Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay, Argentina și Peru
(6–17 noiembrie 2026)
Întâlnire cu autoritățile, cu societatea civilă și cu corpul diplomatic
„Plaza Independencia” (Uruguay), vineri, 6 noiembrie 2026
Domnule președinte al Republicii,
Stimate autorități și membri ai Corpului Diplomatic,
Doamnelor și domnilor,
Am acceptat cu mare bucurie invitația amabilă care mi-a fost adresată de a vizita această țară uruguayană. Vă mulțumesc, domnule președinte, pentru cuvintele pe care tocmai le-ați rostit și pentru amabilitatea cu care m-ați primit. Salutările mele se extind și către cei care reprezintă aici instituțiile Republicii și către națiunile acreditate în țară.
Deja de la această primă întâlnire, aș dori să salut toți uruguayenii, oriunde s-ar afla. În zilele următoare, voi avea bucuria de a vizita mai multe locuri din această țară, de a-i învăța istoria și de a întâlni bărbați și femei care, în contexte foarte diferite, fac parte din viața țării. Printre aceste locuri, Florida ocupă un loc special, unde este venerată Stăpâna Noastră a celor Treizeci și Trei, Patroana Uruguayului. La începutul vizitei mele, aș dori să-i încredințez ocrotirii sale pe cei pe care îi voi întâlni pe parcurs. Prezența sa însoțește un capitol decisiv din istoria națiunii și continuă să unească generații foarte diferite de uruguayeni astăzi.
Aceeași istorie păstrează un alt episod pe care aș dori să-l amintesc aici. Mă gândesc la Exodul Poporului Oriental din 1811, cunoscut și sub numele de la Redota. Nu trebuie să ne îndepărtăm de acest loc pentru a-l evoca, deoarece monumentul lui Artigas, situat în centrul acestei piețe, poartă pe piedestalul său o friză de bronz în care Angelo Zanelli a înfățișat scene din acel marș. Aș dori să mă opresc asupra unor detalii ale acelor figuri, deoarece ele oferă un punct de plecare concret pentru a privi Uruguayul de astăzi.
În vârful monumentului, Artigas apare singur, călare. Mai jos, în relieful frontal, el reapare printre oamenii săi, parte a acelei mulțimi. Acest detaliu amintește de câteva cuvinte pe care le-a rostit la scurt timp după aceea în fața reprezentanților orientali reuniți la Congresul din aprilie 1813: „Autoritatea mea – a spus el – emană de la voi și încetează datorită prezenței voastre suverane” (Discurs inaugural: Arhivele Artigas, vol. XI, doc. 82). Într-o singură propoziție, el a unit originea autorității și responsabilitatea celor care o exercită: primirea ei de la o comunitate specifică și răspunsul în fața ei.
Anul 2025 a marcat patruzeci de ani de democrație neîntreruptă în Uruguay, timp în care mai multe guverne s-au succedat din voința cetățenilor. Autoritatea publică își găsește rațiunea de a fi în slujba binelui comun și este chemată să fie exercitată în cadrul sistemului juridic, respectând libertatea și responsabilitatea cetățenilor (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 74). De aici rezultă valoarea canalelor care permit participarea la viața publică, delimitarea clară a competențelor instituțiilor și alegerea celor care își asumă rolul de guvernare (cf. ibid., 75).
Binele comun include și responsabilitatea de a transmite celor care vin după noi bunurile pe care le-am primit astăzi. Așa cum a amintit predecesorul meu, Papa Francisc, „conceptul de bine comun include și generațiile viitoare” (Laudato si’, 159). Această responsabilitate se traduce în decizii privind utilizarea resurselor naturale și a surselor de energie. În ultimele decenii, Uruguay și-a transformat profund sistemul de generare a energiei electrice, care acum se bazează aproape în întregime pe surse regenerabile. Aceasta este o realizare remarcabilă care a necesitat decizii ferme de-a lungul anilor și implicarea diferitelor sectoare ale țării. Acest pas pune acum noi provocări în transport, producție și utilizarea responsabilă a terenurilor, apei și energiei. A gândi pe termen lung înseamnă a gestiona cu precizie aceste resurse fără a compromite posibilitățile viitoare.
