Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Vizita la Complexul Penitenciar Federal din Buenos Aires
Complexul Penitenciar Federal (Buenos Aires), miercuri, 11 noiembrie 2026
Bună ziua tuturor!
Sunt foarte bucuros să fiu astăzi aici, împreună cu voi. Vă mulțumesc pentru că m-ați primit, oferindu-mi ocazia de a trăi această întâlnire. Îi sunt recunoscător arhiepiscopului de Buenos Aires, Monseniorul Jorge García Cuerva, ministrului Securității Naționale, ministrului Justiției și directorului Serviciului Penitenciar. De asemenea, capelanilor, capelanului părintele Matías, și vouă tuturor, în mod deosebit celor care și-au împărtășit mărturiile. Acest mesaj, că o viață nouă este posibilă, sper ca toți, eu inclusiv, să-l putem purta în inima noastră. Este speranța de care avem nevoie. Profunda mea recunoștință merge așadar către Cristian, Maximiliano și Reinaldo, care au împărtășit aceste mărturii. Vă mulțumesc!
Aș dori să reflectez împreună cu voi asupra unei realități pe care o avem cu toții în comun ca ființe umane: experiența limitei. Societatea zugrăvește adesea tot ceea ce constituie o limită – incapacitatea, boala, bătrânețea și suferința – ca și cum ar fi un defect ce trebuie corectat, oferindu-ne o serie de simplificări în care am putea, într-un anumit sens, să ne credem „nemuritori” (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 15 mai 2026, 118). Acest lucru îl putem constata, de exemplu, în unele fenomene negative care nu ne sunt deloc străine: să ne gândim la sentimentul de omnipotență indus de droguri, la puterea iluzorie care derivă din banii ușori, la securitatea ticăloasă căutată prin exercitarea violenței împotriva celor mai vulnerabili și la impunitatea care izvorăște din corupție.
Adesea luăm cunoștință de limitele noastre prin păcat și consecințele sale: fie că este vorba despre a fi comis o greșeală, fie despre a fi suferit din cauza unei boli sau a morții unei persoane dragi. „De aceea, de-a lungul anilor, păstrăm în noi învățături care se întipăresc ca niște cicatrici, memorie a drumului parcurs între libertate și căderi, visuri și dezamăgiri” (ibid., 120).
Cu siguranță, răul care amenință inima omului ruinează societatea și viața multora, ajungând la culmi de dezumanizare. Cu toate acestea, „chiar și atunci când ființa umană se dezumanizează și provoacă tragedii, o mică lumină continuă să strălucească [...] și rămâne capabilă să se reaprindă, cu harul lui Dumnezeu, pe drumuri de convertire și de reconciliere” (ibid., 121).
Dragi frați și surori: aceasta înseamnă că, chiar și în mijlocul celui mai profund rău, al durerii și al eșecului celui mai adânc, suferite sau cauzate, situația pe care o trăiți reprezintă o oportunitate unică de a reîncepe în viața voastră, așa cum s-a spus în mărturii. În fapt, ființele umane nu înfloresc în ciuda limitelor lor, ci adesea tocmai prin intermediul lor (cf. ibid., 118). Tocmai în momentele în care limitele devin tangibile în viața noastră putem descoperi o nouă înțelepciune, putem simți afecțiunea celorlalți și putem experimenta prezența Domnului (cf. ibid., 119).
Timpul petrecut în această instituție poate reprezenta ocazia unui nou început: o oportunitate de a vă împăca cu Dumnezeu și de a întoarce fără teamă în sânul familiei voastre și al societății. Experiența de a ajunge la limită, „atunci când este primită în adevăr, nu o sărăcește pe ființa umană, ci o deschide spre recunoașterea chipului lui Dumnezeu și al celuilalt” (ibid., 122).
Acest loc, prin structura și organizarea sa, arată duritatea recluziunii: imposibilitatea de a ieși liber, de a-și îmbrățișa copiii în fiecare zi și experiența altor forme de privare. Îmi imaginez nopțile voastre de veghe, petrecute tânjind după cei dragi ai voștri sau reflectând la cei cărora le-ați făcut rău. Sunt conștient de dezamăgirile voastre: de a nu fi găsit o mână întinsă, pe cineva care să aibă încredere în voi sau care să vă ajute să vă ridicați pe picioare și să mergeți înainte tocmai atunci când era mai mare nevoie. Poate părea, într-adevăr, că toate acestea sunt o rană deschisă destinată să nu se mai vindece niciodată.
