisericii Catolice.

2. Catolicii din Moldova la sfârşitul secolului al XIX-lea

2.1. Contextul politic şi problema catolicilor

Sistemul vieţii politice a avut ca bază un regim democratic inaugurat prin Legea fundamentală din 1866. Democratizarea societăţii româneşti a avut loc însă foarte lent, deoarece limitele reformei agrare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Puterea politică era împărţită între marii proprietari industriali (liberalii) şi funciari (conservatorii). Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă faţă de tendinţa de radicalizare a cadrului democratic. Prin alternanţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator, regele şi-a păstrat rolul de arbitru în viaţa politică.

Fiind un rege constituţional, Carol I (1866-1914) a acţionat ca un factor de mediere în viaţa politică. El a fost favorabil catolicilor, întreţinând numeroase relaţii cu episcopii de Bucureşti şi de Iaşi. Domnia lui a marcat o etapă de mari progrese ale României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural etc. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia din 1866 şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat pe o linie democratică. Aşadar, contextul politic favoriza trăirea paşnică a catolicilor din Moldova.

2.2. Contextul social-economic al catolicilor din Moldova

Pe fondul revoluţiei social-economice ce a bântuit întreaga ţară s-au observat importante mutaţii pe plan social. Populaţia Moldovei se află într-o continuă mişcare, amintind şi creşterea demografică ce a caracterizat sfârşitul secolului trecut. Majoritatea populaţiei trăia la sate (aprox. 82%). Dar, pe seama sărăciei populaţiei rurale, în condiţiile divizării loturilor de pământ, a concentrării lor în mari gospodării şi a industrializării, a crescut şi numărul locuitorilor de la oraşe. În ciuda revoluţiei industriale, ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai însemnată în societate. În această pătură socială se încadrează şi cea mai mare parte a catolicilor din Moldova de la sfârşitul secolului al-XIX-lea.

Legea împroprietăririi rurale din anul 1864 stabilea ca să se dea fiecărui preot câte opt fălci şi jumătate de pământ, în raport cu numărul credincioşilor. La bisericile mari puteau fi 3-4 preoţi. Apoi guvernul D.A. Sturza a intervenit în clarificarea acestei probleme, hotărând să se ia plusul de pământ de la bisericile care nu aveau numărul de preoţi stabilit în 1864. Pentru ţărani, Constituţia din 1866 a adus câteva lucruri bune: în comune se alcătuieşte un consiliu comunal autonom care avea un primar ales, precum şi un notar, care ţinea la zi registrele şi evidenţa dărilor. Repartizarea impozitului şi strângerea lui a fost încredinţate unui perceptor ambulant. Evidenţa stării civile a fost luată din grija preotului şi încredinţată notarului. Preotul era de acum înainte numai preot, nu mai era şi judecătorul satului, educatorul şi conducătorul lui. Prin această Constituţie preotul şi-a pierdut mult din autoritatea pe care o reprezenta în sat. Totuşi preotul, alături de învăţătorul satului, se bucura de o stimă deosebită, fiind considerat ca făcând parte dintr-o grupare socială de elită.

În ceea ce priveşte numărul locuitorilor din Moldova credem că sunt bine venite datele culese dintr-un raport al episcopului Camilli, trimis în 1890 binefăcătorilor Seminarului din Bruxelles. În Moldova erau aproximativ 65.000 de catolici, care trăiau într-un teritoriu vast ce cuprindea aproximativ 2.000.000 de locuitori. Dintre aceştia erau: 300.000 de evrei, 40.000 de protestanţi, iar restul ortodocşi. Pentru aceşti catolici, dispersaţi şi separaţi de distanţe mari, erau 26 de parohii cu 23 de preoţi, dintre care unii erau bătrâni sau bolnavi; patru parohii fiind vacante. Printre catolicii din Moldova nu se găseau nici aristocraţi, nici burghezi, nici din clasele înalte ale societăţii. O mare parte dintre catolici trăiau fără îngrijire spirituală, fără preoţi. În Moldova era nevoie de mai mulţi preoţi, trebuiau create noi parohii, fondate şcoli noi, unul sau mai multe colegii etc. Dar din cauza sărăciei acestea nu se puteau realiza. Pentru aceeaşi perioadă, dintr-un jurnal al părinţilor iezuiţi, se reţin următoarele cifre: numărul catolicilor din toată Moldova se ridica la aproximativ 63.000 - dintre care vreo 55.000 de localnici şi vreo 10.000 de peregrini; ei erau deserviţi de 30 de preoţi din Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali, majoritatea fiind străini, trei născându-se în Moldova; în Moldova erau 26 de parohii cu 37 de biserici de piatră, 60 din lemn şi 15 capele.

2.3. Nivelul de cultură al catolicilor

În contextul dezvoltării generale a României un rol important l-a avut şi cultura. Înflorirea ei, începută la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost concretizată în perioada pe care o analizăm prin preocuparea constantă pentru cultură, dar şi prin personalităţile de vază care au ilustrat-o: Vasile Alecsandri, Theodor Aman, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga etc.

Un rol important în creşterea nivelului de cultură al catolicilor din Moldova l-a jucat Legea învăţământului din 1864 prin care învăţământul primar de patru ani a devenit obligatoriu şi gratuit. Catolicii beneficiau şi de aportul pe care l-au dat misionarii şi dascălii care îi conduceau. Însă, în ciuda acestor avantaje, mulţi au rămas analfabeţi pentru că nu voiau să meargă la şcoală. Grija pământului îi preocupa mai mult. Ministerul Învăţământului va admite predarea religiei în şcoli, ceea ce uşura munca de educare religioasă a copiilor, care era de multe ori neglijată de părinţi. După învăţământul primar se putea urma învăţământul secundar de şapte ani şi cel universitar de trei ani. Lipsa de şcoli şi de cadre didactice a făcut imposibilă aplicarea practică a legii din 1864. În această perioadă s-au fondat şi primele forme de învăţământ superior din Moldova, aşa-zisele şcoli ştiinţifice de prestigiu. Însă copiii catolicilor, de cele mai multe ori provenind din medii foarte sărace, nu puteau beneficia de aceste roade ale dezvoltării învăţământului din România. Tot în această perioadă a avut loc şi o puternică mişcare artistică. Arhitectura, pictura, sculptura, muzica şi teatrul trec printr-un proces de definire a marilor direcţii care vor reliefa specificul naţional în artă. Pe plan naţional se consolidează un stil artistic românesc. Din păcate, aşa cum ne atestă mărturiile catolice, nu s-au evidenţiat asemenea artişti din rândul catolicilor moldavi. Bisericile erau proiectate şi pictate de artişti străini, de cele mai multe ori italieni, probabil sub influenţa misionarilor catolici din Moldova. Un rol, de asemenea, foarte important îl joacă în această perioadă şi presa. Apar numeroase cotidiene şi reviste. Cele catolice îşi vor face apariţia abia în ultima decadă a acestui secol.

