Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Celebrarea Orei Medii cu episcopii, preoții, călugării și călugărițele, seminariștii, echipele sinodale și consiliile pastorale
Bazilica Catedrală „Sfântul Ioan Apostol și Evanghelist” (Lima), joi, 12 noiembrie 2026
Dragi episcopi, preoți,
bărbați și femei consacrate, seminariști,
membri ai consiliilor pastorale și ai echipelor sinodale,
dragi frați și surori în Isus Cristos,
Este o mare bucurie pentru mine să mă aflu din nou pe pământ peruvian, aproape de această Biserică ce îmi este atât de dragă. Vin ca tată și frate în credință, ca un păstor care își iubește turma.
Am venit pentru prima dată în Peru cu mulți ani în urmă, trimis să slujesc poporul lui Dumnezeu și să zidesc Împărăția sa, precum și să promovez pacea prin dreptate, cu o grijă deosebită față de cei mai slabi. Mă întorc astăzi pentru a vă încuraja să continuați lucrarea de răspândire a evangheliei, atenți la viața și la nevoile oamenilor. Având acest gând în minte, aș dori să reflectăm împreună asupra anumitor atitudini care sunt importante pentru a fi Biserică și pentru a construi o civilizație a iubirii întemeiată cu adevărat pe binele comun. Scurta lectură pe care tocmai am ascultat-o, din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, ne va călăuzi reflecția (cf. 1In 3,23-24).
Prima idee pe care ne-o oferă este invitația de a crede „în numele Fiului său Isus Cristos” (v. 23), adică de a privi la el ca la unica temelie pe care să zidim templul nostru din pietre vii (cf. Ef 2,19-22). Cristos este Lumina, Cuvântul și Pâinea, iar Biserica crește oriunde oamenii trăiesc uniți unii cu alții prin comuniunea cu el. Acest lucru este confirmat de căutarea constantă a lui Dumnezeu care a caracterizat viețile a nenumărați sfinți, precum episcopul Sfântul Toribio de Mogrovejo, un apostol neobosit, întreprinzător și creativ, un apărător curajos al săracilor și un păstor generos, gata să se dăruiască pe sine însuși pentru turma sa. Totuși, dacă dorim să ajungem la izvorul unei asemenea energii și al unui asemenea entuziasm, trebuie să privim la relația sa intimă cu Domnul. Urmându-l până la cruce, Toribio a găsit sensul, principiul călăuzitor și tăria întregii sale misiuni. Aici trebuie să găsim și noi inspirație pentru a sluji comunitatea, învățând să citim istoria noastră în lumina misterului pascal. Contemplându-l pe Cel răstignit și înviat, Domnul Minunilor, vom găsi o călăuză sigură pentru drumul nostru în „semnele” bunătății sale.
A doua valoare pe care aș dori să o amintesc este reconcilierea. În scrisoarea sa, Ioan spune că voința lui Dumnezeu este „să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-a dat poruncă” (1In 3,23). Peru are mare nevoie de acest lucru. Are nevoie de o Biserică ce seamănă iubire, capabilă să construiască punți acolo unde alții ridică ziduri, capabilă să asculte, să vindece și să ierte și, în același timp, gata să-și recunoască propriile infidelități și să ceară cu umilință iertare, asumându-și responsabilitatea pentru rănile pe care le-a provocat atât în interiorul comunității, cât și în jurul ei. Peru are nevoie de o Biserică ce, agățându-se de Cruce, știe, de asemenea, să înfrunte conflictele cu caritate și curaj, încrezătoare că în Cristos este întotdeauna posibil să o iei de la capăt și să găsești unitatea. Căci, așa cum spune Sfântul Paul, toate acestea nu sunt doar lucrarea noastră, ci „toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a reconciliat cu sine prin Cristos și ne-a dat slujirea reconcilierii” (2Cor 5,18).