Tocmai de aceea, aș dori să subliniez că închisoarea este și un loc al schimbărilor profunde și al convertirilor: parcursuri de creștere, de învățare și de dobândire a noilor competențe profesionale și cunoștințe. Este un loc în care există persoane care, după ce au experimentat fragilitatea umană în forma ei cea mai dureroasă, au știut să transforme deșertul existenței lor într-o grădină rodnică. Cu harul lui Dumnezeu, într-adevăr, este posibil să se treacă de la întunericul absolut la aprinderea unor mici lumini de speranță. Licăriri care radiază și în exterior: spre familiile voastre, spre cei care lucrează aici și spre societate în ansamblul ei.
Mă gândesc mai întâi de toate la membrii familiilor. Și ei speră în aceste reflexii luminoase, care îi pot ajuta să meargă înainte, și au nevoie de ele. Lor aș dori să le adresez câteva cuvinte. Dragi tați și mame, dragi soții și copii, dragi familii ale celor care se află în închisoare, aș dori să vă amintesc că, atunci când Isus Cristos a vorbit despre importanța fundamentală a carității, s-a identificat cu un deținut (cf. Mt 25,36). Înainte de a-și da viața pentru a ne mântui, de altfel, a fost privat și el de libertate, deși era complet fără de păcat (cf. In 18,12). Spre el, așadar, trebuie să ne îndreptăm, rugându-ne pentru cei dragi ai noștri care se află în închisoare. Pe el, care a cunoscut închisoarea, trebuie să-l rugăm să le dăruiască tărie și înțelepciune, pentru ca acest timp de singurătate și izolare să nu fie în zadar, ci să se poată transforma într-un moment de har și de mântuire (cf. Tit 2,11).
Aș dori să adresez câteva cuvinte personalului din cadrul serviciului penitenciar și tuturor profesioniștilor și voluntarilor care își desfășoară activitatea în închisorile acestei țări, precum și celor implicați în pastorația penitenciară. Dragi frați, ați putea fi tentați să credeți că nimic nu se va schimba vreodată în bine sau să vă simțiți neputincioși în fața „structurilor păcatului” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo Rei Socialis, 36) și a morții, în fața înșelăciunii și corupției care nu dispar, ci se întăresc prin diverse forme de agresiune. Aș dori să vă reamintesc că munca voastră este și o ocazie de creștere și dezvoltare personală. Dragi frați, să ne amintim că vizitarea celor aflați în închisoare este o lucrare de milostenie la care suntem cu toții chemați. Vă încurajez să fiți tari în credință și să vă ancorați viețile în speranța creștină, astfel încât să puteți face față numeroaselor provocări care apar în fiecare zi și să contribuiți la crearea unui mediu mai uman și mai respectuos, unul care să favorizeze cu adevărat reabilitarea și reintegrarea în comunitate.
În sfârșit, autorităților și întregii societăți argentiniene, aș dori să le spun că „tocmai în ființarea noastră limitată își găsesc loc compasiunea, sincera neliniște în fața nevoilor celorlalți, generozitatea” (Magnifica humanitas, 119). Suntem parte dintr-o unică familie umană; să-i susținem pe cei care contribuie la binele tuturor, să-i însoțim în mod deosebit pe drumul lor pe copiii și tinerii noștri, să cultivăm valori autentice și să avem grijă unii de alții, ocrotindu-ne reciproc, pentru ca nimeni să nu cadă victimă gravor consecințe ale criminalității. Domnul ne va întreba ce am făcut pentru fiecare dintre frații și surorile noastre.
Sfânta Fecioară Maria a Milostivirii (Nuestra Señora de la Merced) să vă ocrotească pe toți cu mantia ei cerească. Iar binecuvântarea lui Dumnezeu atotputernicul, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, să coboare asupra voastră și să rămână pururi cu voi. Amin.
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