O statistică privind structura intelectuală românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea ne prezintă cum clerul constituia 18,9% din totalul intelectualilor, situându-se pe treapta a treia a statisticii, după profesori (46,1%) şi jurişti (22,8%). Calificativul de "intelectual" era dat de studiile superioare urmate de aceştia. Paralel cu aceasta se arată că cea mai mare parte din intelectuali aparţineau categoriei sociale a boierilor şi burghezilor, în timp ce din rândul ţărănimii se ridicau foarte rar asemenea intelectuali. Se poate constata că la nivel general ţăranii, la sfârşitul secolului trecut, nu puteau beneficia de un nivel de cultură foarte înalt. Mulţi erau analfabeţi, iar unii se mulţumeau doar cu clasele elementare.

În ceea ce priveşte nivelul de cultură al catolicilor din Moldova ne sunt de folos constatările misionarilor iezuiţi care au activat în Vicariatul Apostolic de Iaşi şi mai apoi în Dieceza de Iaşi. În ceea ce priveşte institutele şcolare: erau două colegii pentru fete aparţinând surorilor sioniene, unul la Iaşi şi unul la Galaţi, erau trei şcoli grădinţe, două şcoli pentru lucrări manuale feminine etc. Viaţa catolicilor era împiedicată mult, deoarece trăiau între schismatici şi iudei.

Din raportul episcopului Camilli din 1890, din care am spicuit mai sus, vedem necesitatea de a se înfiinţa şcoli pentru copii, un pension pentru tinerii mai abili etc., ei iubind modul preoţilor de a-i educa. Pentru tinerele fete se găseau două pensioane (şcoli cu internat) îngrijite de surorile franciscane şi surorile din Congregaţia "Notre Dame de Sion", cele pentru băieţi lipsind cu desăvârşire.

3. Înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi

La mijlocul secolului al XIX-lea problema misionarismului şi a clerului indigen devenise foarte acută. Numărul din ce în ce mai mare al catolicilor cerea un număr din ce în ce mai mare de preoţi. Misionarii erau de mult insuficienţi pentru a face faţă numărului crescând de comunităţi ce trebuiau deservite. Italia se confrunta şi ea cu numeroase greutăţi politice, ceea ce făcea ca numărul misionarilor italieni să scadă şi să crească proporţional numărul misionarilor unguri. La acestea se mai adăuga faptul că nu puteau cunoaşte bine limba moldavă, ceea ce le îngreuna activitatea pastorală.

Aceste probleme l-au frământat mult pe episcopul vizitator apostolic Paul Sardi (1843-1848), care a încercat să le rezolve. La toate acestea se mai adăuga insistenţa Congregaţiei "De Propaganda Fide" care cerea exploatarea elementelor locale şi formarea unui cler indigen. În spiritul acestor directive, în 1845 s-a înfiinţat un mic Seminar pentru seminariştii indigeni, care şi-a încetat activitatea în anul 1848, o dată cu moartea fondatorului său, episcopul Paul Sardi (+ 19 noiembrie). Iniţiativele episcopului Sardi au fost preluate şi continuate de episcopul Antonio de Stefano (1848-1859). Acesta era prieten intim al lui Mihail Kogălniceanu (1817-1892). Sub influenţa episcopului, programul Partidului Unionist prevedea la punctul 25 organizarea clerului catolic cu toate instituţiile necesare. Un rol important l-a jucat şi directorul Departamentului Cultelor din cadrul Ministerului Educaţie şi Învăţământului, V.A. Urechia, care s-a străduit să favorizeze organizarea minorităţii catolice şi în special a Seminarului Catolic. Acesta avea un proiect mai amplu care viza protecţia şi supravegherea statului pentru fiecare cult profesat de români. Prin intermediul Guvernului Român acesta obţinuse de la Congregaţia "De Propaganda Fide" înlăturarea din parohiile Moldovei a preoţilor unguri care făceau prea multă maghiarizare, refuzând limba română. Astfel, după numeroase demersuri, la 16 octombrie 1864 apare în Monitorul oficial decretul domnesc semnat de Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) pentru "înfiinţarea unui Seminar în România de peste Milcov", iar la 20 octombrie acelaşi an şi "Regulamentului Seminarului Catolicu din România de preste Milcov", aprobat prin Decretul domnesc nr. 1400. Regulamentul a fost tradus în limba latină şi înaintat Congregaţiei "De Propaganda Fide" la 23 decembrie 1864. Deoarece acest regulament a introdus numeroase pretenţii politice: recunoaşterea numirii unui preot, interzicerea colectării de bani pentru întreţinerea clerului, limitarea numărului de candidaţi ce voiau să se înscrie în Seminar, problemele Seminarului trebuiau rezolvate de Ministerul Învăţământului etc., nu a fost aprobat de autoritatea eclezială competentă. Cu toate acestea, se pare că guvernul se arăta favorabil catolicilor pentru a-i scoate de sub protectoratul Austriei. În urma acestei discordanţe dintre Biserică şi guvern problema reorganizării minorităţii catolice a rămas definitiv abandonată şi nu după mult timp a avut loc abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (23 februarie 1866).

Cât priveşte tratativele proxime fondării episcopiei, la 10 august 1883 episcopul Camilli prezentase deja într-o scrisoare adresată Congregaţiei "De Propaganda Fide" proiectul de reformă privind o mai bună pastoraţie în Missio Moldavica. Principalele linii pe care le-a trasat episcopul au fost: trimiterea de noi tineri misionari în Moldova deschiderea unui Seminar mic în Misiunea din Moldova, trimiterea unui fond pentru misionarii bătrâni şi bolnavi etc. La 13 decembrie acelaşi an se trimite din partea congregaţiei răspunsul la scrisoarea menţionată mai sus, în care se subliniază necesitatea formării în Moldova a unui cler indigen secular, pentru care sugerează deschiderea unui seminar sau colegiu. În afară de acesta era menţionat şi deschiderea unui probandat şi a unui noviciat pentru tinerii ce voiau să opteze pentru Ordinul Franciscan. Prefectul congregaţiei, cardinalul Giovanni Simeoni, a insistat şi asupra deschiderii unei case pentru călugări şi asupra coabitării acestora. Toate acestea erau orientate spre o mai bună organizare a catolicilor din Moldova, preconizându-se înfiinţarea unei episcopii autonome.

