Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Dragi frați și surori!
La începutul acestei întâlniri, aș dori să-i exprim, mai întâi de toate, recunoștința mea lui Dumnezeu pentru viața și ministerul Excelenței Sale Mons. Richard Daniel Alarcón Urrutia, arhiepiscop de Cusco, care a muncit atât de mult pentru această călătorie și pe care doream să-l întâlnesc sosind aici. Unit cu toți frații mei episcopi, asigur rugăciunile mele pentru odihna sa veșnică, cerându-i Domnului nostru Isus să-i dăruiască răsplata celor drepți, iar tuturor celor care suferă din cauza absenței sale, mângâierea care izvorăște din credința în Cel Înviat.
Este de netăgăduit frumusețea acestui loc, care ne primește în această dimineață. Saqsaywaman, asemenea unui altar de piatră, se înalță spre cerul Anzilor, acolo unde cei din vechime urcau în căutarea divinului. Credința noastră creștină ne-a făcut însă să înțelegem că, în realitate, Dumnezeu este cel care coboară pe pământ în căutarea fiilor și fiicelor sale și care intră într-o inimă bine dispusă, cerând un „da” curajos și simplu, precum cel al Fecioarei, care a schimbat pentru totdeauna cursul istoriei.
Într-adevăr, am început Liturgia noastră cântând antifonul: „Bucură-te, Mamă sfântă, tu l-ai născut pe Regele care cârmuiește cerul și pământul” (Liturghierul Roman, Comunul Sfintei Fecioare Maria, I, T.O., 1, Ant. de intrare), iar Evanghelia pe care am ascultat-o ne-a amintit bucuria Mariei de a spune „da”-ul ei îngerului, pentru a fi Maica lui Dumnezeu și a-l dărui lumii pe Isus.
În ambele texte invitația este de a privi la Fecioara ca la Cea care ne duce la întâlnirea cu Cristos. Ea însăși l-a așteptat ca Mesia, în cadrul unei familii evlavioase, în care părinții ei au învățat-o să se roage, să mediteze cuvântul lui Dumnezeu și să trăiască potrivit Legii Celui Preaînalt. Astfel s-a aflat pregătită pentru întâlnirea cu Domnul, vigilentă și prezentă, capabilă să recunoască glasul său în mesagerul trimis de el și să accepte provocarea unei misiuni unice pentru mântuirea omenirii.
Domnul a venit să-i vorbească în casa ei, la Nazaret, într-un context cotidian și printre cei dragi ai ei, într-un mediu bogat în simboluri bine cunoscute ei, în limba ei, prin semne proprii culturii sale. Așa lucrează Dumnezeu. Caută modurile și momentele cele mai potrivite pentru a se face aproape de noi, pentru ca toți să-l putem întâlni, să-i înțelegem cuvintele, să ne convertim și să ne mântuim. De-a lungul mileniilor, acest mister s-a reînnoit în cele mai diverse contexte, dar întotdeauna cu aceeași disponibilitate a Celui Atotputernic de a se face mic pentru noi, pentru a ne vorbi și a ne primi. Unul dintre cele mai frumoase moduri în care s-a întâmplat acest lucru este pietatea populară.
În ea, memoria strămoșilor, credința familiilor, iubirea față de Isus Cristos, încrederea în Fecioara Maria și venerarea sfinților se exprimă prin muzică, dans, imagini și atâtea alte forme tipice istoriei și identității popoarelor. O sărbătoare religioasă, un pelerinaj, o procesiune, prin urmare, nu sunt doar o manifestare culturală: în spatele fiecărei imagini, al fiecărui cântec, al fiecărui vot și al fiecărui semn se află o comunitate de inimi care îl caută pe Dumnezeu și un glas Prieten care răspunde din cer și se face aproape.
Este vorba, așadar, de a trăi practicile tradiției ca ocazii de întâlnire și de vestire a Domnului, mai întâi de toate în parohii, în confrerii și în mișcări, iar apoi spre lume, ca evanghelizați trimiși să evanghelizeze, să-l vestească pe Cristos, Cel Înviat, gata să mărturisească bucuria de a cunoaște evanghelia și de a o trăi în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. De aceea, Papa Francisc a definit pietatea populară drept „expresie autentică a acțiunii misionare spontane a poporului lui Dumnezeu” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 122) și „manifestare a unei vieți teologale animate de acțiunea Duhului Sfânt care a fost revărsat în inimile noastre (cf. Rom 5,5)” (ibid., 125).