Această privire spre viitor se extinde și asupra celor care vor locui pe acest pământ: asupra condițiilor în care se vor naște și vor crește și asupra oportunităților pe care le vor întâlni de-a lungul vieții. Evoluția demografică a Uruguayului face ca această preocupare să fie deosebit de concretă. Una dintre frizele monumentului înfățișează o femeie care ține în brațe un nou-născut. Îl ține strâns în brațe în timp ce marșul continuă în jurul ei.
Acel gest de protecție ne duce cu gândul la viața care începe, dar și la cea care încă crește în sânul mamei. Cei nenăscuți aparțin deja familiei umane și viitorului poporului lor. Dependența lor absolută de mama lor nu le diminuează demnitatea sau protecția pe care o merită. Isus însuși a ales să-și asume această condiție întrupându-se. Primirea unei noi vieți necesită ca tatăl să se angajeze să-și asume responsabilitatea alături de mamă, ca familia să-și ofere sprijinul și să existe condiții sociale care să permită ambilor să crească și să aibă grijă de copiii lor. Protecția celor nenăscuți și sprijinirea celor care îi primesc sunt inseparabile. Familia continuă să fie primul loc în care fiecare persoană este primită și învață să trăiască cu ceilalți. Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a avut și el bucuria de a vizita acest pământ, a exprimat acest lucru cu o frază care își păstrează toată forța: „Viitorul umanității trece prin familie!” (Exortația apostolică post-sinodală Familiaris consortio, 86).
În altă parte a frizei, vedem mai mulți copii mergând alături de adulți. Ei fac parte din comunitate chiar înainte de a putea participa la deciziile acesteia sau de a contribui cu propria muncă. Cei care merge atunci alături de adulți aveau să primească, la rândul lor, responsabilitatea de a conduce comunitatea mai departe. Prin urmare, grija față de cei mici implică în mod necesar asigurarea unei educații adecvate pentru aceștia. Casa în care crește un copil, hrana pe care o primește și prezența adulților care îl însoțesc susțin primii săi ani de viață; educația prelungește această sarcină, îi dezvoltă capacitățile, îi modelează judecata și îl pregătește să participe liber și responsabil la viața societății (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican II, Declarația Gravissimum educationis, 1).
Formarea primită trebuie să ofere și oportunități concrete de intrare în lumea muncii, de punere în practică a celor învățate și de dobândire a autonomiei prin angajare personală. Munca devine astfel unul dintre canalele care permit fiecărei persoane să-și dezvolte propriile capacități și să contribuie la binele celorlalți. Merită să ne amintim că „munca este «pentru om» și nu omul «pentru muncă»” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens, 6). Acest criteriu rămâne relevant în fața schimbărilor rapide ale tehnologiei și ale inteligenței artificiale. Dezvoltarea acestor tehnologii trebuie să extindă capacitățile umane, să faciliteze sarcinile și să creeze noi posibilități, asigurându-se că lucrătorii nu sunt reduși la simple componente înlocuibile în procesul de producție.
Printre figurile de pe monument se află o femeie în vârstă aplecată, care se chinuiește să înainteze, sprijinindu-se într-un baston. În jurul uneia dintre căruțe, mai multe persoane se adună și își întind brațele; unele par mai hotărâte să se ajute reciproc decât să-și grăbească pasul. Chiar și cei care aveau nevoie de sprijin pentru a continua făceau parte din acel popor. Apartenența lor nu depindea de forță, autonomie sau capacitatea de a aduce o contribuție. Nici astăzi, valoarea unei persoane nu poate fi măsurată prin ceea ce produce, prin munca sa sau prin capacitatea sa de a se descurca singură. „Demnitatea fundamentală a fiecărei persoane nu este dobândită sau meritată și nici nu trebuie demonstrată” (Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 53).