Însă, la sfârşitul acestui secol, în Principatele Unite se făcea simţită necesitatea creări a două episcopii romano-catolice, în Bucureşti şi în Iaşi, care să poată subordona toate comunităţile catolice de rit latin din această zonă. Soluţia aceasta nu era pe placul Austriei, nici pe placul vizitatorilor apostolici de la Bucureşti şi Iaşi (Mons. Paoli din Bucureşti şi ep. Camilli din Iaşi), deoarece bugetul episcopiilor trebuia să fie reglementat de statul român.

Tratativele dintre Guvernul Român şi Sfântul Scaun nu se cunosc, probabil au fost de scurtă durată, păstrându-se totodată discreţia pentru a nu da prilej Sinodului Ortodox să provoace agitaţie. Ceea ce se cunoaşte în mod cert este faptul că în 1883 Sfântul Scaun, în înţelegere cu Guvernul Român, a desfiinţat Episcopia titulară de Nicopole şi a înfiinţat la 27 aprilie, Arhiepiscopia Catolică de Bucureşti, ce era supusă direct Sfântului Scaun prin intermediul Congregaţiei "De Propaganda Fide". După acest eveniment, mulţi misionari credeau că papa Leon al XIII-lea (1878-1903) intenţiona să înglobeze canonic Moldova la arhidieceza recent înfiinţată, asemenea unirii Principatelor, care avusese loc cu 24 de ani mai înainte.

Nu s-a întâmplat însă aşa, deoarece la 27 iunie 1884, prin bula papală "Quae in christiani nominis incrementum", acelaşi papă hotăra încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881-1884, numit episcop de Mosynopolis la 16 septembrie 1881, iar la 27 iunie 1884 episcop titular de Iaşi. Dar iată în traducere textul acestei bule papale de înfiinţare a episcopiei:

Papa Leon al XIII-lea, spre ştiinţa generaţiilor viitoare. După ce am cunoscut toate cele necesare pentru propăşirea creştinească şi în favoarea poporului lui Dumnezeu, ne grăbim să le împlinim în virtutea misiunii pe care o avem, în planul de nepătruns al lui Dumnezeu, ca urmaş al Sfântului Petru. Analizând starea Vicariatului Apostolic, viaţa catolicilor din aceste regiuni, am găsit de cuviinţă ca acelaşi Vicariat Apostolic să fie ridicat la rangul de dieceză autonomă. Prin urmare, judecând cu pricepere toate, desfiinţăm Vicariatul Apostolic al Moldovei şi prin puterea acestei scrisori îl declarăm desfiinţat, iar teritoriul acestuia, cu autoritatea noastră apostolică, îl ridicăm şi-l statornicim ca dieceză episcopală, stabilind ca reşedinţă a acestei dieceze oraşul Iaşi, după cum numim şi dieceza. Vrem ca hotarele acestei noi dieceze să fie aceleaşi ca ale Vicariatului Apostolic al Moldovei, rezervându-ne totuşi dreptul, nouă şi Sfântului Scaun, de a dispune altfel cu privire la această nouă dieceză. Aşa vrem, stabilim şi hotărâm ca această scrisoare a noastră să-şi aibă toată puterea sa juridică şi astfel să fie judecată şi definitivă de către oricare dintre judecătorii obişnuiţi sau delegaţi, chiar de către cei care ascultă pricinile Scaunului Apostolic, ambasadori ai Sfântului Scaun, cardinali ai sfintei Biserici Romane, chiar cu delegaţie specială şi alţii cu orice demnitate s-ar afla, ridicându-li-se lor şi oricăruia altuia dreptul de a judeca şi interpreta altfel, considerându-se nul şi neavenit orice s-ar întâmpla să săvârşească împotrivă, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Nu vrem prin aceasta să ne împotrivim dispoziţiilor apostolice date de papa Benedict al XIV-lea, de fericită amintire, sau altor dispoziţii având menţiuni speciale. Dată la Roma, la Sfântul Petru, întărită cu inelul pescarului, în ziua de 27 iunie 1884, în al 7-lea an al pontificatului nostru. L.S. SS. Card Fl. Chisius

Urgenţa înfiinţării Episcopiei Catolice de Iaşi s-a observat din faptul că în tot timpul Vicariatului Apostolic al Moldovei s-a văzut lipsa acută de preoţi şi din cauza ritmului rapid de creştere a populaţiei catolice. Dieceza avea 244 de localităţi, cu aproximativ 65.000 de catolici, care erau deserviţi de 37 de preoţi misionari. De aceea s-a insistat foarte mult şi asupra deschiderii unui seminar pentru clericii indigeni. Condiţiile grele în care se găseau misionarii şi cheltuielile mari pentru întreţinerea lor au generat această idee fundamentală din decretul de înfiinţare a Episcopiei Catolice de Iaşi.

4. Episcopia de Iaşi

4.1. în timpul ep. Nicolae Iosif Camilli (1884-1894)

Primul episcop al Diecezei de Iaşi, Nicolae Iosif Camilli, s-a născut la Monterubbiano, în regiunea Marcchia din Italia, în ziua de 23 aprilie 1840. Părinţii lui se numeau Anton Camilli şi Roza, născută Bongarzoni. La Botez primeşte numele Nicolae Iosif Francisc. După şcoala elementară şi complementară intră în mănăstirea Franciscanilor Conventuali din localitatea natală, iar apoi în cea din Osimo. Aici va depune la 3 aprilie 1857 profesiunea religioasă solemnă. Îşi continuă studiile în Mănăstirea din Recanati şi la Ascoli-Piceno. Aici este hirotonit preot în ziua de 4 decembrie 1863. Datorită condiţiilor politice prin care a trecut Italia la sfârşitul secolului trecut, pr. Nicolae Camilli şi-a desfăşurat activitatea pastorală timp de şapte ani în localitatea natală, Monterubbiano.

În anul 1873 a venit în Moldova, unde a lucrat timp de opt ani ca simplu misionar în oraşul Iaşi. Aici a activat ca duhovnic şi capelan al călugăriţelor de la "Notre Dame". Totodată se ocupa şi de catehizarea elevilor de la şcoala călugăriţelor. La data de 16 septembrie 1881, papa Leon al XIII-lea îl numeşte episcop titular de Mosynopolis şi vizitator apostolic al Moldovei, iar la 27 iunie 1884, a fost numit episcop de Iaşi.