Există însă un alt aspect al relatării evanghelice pe care am ascultat-o, asupra căruia aș dori să mă opresc, și anume contextul comunitar în care se inserează Misterul Bunei Vestiri. Așa cum am amintit, Maria se maturizează în credință trăind într-o comunitate și, după Buna Vestire, continuă să împărtășească cu frații și surorile care o înconjoară viața de zi cu zi. Întâlnirea cu Dumnezeu nu o izolează, nu o îndepărtează, ba dimpotrivă, o face păstrătoarea unui dar care crește în ea spre binele tuturor, al concetățenilor ei și al întregii omeniri. Credința nu separă, ci unește cu Dumnezeu și cu ceilalți.
Acest lucru este important, mai ales într-un timp ca al nostru, marcat de dezbinări, răni, neîncrederi și situații care le fac dificil bărbaților și femeilor să se recunoască drept aparținând aceleiași familii, fii și fiice ale aceluiași Tată.
Într-un asemenea context, tradițiile religioase pot oferi un mare ajutor, ca locuri în care să ne regăsim în lumina credinței și a iubirii. O procesiune îi poate face să meargă împreună pe cei care gândesc diferit. Un pelerinaj poate reuni familii întregi. O celebrare poate aduna o comunitate. O sărbătoare patronală poate deveni ocazia pentru a se reconcilia, a cere iertare și a o lua de la capăt. Și acesta este un semn care poate merge mult dincolo de granițele unui orășel sau ale unei regiuni, contribuind la răspândirea în lume a unei culturi a conviețuirii, a atenției reciproce și a păcii.
De aceea vă invit să faceți din sărbători o școală de fraternitate și de caritate, în care să se muncească, să se roage, să se bucure împreună și, de asemenea, să se poarte de grijă celor aflați în nevoie, pentru ca bucuria să fie a tuturor și toți să o poată trăi uniți, înaintea lui Dumnezeu.
Tradițiile populare, cu simbolurile și dinamicile lor, impregnate de valori ale comuniunii fraterne și ale solidarității creștine, sunt o comoară neprețuită de învățături bune, mai ales pentru noile generații. În această privință, este important ca tinerii să fie implicați în activități, iar aportul lor să fie primit și valorificat, în ascultare, în cooperare și, de asemenea, în actualizare, acolo unde este necesar. Viitorul obiceiurilor nu stă doar în a păstra ceea ce s-a primit, ci și în a-l transmite într-un mod viu. Fiecare generație primește o moștenire și are responsabilitatea de a o redărui îmbogățită și reînnoită, fără teamă de a deschide noi drumuri și de a utiliza noi instrumente. Mai degrabă este important să fim atenți la substanța formării: de exemplu, să-i facem pe tineri să cunoască și să aprofundeze Istoria sacră și viețile sfinților, să le explicăm semnificația creștină a momentelor de sărbătoare, să împărtășim cu ei cuvântul lui Dumnezeu, să-i învățăm să celebreze credința în Biserică (cf. Francisc, Omilie la Sfânta Liturghie cu ocazia Zilei confreriilor și a pietății populare, 5 mai 2013). Este vorba de a transmite, prin intermediul tradițiilor, o experiență vie de viață creștină, care crește și se reînnoiește neîncetat în jurul Altarului, unde Euharistia este centrul și izvorul existenței (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 11).
Pe acest drum, Maria ocupă un loc special. Pietatea populară, în Peru, este profund mariană: mărturie stă și în Grădinile Vaticane, unde anul trecut am binecuvântat un mozaic care înfățișează diferitele forme de devoțiune prin care Maria însoțește acest popor, împărtășindu-i bucuriile și durerile și învățându-l să spere.
În același mod, o amintește în chip minunat imnul Hanacpachap al misionarului Pérez Bocanegra, care o laudă și o invocă pe Fecioară prin metafore poetice care sunt, în același timp, profund teologice și concrete, și apropiate de cultura și viața andină. Această compoziție, împreună cu capodopera Bisericii „San Pedro Apóstol” din Andahuaylillas și cu alte mărturii ale unei vestiri creative și atente, ne arată cum orice devoțiune își găsește sensul atunci când ne adună pe toți în jurul lui Isus și, pe urmele lui, ne înalță la Cer. De aceea aș dori să-i încredințez Fecioarei Maria, Reina de Belén (Regina din Betleem), Mamă și Ocrotitoare a orașului Cusco, un drum de reînnoire a pietății populare.
Peste puțin timp, uniți spiritual, o vom face împreună prin oferirea Trandafirului de Aur (Rosa de Oro), cerându-i Mariei să ne păstreze în inima ei, să dăruiască pace acestui pământ, să dea tărie celor care suferă și să ne dăruiască tuturor harul de a merge împreună în iubirea Fiului ei. Așa ne rugăm. Și așa să fie.
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