Bronzul le păstrează chipurile și gesturile, dar nu ne spune nimic despre ce purta fiecare dintre ei în sinea lor în timp ce mergeau printre ceilalți. Chiar și astăzi, putem trăi înconjurați de persoane, împărtășind cu ele munca, drumul sau chiar casa, și ignorând povara pe care o poartă. Singurătatea, angoasa și pierderea speranței pot deveni atât de profunde încât o persoană încetează să mai găsească motive pentru a continua să trăiască. Confruntată cu realitatea dureroasă a sinuciderii, asistența medicală, legăturile familiale și apropierea de comunitate sunt inseparabile. Nimeni nu ar trebui să se simtă ca un străin printre cei dragi sau să creadă că absența lor contează mai puțin decât prezența lor.
Alte forme de suferință se manifestă în corp sau în condițiile de viață. Boala, dizabilitatea, durerea fizică, pierderea autonomiei, sărăcia, șomajul sau excluziunea pot face ajutorul celorlalți deosebit de necesar. Recent, am experimentat direct limitele impuse de boală și am primit tratamente pentru care sunt profund recunoscător. Această experiență mă duce cu gândul la numeroșii bărbați și femei care nu au mijloacele de a obține un diagnostic la timp sau de a primi îngrijirile de care au nevoie. A asigura accesibilitatea asistenței medicale tuturor, indiferent de resursele lor, este o responsabilitate care provoacă întreaga societate. Cei care se află într-una dintre aceste situații nu încetează să fie membri cu drepturi depline ai societății și nici nu pierd din valoarea vieții lor. În astfel de circumstanțe, fragilitatea lor face și mai urgentă primirea îngrijirilor, resurselor și sprijinului de care au nevoie.
Atenția cuvenită celor care suferă implică întreaga familie umană. Pentru Biserică, această datorie își găsește o semnificație deosebită în mandatul lui Isus Cristos de a-i recunoaște și a-i sluji pe cei mai nevoiași (cf. Mt 25,40). După cum a amintit Benedict al XVI-lea, „Adevărata măsură a umanității se determină în esență în raport cu suferința și cu cel care suferă” (Spe salvi, 38). Prin urmare, este responsabilitatea fiecăruia să se asigure că fiecare persoană poate trăi cu demnitate, poate primi îngrijirea de care are nevoie și poate fi însoțită până la sfârșitul natural al vieții sale.
Prin diecezele și comunitățile sale și prin numeroasele persoane dedicate slujirii celorlalți, Biserica dorește să colaboreze cu toți cei care lucrează pentru a alina durerea, atunci când acest lucru este posibil, și pentru a-i sprijini pe cei care suferă atunci când aceasta nu poate fi eliminată. La această sarcină comună, ea aduce ceea ce este cu adevărat al ei: o speranță care nu se estompează atunci când resursele umane își ating limitele și care le amintește celor care trec prin încercări că viața lor păstrează întotdeauna sens și valoare, că nu sunt singuri și că nici măcar în întuneric nu au încetat să mai fie iubiți de Dumnezeu.
Mulțimea care înainta alături de Artigas includea și persoane de origini foarte diferite. În relief, o femeie în ținute elegante urmează o căruță pe jos, în timp ce alții conduc animalele sau transportă propriile averi. Și aceste diferențe fac parte din istoria Uruguayului, unde generații de bărbați și femei de origini și statut social diferite au făcut din acest pământ o patrie comună.
Cine face parte din unul și același popor poate proveni din medii foarte diferite și poate avea resurse inegale. Din acest motiv, modul în care economia este organizată și condusă ajunge să aibă un impact direct asupra condițiilor de viață ale persoanelor și asupra capacității lor de a-și construi un viitor. Crearea de bogăție, investițiile și inițiativa economică – atât publică, cât și privată – sunt necesare pentru dezvoltarea unei țări, dar roadele lor trebuie să se traducă și în bunuri și oportunități care să ajungă cu adevărat la toți, deoarece „contează oamenii reali, fiecare dintre ei și familiile lor” (Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 58).