Sarcina principală pe care i-a încredinţat-o papa Leon al XIII-lea, care stăruia în nenumărate ocazii ca din ţinuturile misionare să iasă preoţi indigeni, care sunt mai buni cunoscători ai moravurilor poporului din sânul căruia sunt..., a fost aceea de a ridica un cler indigen pentru pastoraţia catolicilor de la răsărit de Carpaţi, ceea ce impunea înfiinţarea unui Seminar diecezan. Astfel, la 29 septembrie 1886, episcopul Camilli deschide Seminarul pentru care a luptat atât de mult, împlinind astfel sarcina principală pe care i-o încredinţase papa Leon al XIII-lea. În sfârşit avea convingerea că, prin ajutorul lui Dumnezeu, Dieceza de Iaşi îşi va avea proprii preoţi indigeni, care, cunoscând limba şi obiceiurile locale, vor putea desfăşura o activitate mult mai bogată în tânăra Dieceză de Iaşi. Însă toate cheltuielile pentru întreţinerea şi funcţionarea Seminarului erau suportate de episcopie, deoarece seminariştii proveneau din familii sărace, care nu aveau posibilitatea să-i întreţină pe cei din Seminar, episcopul Camilli făcând o călătorie lungă prin Europa în anul 1890, în speranţa găsirii fondurilor necesare pentru menţinerea acestei "inimi" a diecezei la care ţinea nespus de mult. Episcopul conta doar pe divina providenţă, "prin care bunii catolici din străinătate ne ajută".

Principalele linii ale episcopatului său au fost: în primul rând deschiderea unui Seminar în vederea formării unui cler indigen, editarea unui catehism pentru catolicii din Moldova, ridicarea de noi biserici, grija pentru viaţa duhovnicească a preoţilor, strânsa legătură cu Scaunul Apostolic, orientarea pietăţii credincioşilor către sfânta Fecioară Maria prin recitarea sfântului Rozariu, vizita canonică pastorală, reorganizarea diecezei etc. Episcopul a susţinut şi a cerut tuturor preoţilor din Moldova ca limba română să fie folosită în pastoraţia credincioşilor, mai ales acolo unde erau catolici de naţionalităţi şi limbi diferite. Limba română urma să fie folosită atât în educaţia creştinească a copiilor şi adulţilor, cât şi în recitarea rugăciunilor în biserici.

În urma mai multor neînţelegeri cu clerul franciscan, la 10 mai 1894 episcopul Camilli a demisionat de la conducerea Diecezei de Iaşi. Înainte însă de a părăsi Moldova a ţinut foarte mult ca primii elevi ai Seminarului să fie hirotoniţi subdiaconi. Acest eveniment a avut loc la 20 noiembrie 1894, fiind hirotoniţi nouă subdiaconi. După două zile de la acest eveniment seminariştii au pregătit o frumoasă serbare episcopului Camilli, pentru a-i arăta dragostea pe care o aveau faţă de dânsul. Plecând din Iaşi el a fost regretat de însăşi conducerea României: "Când în noiembrie 1894 Mons. Camilli părăsi România Înaltul Guvern al ţării îl decora cu Ordinul coroanei României, iar organele ministeriale «Timpul» şi «Independence Roumaine» lăudau mult pe fostul episcop al Iaşilor pentru întemeierea Seminarului".

După aceste evenimente, a stat la Roma la dispoziţia Scaunului Apostolic timp de 10 ani. A fost numit episcop de Gadara in partibus la 25 decembrie 1895, iar la 25 februarie 1901, papa Leon al XIII-lea îl numeşte arhiepiscop titular de Tomis. După plecarea episcopului Dominic Jaquet, papa Pius al X-lea îi încredinţează pentru a doua oară conducerea Episcopiei de Iaşi, la 30 august 1904.

4.2. în timpul interimatului pr. Caietan Liverotti (1894-1895)

După demisionarea episcopului Camilli a fost numit administrator apostolic al Episcopiei de Iaşi pr. Caietan Liverotti (10 mai 1894 - 8 ianuarie 1895). Acesta s-a născut la Loro Malleane în Italia la 1 septembrie 1840. După ce a fost hirotonit preot a fost trimis misionar în Moldova, activând 38 de ani la Văleni şi Săbăoani. După numirea episcopului Jaquet ca titular al Episcopiei de Iaşi, pr. Liverotti a fost numit vicar general al acestuia, însă a continuat să activeze la Săbăoani, unde a murit la 26 iulie 1902.

4.3. în timpul ep. Dominic Jaquet (1895-1903)

Dominic Jaquet s-a născut în Elveţia la Crolley, în ziua de 31 octombrie 1843. A fost sfinţit preot în anul 1866 la Colegiul "Sfântul Mihail". În viaţa preoţească s-a distins ca fiind un preot sfânt, cărturar şi larg văzător. După o perioadă de 16 ani de activitate preoţească a intrat în Ordinul Franciscanilor Conventuali din Elveţia, fiind numit secretar şi asistent al superiorului provincial din Elveţia. Totodată a fost superior al Mănăstirii Franciscane Conventuale din Fribourg şi profesor la Universitatea din acelaşi oraş.

După demisionarea episcopului Camilli, papa Leon al XIII-lea îl numeşte episcop de Iaşi la 8 ianuarie 1895, fiind consacrat la Roma în ziua de 10 martie 1895. Înainte de acest eveniment, în ziua de 25 ianuarie acelaşi an a fost primit cu mare bucurie de clerul şi credincioşii Diecezei de Iaşi. După consacrarea episcopală a trimis o scrisoare pastorală clerului şi credincioşilor săi asigurându-i că se va strădui să înveţe limba şi obiceiurile moldave. Reîntors în ţară, şi-a ales drept colaboratori pe pr. Daniel Pietrobono, pe care-l numeşte vicar general şi pe pr. Iosif Malinovski, pe care îl numeşte secretar.

Printre obiectivele sale principale a fost şi reglementarea Provinciei Ordinului Franciscan. Deşi au lucrat în Moldova încă din secolul al XIII-lea, misionarii franciscani nu au fost constituiţi într-o provincie regulară în Moldova decât în anul 1895. Printr-un decret al Congregaţiei "De Propaganda Fide", papa Leon al XIII-lea transformă în 1895 Misiunea Fraţilor Minori Conventuali din Moldova în Provincie regulară, cu dreptul de a-şi întemeia instituţiile prescrise de constituţiile ordinului, pentru formarea unui cler indigen franciscan. Însuşi episcopul Dominic Jaquet a cerut papei Leon al XIII-lea şi a insistat ca să se înfiinţeze şi un Seminar Franciscan pentru a satisface diferitele vocaţii preoţeşti care se năşteau în tânăra Dieceză de Iaşi. Obţinând aprobarea papei, în vara anului 1897, pr. Daniel Pietrobono, superiorul provincial, a înfiinţat Seminarul Franciscan. Totodată episcopul, în urma decretului din 26 iulie 1895, a reglementat reşedinţele parohiale ale preoţilor franciscani: Adjudeni, Bacău, Călugăra, Faraoani, Galaţi, Hălăuceşti, Huşi, Prăjeşti, Săbăoani şi Târgu Trotuş.