Numai în acest fel vom fi, într-o expresie deosebit de dragă Papei Francisc, adevărați artizani ai păcii (cf. Fratelli tutti, 225). Și acesta este al treilea punct asupra căruia aș dori să reflectez. M-ați auzit adesea vorbind despre necesitatea de a promova în întreaga lume „o pace dezarmată și dezarmantă” (Mesajul pentru a 59-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2026). Aceasta este o nevoie autentică și urgentă, la care trebuie să răspundem cultivând, în orice împrejurare și zi după zi, valorile dialogului și ale fraternității, evitând în același timp orice formă de polarizare care provoacă diviziune. Pacea începe întotdeauna „aici și acum” și depinde de modul în care ne comportăm, de modul în care ne privim unii pe alții, de modul în care ne respectăm unii pe alții și de modul în care ne ascultăm unii pe alții. Dacă dorim să răspândim pacea, trebuie mai întâi să o păzim și să o hrănim înaintea lui Dumnezeu, în noi înșine și printre cei dragi nouă, iar apoi să o răspândim în comunitățile noastre și în diferitele sfere ale vieții sociale și politice.
În acest fel, vom deveni constructori autentici ai acelei comuniuni pe care familia celor botezați este chemată să o întrupeze, pentru a deveni tot mai mult, în Cristos, „semn și instrument... al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (Lumen gentium, 1). Pentru creștini, unitatea este o dimensiune a existenței la care nu se poate renunța și care cere o convertire continuă a inimii, atât personală, cât și comunitară. Prin har, Botezul ne face mădulare ale unicului Trup al lui Cristos (cf. 1Cor 12,12-13), dar depinde de noi, în demnitatea libertății noastre, să acceptăm sau să respingem în fiecare zi darul care ne-a fost oferit. În această privință, la Cina cea de Taină, Isus a exprimat dorința Tatălui: „ca toți să fie una... pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).
Întrebarea este, așadar, cum să acționăm și să facem vizibil faptul că suntem una, folosind toate mijloacele potrivite și transformând chiar diferențele și rănile noastre în ocazii de a crește împreună în stimă reciprocă și iertare. Comuniunea nu este nici omogenitate deplină, nici neapărat un consens imediat. Mai degrabă, este un spațiu în care voci diferite, cu ajutorul Duhului și sub călăuzirea păstorilor, învață să se armonizeze fără a fi înăbușite, creând astfel armonie. Acest lucru ne cere să ascultăm cu deschidere chiar și ceea ce nu se potrivește cu propria noastră percepție, să primim durerea celuilalt fără a o judeca și să ne lăsăm atinși de povestea acelei persoane. Numai în acest fel poate prinde contur în comunitățile noastre o coresponsabilitate care face din fiecare dintre noi un profet al veștii celei bune.
Și acest lucru ne aduce la ultimul aspect al reflecției noastre: misiunea. „Biserica... este prin însăși natura ei misionară” (Ad gentes, 2); prin însăși constituția ei, Biserica ne îndeamnă să vestim iubirea lui Dumnezeu pe care a primit-o și în care crede (cf. 1In 4,16). De aceea, dragi frați și surori, vă îndemn pe toți să păstrați vie flacăra acestei iubiri, pentru a da o mărturie credibilă și plină de bucurie, fiecare potrivit vocației sale: episcopii, recunoscând ca păstori glasul lui Dumnezeu care vorbește prin viața turmei, mai ales ascultându-i pe preoți și rămânând aproape de ei; preoții, cultivând o iubire intensă față de Cristos, fidelitatea și ascultarea față de Biserică și însoțirea fraților și surorilor încredințați grijii voastre; bărbații și femeile consacrate, reînnoind zilnic profesiunea „da”-ului vostru printr-o viață cu adevărat evanghelică și cerând Duhului Sfânt harul de a vă „naște de sus” (cf. In 3,3); seminariștii, cultivând frumusețea și prospețimea chemării voastre, păstrând vie relația voastră cu Isus și îngrijindu-vă de viața voastră interioară. Iar acum, vouă, membrilor laici ai consiliilor pastorale și ai echipelor sinodale, vă cer să rămâneți angajați în lucrarea pe care ați început-o. Biserica are nevoie de voi, de contribuția voastră și de credința voastră.
Dragi frați și surori, să ne unim cu toții, astăzi și întotdeauna, în marea simfonie a comuniunii al cărei dirijor este Cristos. Să cântăm iubirea Tatălui în timp ce înaintăm împreună, cu inimile unite și deschise spre har, și fideli poruncii pe care am primit-o: „să credem în numele Fiului său Isus Cristos și să ne iubim unii pe alții” (1In 3,23). Fie ca așa să fie, prin harul Duhului Sfânt și prin mijlocirea Mariei, Mama noastră.
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