Conviețuirea dintre persoane de origini și tradiții diferite face parte și ea din istoria Uruguayului. Această pluralitate se exprimă astăzi în credințele și convingerile cetățenilor săi. Natura seculară a statului este chemată să garanteze un spațiu în care credincioșii și necredincioșii să poată coexista în libertate și respect reciproc, întrucât există valori universale. Această neutralitate nu implică faptul că dimensiunea religioasă ar trebui să fie limitată la sfera privată. Așa cum ne învață Conciliul al II-lea din Vatican, nimeni nu ar trebui să fie forțat să acționeze împotriva conștiinței sale sau împiedicat să acționeze în conformitate cu aceasta, fie în privat, fie în public, individual sau în asociere cu alții, în limitele cuvenite (cf. Declarația Dignitatis humanae, 2-3). Pe baza acestei libertăți, persoanele și comunitățile religioase pot contribui la binele comun, respectând în același timp autonomia instituțiilor civile.
Respectul și conviețuirea căutate în cadrul unei națiuni trebuie să ghideze și relațiile acesteia cu alte popoare. Însăși Constituția uruguayană stabilește că, în tratatele internaționale, Republica se asigură că disputele sunt soluționate prin arbitraj sau alte mijloace pașnice și promovează integrarea socială și economică a statelor latino-americane (cf. art. 6). Faptul că Montevideo găzduiește și Secretariatul Mercosur dă o expresie concretă acestei vocații de a promova spații de înțelegere și cooperare în regiune. Într-o perioadă în care diferențele pot deveni cu ușurință o sursă de conflict, perseverarea în respectarea legii, negocierea și căutarea răbdătoare a acordurilor constituie un serviciu pe care Uruguayul îl poate oferi în continuare vecinilor săi.
Înainte de a încheia, aș dori să revin la acel marș reprezentat în centrul acestei piețe. Redota ocupă un loc special în memoria uruguayană: amintește de un popor pus la încercare, forțat să lase în urmă o mare parte din bunurile sale și care se străduia să rămână unit în mijlocul incertitudinii.
Reliefurile acestui monument se extind pe toate cele patru fețe ale piedestalului. Dintr-un singur punct, putem întrezări doar o porțiune din acea mulțime. Pentru a le descoperi pe celelalte, trebuie să ne apropiem, să o parcurgem și să oprim privirea asupra personajelor sale. Poporul iese la iveală tocmai din întreg. În acea mulțime, putem recunoaște ceva ce persistă în viața Uruguayului: responsabilitatea reciprocă, care permite persoanelor din generații și medii diferite să continue să construiască o istorie comună.
Am venit în acest Uruguay ca Succesor al lui Petru și ca păstor, cu dorința de a întâlni Biserica în drumul său pe acest pământ și de a mă apropia, cu afecțiune, de tot poporul său. Legăturile dintre Sfântul Scaun și Uruguay datează din primii ani ai independenței sale. În acest context, predecesorul meu, Papa Grigore al XVI-lea, a confirmat facultățile părintelui Dámaso Antonio Larrañaga și l-a numit vicar apostolic al Republicii cu o scurtă scrisoare apostolică din 14 august 1832. Acel act, de natură ecleziastică, a fost interpretat și ca o recunoaștere implicită a independenței noului stat oriental, care la acea vreme căuta să-și consolideze poziția printre națiuni.
Cu o istorie de credință și slujire care se întinde de-a lungul secolelor, Biserica dorește să continue să ofere poporului uruguayan ceea ce ea însăși a primit – pe Isus Cristos și speranța evangheliei sale – și să colaboreze, în cadrul misiunii sale, cu toți cei care lucrează pentru binele comun și demnitatea fiecărei persoane.
Fie ca aceste zile să ne permită să întărim ceea ce ne unește și să reînnoim încrederea cu care înfruntăm dificultățile și ne pregătim pentru ceea ce ne așteaptă. Dumnezeu să binecuvânteze Uruguayul, iar Preasfânta Maria, căreia acest popor i s-a încredințat în ceasul nașterii sale, să continue să-l însoțească de-a lungul istoriei sale. Mulțumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