O altă instituţie fondată de episcopul Jaquet a fost şi Colegiul "Cipariu", deschis la Iaşi la 15 septembrie 1895. În 1901 începe construirea, lângă grădina Copou, a unui edificiu mai corespunzător cerinţelor timpului, în care urma să funcţioneze acest institut şi un gimnaziu particular. În vederea realizării acestui proiect s-au făcut eforturi mari, deoarece, după desfiinţarea acestei instituţii, în clădirea de pe Copou s-a mutat Seminarul Catolic în ziua de 18 iunie 1907. De aceea, episcopul Jaquet poate fi considerat al doilea fondator al Seminarului Catolic din Iaşi. Printre alte şcoli deschise de episcopul Jaquet, pentru a ridica nivelul de cultură al catolicilor din Moldova, a fost şi Şcoala Sistematică pentru pregătirea dascălilor de la Hălăuceşti, pentru care s-a construit o clădire specială lângă vechea casă parohială. În această şcoală s-au format şi au învăţat numeroşi dascăli, care au cristalizat muzica bisericească românească. De asemenea, episcopul Jaquet a învoit deschiderea la Iaşi a Şcolii Apostolice, o casă pentru candidaţii Societăţii lui Isus.

Episcopul Jaquet a avut meritul de a intermedia reconcilierea regelui Carol I (1866-1914), care, fiind catolic, s-a căsătorit cu o luterană fără a primi dispensă. În urma nenumăratelor discuţii cu acesta, episcopul Jaquet a reuşit să obţină reabilitarea sa bisericească. Trebuie amintite, de asemenea, meritele deosebite ale episcopului în privinţa redeschiderii problemei Concordatului dintre Sfântul Scaun şi Statul Român, alcătuind chiar un proiect de Concordat în 16 articole etc..

Analizând aceste înfăptuiri ale episcopului Dominic Jaquet se poate aprecia personalitatea ştiinţifică a acestui episcop elveţian. Chiar de la venirea sa în România episcopul Jaquet a avut ca grijă principală aceea de a ridica nivelul de cultură al credincioşilor catolici din această parte a Europei. Probabil, dacă ar fi dăinuit aceste şcoli şi colegii, nivelul cultural al Moldovei ar fi fost cu mult mai înaintat. Fiind un intelectual cu vederi şi perspective îndepărtate, episcopul Jaquet nu a fost înţeles nici de colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Din această cauză a trebuit să demisioneze de la conducerea Episcopiei de Iaşi, la 31 martie 1903. Cererea sa a fost aprobată abia la 30 iulie 1903. O dată cu plecarea sa, aceste instituţii şi-au pierdut entuziasmul iniţial şi treptat au fost desfiinţate.

După demisie, el s-a retras în Elveţia, unde a fost numit arhiepiscop titular de Salamina, predând literatura creştină la Universitatea din Fribourg până în anul 1908, când a fost chemat la Roma în Colegiul Internaţional al Ordinului Franciscan. A murit la 3 februarie 1931 la Roma, în vârstă de 88 de ani.

4.4. în timpul interimatului pr. Iosif Malinovski (1903-1904)

După demisia episcopului Jaquet, conducerea Episcopiei de Iaşi i-a fost încredinţată pr. Iosif Malinovski (30 iulie 1903 - 30 august 1904), fost secretar al episcopului, în calitate de administrator apostolic "ad beneplacitum". Pr. Malinovski s-a născut la 11 februarie 1857 în satul Cordun, lângă Roman. A urmat studiile teologice la Innsbruck şi a fost hirotonit preot în anul 1881. S-a reîntors apoi în Moldova unde a lucrat în diferite parohii, iar după înfiinţarea Episcopiei de Iaşi a fost secretar al episcopilor Camilli şi Jaquet.

Prin circulara nr. 290 din 7 iunie 1904 pr. Malinovski face cunoscut clerului diecezan obligaţiile clericale pe care le-au luat înainte de hirotonire, în special cele privind sistemul de administrare colectivă a bunurilor parohiale. Acest lucru i-a plăcut şi episcopului Camilli când a revenit în ţară, fapt pentru care a fost numit vicar general al acestuia, muncind mult la organizarea diecezei.

În 1913 pr. Malinovski s-a îmbolnăvit şi a plecat în Polonia pentru îngrijire medicală. Însă boala i s-a agravat şi a murit la Cracovia în ziua de 15 august 1916.

4.5. în timpul arhiepiscopului Nicolae Iosif Camilli (1904-1915)

Venind din nou la conducerea Diecezei de Iaşi, la 16 decembrie 1904, arhiepiscopul Camilli găseşte situaţia mult schimbată. Preoţii tineri nu voiau să respecte sistemul de administraţie comunitară impus în 1894 în momentul hirotonirii lor ca subdiaconi. Arhiepiscopul Camilli era convins că această schimbare a mentalităţii se datora în primul rând preoţilor iezuiţi, care au influenţat simţul de responsabilitate al noilor preoţi. Astfel se ajunge la un conflict deschis între episcop şi părinţii iezuiţi, aceştia din urmă părăsind Iaşiul la sfârşitul anului 1906, iar în 1907 episcopul încredinţează conducerea Seminarului preoţilor diecezani.

Întrucât nu avea idei atât de clarvăzătoare ca ale episcopului Jaquet cu privire la rolul îndepărtat al Colegiului "Cipariu", în anul 1906 arhiepiscopul Camilli desfiinţează acest institut. Totuşi, datorită meritelor deosebite, în 1906 papa Pius al X-lea îl distinge cu demnitatea de senator roman şi asistent la tronul pontifical.

În perioada acestei păstoriri arhiepiscopul Camilli s-a preocupat de reorganizarea diecezei, împărţind-o în patru decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa şi Trotuş. Printr-o scrisoare pastorală arhiepiscopul Camilli indică atribuţiile decanilor, îndeosebi pe acelea de control şi supraveghere a conduitei clerului şi a dascălilor, precum şi modul de desfăşurare a serviciilor bisericeşti. Printr-un alt decret din 19 martie 1908 a reglementat alegerea şi funcţionarea dascălilor catolici şi s-a îngrijit ca aceştia să aibă un "Manual al dascălului catolic". Printr-un alt decret arhiepiscopul Camilli a vrut să normalizeze corespondenţa bisericească locală şi să reglementeze păstrarea actelor într-o arhivă parohială, în acest sens dând câteva norme.

Un moment semnificativ din timpul păstoririi arhiepiscopului Camilli a fost apariţia primului număr al revistei Episcopiei Catolice de Iaşi "Lumina creştinului", la 1 ianuarie 1913. Tot în acest an a fost publicat statutul "Societăţii Catolice Presa Bună" pentru tipărirea şi răspândirea scrierilor religioase.

Ultimii ani ai vieţii sale vor fi foarte zbuciumaţi datorită numeroaselor "neconcordanţe" cu ideile tinerilor preoţi diecezani, absolvenţi ai propriului Seminar. De aceea, arhiepiscopul Camilli încearcă să aducă la conducerea Seminarului preoţi lazarişti sau salezieni, însă fără reuşite. În urma unei boli îndelungate în ziua de 30 decembrie 1915 arhiepiscopul Nicolae Iosif Camilli a părăsit această viaţă, lăsând posterităţii o lucrare pe care a întreţinut-o din răsputeri ca să nu se năruie. A fost înmormântat în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi. La moartea sa "mulţi ieşeni au simţit că din mijlocul lor a dispărut călugărul cuvios, vrednicul ierarh, bunul român ce a fost episcopul Camilli".

4.6. în timpul pr. Ulderic Cipolloni (1916-1920)

După moartea arhiepiscopului Camilli, conducerea diecezei i-a fost încredinţată pr. Ulderic Cipolloni în calitate de administrator apostolic (30 ianuarie 1916 - 22 aprilie 1920). Dânsul s-a născut la 10 mai 1868 la Recinetti în Italia. După ce a fost hirotonit preot, în 1892, a fost trimis misionar în Moldova, activând la Galaţi şi în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. Apoi a fost numit comisar al superiorului general al Ordinului Franciscan pentru Moldova, iar din 1914 a fost superior general, în timp ce din 1913 era şi vicarul general al arhiepiscopului Camilli.

Pr. Cipolloni a trebuit să conducă dieceza într-o perioadă foarte grea cauzată de Primul Război Mondial, ce a influenţat destul de mult şi viaţa catolicilor din Moldova. După terminarea războiului, administratorul diecezan Cipolloni a făcut eforturi mari pentru a deschide două orfelinate pentru orfanii catolici, unul la Hălăuceşti şi unul la Huşi. Totodată i-a îndemnat pe preoţii şi credincioşii catolici să ridice monumente istorice în cinstea celor care au murit în timpul războiului.

După venirea arhiepiscopului Cisar, pr. Cipolloni a plecat ca paroh la Huşi, iar în 1922 la Galaţi. Aici a şi murit la 3 aprilie 1927.

4.7. în timpul ep. Alexandru Teodor Cisar (1920-1924)

Din 1920 conducerea Episcopiei de Iaşi i-a fost încredinţată episcopului Alexandru Cisar, consacrat în catedrala din Bucureşti la 15 august 1920. Sfinţia sa s-a născut la 21 octombrie 1880 la Bucureşti. Din 1892 a urmat cursurile Seminarului din Bucureşti, iar în 1899 a fost trimis la Roma pentru studii, unde a şi fost sfinţit preot la 6 iunie 1903. Întorcându-se în ţară, a fost numit secretar al Arhiepiscopiei de Bucureşti, după care a fost numit prefect de studii la Seminarul din Bucureşti. În ianuarie 1918 a fost numit director al şcolilor arhiepiscopale din Bucureşti, funcţie pe care o deţinea şi în momentul în care a primit numirea episcopală, la 22 aprilie 1920.

După consacrarea episcopală din catedrala din Bucureşti a fost instalat în catedrala din Iaşi la 22 august 1920. Încă de la începutul activităţii sale episcopale s-a îngrijit ca să redeschidă cursurile Seminarului din Iaşi, întrerupte din cauza războiului. Episcopului Cisar i se datorează şi introducerea în Dieceza de Iaşi a calendarului nou, introdus oficial în România doi ani mai târziu. Un eveniment important al activităţii episcopului Cisar a fost încorporarea în teritoriul Diecezei de Iaşi a parohiilor din Basarabia în 1921. După acest eveniment, situaţia Episcopiei de Iaşi se prezenta astfel: dieceza avea 244 de localităţi cu peste 100.000 de catolici, răspândiţi pe un teritoriu de 94.000 km2, împărţit în 5 decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa, Trotuş şi Decanatul Basarabiei. Credincioşii erau deserviţi de 53 de preoţi, fiecare paroh având în îngrijire de la 5 la 18 biserici. În dieceză funcţionau: Seminarul din Iaşi, o şcoală parohială de băieţi la Iaşi, un pension de fete al călugăriţelor sioniste, 21 de orfelinate etc..

După retragerea arhiepiscopului Netzhammer de la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti, episcopul Cisar a fost transferat la Bucureşti în calitate de administrator diecezan, iar la 12 decembrie 1924 a fost numit arhiepiscop de Bucureşti şi administrator apostolic ad interim al Episcopiei de Iaşi, până la 5 iulie 1925, când conducerea acesteia a fost preluată de episcopul numit Mihai Robu. Arhiepiscopul Cisar a murit în ziua de 7 ianuarie 1954, la Bucureşti.

4.8. În timpul primului episcop indigen: Mihai Robu (1925-1944)

Mihai Robu s-a născut la Săbăoani la 10 aprilie 1888, fiul soţilor Iosif şi Margareta. Clasele primare le-a făcut în satul natal. În toamna anului 1894 a intrat în Seminarul din Iaşi alături de încă 14 elevi. Primeşte hirotonirea diaconală la 19 noiembrie 1906, iar la 7 aprilie 1907 este hirotonit preot de arhiepiscopul Camilli. Însă chiar înainte de fi sfinţit preot, Mihai Robu fusese numit prefect pentru seminariştii din Iaşi la 10 ianuarie 1907, funcţie pe care o va exercita câţiva ani. În perioada Primului Război Mondial, când Seminarul fusese închis, a activat ca paroh la Văleni, Faraoani şi Bacău. În anul 1920 a fost numit secretar al episcopului Alexandru Cisar, activând totodată ca prefect şi profesor în Seminarul din Iaşi, redeschis la 18 octombrie acelaşi an. Din iunie 1922 a fost numit şi paroh de Horleşti. În acest timp colaborează activ la revista Lumina creştinului şi este totodată capelan la Mănăstirea "Notre Dame de Sion" din Iaşi.

În ziua de 7 mai 1925 a fost numit episcop de papa Pius al XI-lea (1922-1929), iar la 20 septembrie acelaşi an a fost consacrat de către episcopul Cisar, în capela "Notre Dame de Sion", fiind al 58-lea episcop al catolicilor din Moldova, dovedindu-se a fi "un mare episcop, model de vlădică cu dragoste faţă de dieceza pe care a condus-o cu multă înţelepciune, răbdare şi succes". Acest fapt "a marcat un punct de referinţă istorică, recunoscându-se formal catolicismul românesc, atâta timp considerat ca expresie a unui număr de elemente alogene... (...) Numirea Mons. Mihai Robu a fost totodată şi un răspuns datorat de Sfântul Scaun naţionaliştilor extremişti maghiari".

Ca episcop s-a impus printr-o "figură impozabilă, blajină, care nu se sfia să îndeplinească serviciile preoţeşti obişnuite în catedrală sau în capela maicilor «Notre Dame de Sion»". Printre activităţile cu care s-a remarcat se pot enumera: ridicarea a numeroase biserici, numeroase vizite canonice însoţite de administrarea sfântului Mir, susţinerea presei catolice, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial a apărat în diferite ocazii pe cei prigoniţi, dar nu în ultimul rând grija pe care o arăta pentru Seminar. Eforturile sale s-au oglindit în generaţiile de preoţi care s-au format în perioada episcopatului său, culminând cu cea mai mare promoţie de preoţi din istoria celor 112 ani de existenţă a Seminarului din Iaşi: promoţia 1939 - 33 de preoţi. La 19 martie 1944 va celebra ultima sfântă Liturghie în Seminar, deoarece, datorită operaţiunilor militare din Moldova, Seminarul va fi distrus, iar episcopul silit să se refugieze, alături de seminarişti, la Beiuş.

Datorită represiunilor armatelor germane şi ungare, pe la mijlocul lunii septembrie 1944, episcopul Robu este nevoit să se retragă în munţi, unde contractează o dublă pneumonie, în urma căreia va muri la 27 septembrie 1944; a fost înmormântat vineri, 29 septembrie 1944, în cimitirul din Beiuş. Ulterior, în 1964, osemintele sale pământeşti au fost aduse la Iaşi, unde au fost reînhumate în catedrala pe care a slujit-o cu atâta dragoste.

4.9. în timpul Mons. Marcu Glaser (1944-1947)

Chiar înainte de a pleca din Dieceza de Iaşi, episcopul Robu i-a delegat pe pr. Anton Trifaş şi pr. Grigore Enariu să aibă grijă de bunul mers al Episcopiei de Iaşi. Însă la sfârşitul anului 1944, Sfântul Scaun l-a desemnat pe Mons. Marcu Glaser, rector al Seminarului din Iaşi din toamna anului 1939, ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi (18 octombrie 1944 - 1947), numindu-l episcop titular de Caesaropolis. Acesta a avut misiunea grea de a reface viaţa bisericească din Moldova, mai ales în timpul războiului. Despre dezastrele pe care le-a produs războiul ne spune el însuşi: "Dieceza de Iaşi a suferit foarte mult de pe urma războiului: Seminarul diecezan a ars complet, gospodăria episcopiei a fost aproape distrusă, mulţi preoţi refugiaţi, iar elevii Seminarului adăpostiţi la Beiuş şi Timişu de Jos (...)". În toamna anului 1945 a reuşit să redeschidă Seminarul din Iaşi, însă în clădirile de pe lângă episcopie, deoarece clădirea de pe Copou era în mare parte distrusă.

4.10. în timpul ep. Anton Durcovici (1947-1949)

În această perioadă de mari schimbări politice din România, este numit episcop Mons. Anton Durcovici, la 30 octombrie 1947. El a fost consacrat la 5 aprilie 1948 de nunţiul apostolic Gerald Patrik O'Hara şi înscăunat la 14 aprilie acelaşi an. Această numire a fost făcută de Sfântul Părinte papa Pius al XII-lea (1939-1958) în înţelegere cu Înaltul Guvern al ţării şi conform Concordatului încheiat între Sfântul Scaun şi Statul Român.

Mons. Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888 în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. La vârsta de opt ani a venit la Iaşi, unde a frecventat timp de doi ani cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. Apoi s-a transferat la o şcoală din Bucureşti, după care s-a înscris ca seminarist la Liceul "Sfântul Iosif" din capitală (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-şi continua studiile teologice la "Propaganda Fide" (1906-1911). După ce a fost sfinţit preot la 24 septembrie 1910 în bazilica "Sfântul Ioan din Lateran", s-a reîntors în ţară la 29 iulie 1911. Aici a fost mai mulţi ani profesor, după care a activat la Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial pr. A. Durcovici a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, precum şi canonic al aceleiaşi arhidieceze.

În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a întreprins o activitate istovitoare de vizitare a parohiilor din Moldova, însufleţind cu viaţa sa sfântă inimile enoriaşilor săi. Datorită impasului în relaţiile diplomatice dintre Guvernul Român şi Sfântul Scaun, prin denunţarea Concordatului din 1929, episcopul Durcovici a avut multe de îndurat din partea regimului comunist. La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a fost arestat de Securitate şi închis la Bucureşti, Jilava şi apoi la Sighetu Marmaţiei, unde moare în "celula morţii" la 10 decembrie 1951.

4.11. în perioada ordinariilor substituti (1949-1950)

Astfel stând lucrurile, Sfântul Scaun a acordat facilităţi speciale unor preoţi de a conduce Dieceza de Iaşi ca locţiitori ai episcopului. În perioada 1949-1951 au urmat la conducerea diecezei ca ordinarii substituti preoţii: Gheorghe Peţ, Vilhelm Clofanda şi Petru Pleşca.

4.12. în timpul ep. Petru Pleşca (1951-1977)

După moartea episcopului Durcovici este ales ordinarius substitutus al Diecezei de Iaşi, Mons. Petru Pleşca, însă, încă de la 27 aprilie 1951, el fusese recunoscut de Ministrul Cultelor ca locţiitor al episcopului de Iaşi. Dânsul s-a născut la 5 februarie 1905 la Fântânele Vechi, judeţul Iaşi. A fost hirotonit preot la Genova în anul 1931. În perioada 1942-1946 i-a fost încredinţată conducerea Seminarului pe care a păstrat-o până în momentul numirii ca episcop.

Printre evenimentele mai importante ale vieţii sale episcopale s-ar putea înscrie: trimiterea seminariştilor la Alba-Iulia în vederea continuării studiilor teologice, redobândirea Seminarului în 1956, deschiderea a numeroase parohii - de la 40 în 1948 la 69 în 1977 - construirea multor biserici, obţinerea unor burse pentru studiu în străinătate pentru unii preoţi începând din 1973 etc.. Datorită redeschiderii Seminarului, la 3 octombrie 1956, Mons. Pleşca, numit în 1965 de către Sfântul Scaun ca episcop titular de Voli, poate fi considerat al treilea fondator al Seminarului. Însă "în ciuda dificultăţilor, a umbrelor inerente împrejurărilor speciale de păstorire, episcopul Petru Pleşca era optimist, încrezător în Dumnezeu şi în ocrotirea deosebită a Maicii sfinte, pe care o venera foarte mult".

Episcopul Petru Pleşca a murit subit în ziua de 19 martie 1977, când se celebra hramul Institutului. Înmormântarea a avut loc la Grozeşti-Oituz, unde a fost paroh timp de aproape 30 de ani.

4.13 în timpul pr. Andrei Gherguţ (1977-1978)

După moartea episcopului Pleşca, în virtutea dispoziţiilor extraordinare anterioare ale Sfântului Scaun, Dieceza de Iaşi a fost condusă de pr. Andrei Gherguţ, în calitate de ordinarius substitutus.

4.14 în timpul actualului episcop Petru Gherghel (1978 -...)

La 21 februarie 1978 papa Paul al VI-lea (1963-1978) l-a numit printr-un decret al Sfintei Congregaţii a Episcopilor pe pr. Petru Gherghel ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolicis al Episcopiei de Iaşi. Instalarea a avut loc la 4 aprilie 1978.

Sfinţia sa s-a născut la 28 iunie 1940 în localitatea Gherăeşti, judeţul Neamţ. După terminarea şcolii generale în satul natal, a intrat în Seminarul Catolic din Iaşi. La 29 iunie 1965 a fost hirotonit preot la Alba-Iulia. Primul loc de apostolat a fost Parohia Barticeşti, în care a activat până în 1967. De aici a fost transferat în Parohia Rădăuţi. La 1 noiembrie 1970 a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, iar în martie 1975 a fost numit rector al Institutului.

În timpul păstoririi sale ca administrator apostolic (21 februarie 1978 - 13 martie 1990) s-au ridicat numeroase biserici, s-a ridicat moderna clădire a Seminarului din Iaşi, s-au deschis numeroase parohii noi, au fost hirotoniţi aproape 150 de preoţi, au fost trimişi mai mulţi preoţi la studii în străinătate, s-au făcut numeroase vizite pastorale etc. În această perioadă s-a celebrat atât centenarul diecezei, cât şi al Seminarului din Iaşi, fapte după care cineva a scris: "Domnul fie lăudat pentru această operă măreaţă pe care a zidit-o în noi în această Biserică locală de la răsărit de Carpaţi şi mai cu seamă în Seminarul diecezan «Sfântul Iosif», din care s-a dezvoltat arborele viguros cu roade frumoase de viaţă catolică de astăzi. (...)".

"Revoluţia" din 1989 a deschis şi pentru catolicii din Moldova un orizont nou de libertate, de reorganizare bisericească şi de propăşire spirituală. Astfel şi în Dieceza de Iaşi a putut fi numit din nou un episcop propriu. Acest lucru s-a întâmplat la 14 martie 1990, când papa Ioan Paul al II-lea l-a ales şi l-a numit pe Mons. Petru Gherghel episcop de Iaşi. Sfinţirea a avut loc la Seminarul din Iaşi la 1 mai acelaşi an de către card. Angelo Sodano, delegat al papei Ioan Paul al II-lea.

După aceste evenimente, întreaga viaţă catolică diecezană a luat un nou avânt: a fost reorganizată dieceza, s-a reluat învăţământul religios în şcoli, s-au înfiinţat diferite acţiuni sociale etc. Acum şi-a putut relua activitatea şi Seminarul Franciscan. Sediul acestei instituţii s-a fixat la Roman, unde funcţionează şi astăzi în paralel atât Seminarul cât şi Institutul Franciscan "Sf. Francisc de Assisi", aprobate prin Sentinţa nr. 18/16.03.1990 a Judecătoriei Roman. Pe lângă Seminarul diecezan şi cel franciscan, în urma venirii mai multor ordine şi congregaţii religioase catolice în Moldova s-au înfiinţat şi alte seminarii: Seminarul de la Oneşti, al Fraţilor Minori Capucini "Fer. Ieremia Valahul"; Casa de formare a aspiranţilor Fraţilor Augustinieni Asumpţionişti de la Mărgineni (Bc); Casa de formare a aspiranţilor Misionarilor Cuvântului Divin, care a funcţionat la Roman, iar în prezent la Traian (Nt) etc.

Dintre instituţiile care reglementează buna funcţionare a episcopiei amintim câteva: Curia Diecezană, Tribunalul Bisericesc, Consiliul Prezbiteral, Consultoriul Diecezan, Comisia pentru Cler etc. Dintre institutele şi seminariile care funcţionează în dieceză amintim: Institutul Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi, Seminarul Teologic "Sfântul Iosif" din Bacău, Institutul şi Seminarul Teologic Franciscan din Roman, Seminarul Liceal Teologic Capucin "Fericitul Ieremia Valahul" din Oneşti, Facultatea de Teologie Didactică din Iaşi, Departamentul de Cercetare Ştiinţifică, Academia "Sfântul Augustin", Liceul Catolic "Sfântul Anton" din Bacău, Colegiul Sanitar Postliceal "Sfânta Lucia" din Iaşi, Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Iaşi, Şcoala Postliceală "Fericitul Ieremia" din Iaşi, casele de copii şi grădiniţele din Şerbăneşti-Bacău, Adjudeni şi Săbăoani, Orfelinatul din Iaşi, Spitalul din Barticeşti, dispensarele din Faraoani şi Fărcăşeni, centrele "Caritas" din Iaşi, Bacău, Paşcani şi Roman, Farmacia, casele de odihnă de la Slănic Moldova şi Sarata-Băi, Organizaţia Kolping, Asociaţia Medicilor Catolici, Acţiunea Catolică "Sfântul Iosif", asociaţiile de tineri şi copii diecezane, Serviciul de Ajutor Maltez, redacţiile publicaţiilor catolice diecezane şi parohiale etc.

Concluzionând cele scrise mai sus, putem spune că Biserica Catolică din Moldova a avut în decursul veacurilor o istorie destul de zbuciumată. Condiţiile precare ale catolicilor, dar şi cele ale misionarilor dominicani, franciscani şi iezuiţi care au activat aici, au făcut să existe mai multe forme de administrare teritorială a minorităţii catolice din această zonă geografică. La acestea se mai adaugă şi contextul politic, care de multe ori a fost nefavorabil catolicilor. Cu toate acestea, au fost numeroşi preoţi care s-au jertfit ca această credinţă catolică să se menţină în rândul unei minorităţi autohtone şi să fie transmisă generaţiilor viitoare.