Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Întâlnire cu lumea universitară
Universitatea Catolică „Santo Toribio de Mogrovejo” (Chiclayo), vineri, 13 noiembrie 2026
Discursul Sanctității Sale
Frați întru episcopat,
distinse autorități academice,
doamnă doctor Patricia Campos, rector al Universității,
stimate autorități politice și civile,
stimați profesori, cercetători și membri ai personalului administrativ,
dragi studenți,
Este o mare bucurie pentru mine să mă întorc la Chiclayo și să mă întâlnesc cu voi aici, în aula USAT (Universitatea Catolică „Santo Toribio de Mogrovejo”). Îi mulțumesc mai întâi Domnului, Dumnezeul vieții, pentru anii pe care mi-a îngăduit să-i petrec în misiune în slujba poporului peruvian. Vă mulțumesc, de asemenea, vouă tuturor, pentru că în anii mei ca Mare Cancelar al acestei instituții m-ați ajutat să înțeleg că autoritatea înseamnă slujire, că guvernarea cere ascultare și că educația este un nobil act de speranță.
Această întâlnire ne invită să ne amintim moștenirea durabilă a sfântului patron al acestei universități, Sfântul Toribio de Mogrovejo, un renumit jurist și arhiepiscop de Lima, a cărui viață a fost un exemplu luminos de înțelepciune, caritate și dreptate. Credința pe care a predicat-o și cunoașterea pe care a transmis-o trebuie să continue să fie busola care călăuzește cercetarea în aceste săli de curs. O universitate – în mod special o universitate catolică – este o comunitate vie în care căutarea adevărului devine un act de iubire și de slujire față de marea familie umană (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Ex corde Ecclesiae, 1-2). Cu voi, tinerii, ca protagoniști, calitatea educației academice se măsoară mai presus de toate prin capacitatea ei de a vă forma ca femei și bărbați înțelepți, onești și maturi.
După cum știți, lumea trece prin schimbări culturale complexe. În acest context, universitatea este chemată să fie un teren de formare a talentelor și un laborator de sens, un loc în care inteligența nu se pleacă în fața utilității, ci slujește cu fidelitate adevărul. Mai presus de toate, ea este chemată să slujească Adevărul – cu „A” mare –, care este Cristos, Mântuitorul lumii. În acest fel, universitatea catolică lucrează pentru a favoriza întâlnirea rodnică dintre credință și rațiune și dintre religie și știință, angajându-se într-un dialog smerit, desfășurând o cercetare riguroasă și căutând întotdeauna binele comun. Această abordare academică ne eliberează de ispita de a produce doar o forță de muncă calificată pentru o piață exclusivistă și extrem de competitivă.
Un progres indiferent față de dreptate și față de demnitatea lucrătorilor devine, în fapt, un mecanism de opresiune și excluziune. Universitatea catolică are, prin urmare, datoria de a reaminti sferelor publice și politice că știința fără conștiință ruinează viața tuturor. În același mod, tehnologia fără suflet nu îmbunătățește cu adevărat viața. O educație umanistă și creștină susține însă capacitatea noastră de a făuri relații fraterne durabile, astfel încât să putem naviga prin era digitală trecând dincolo de simpla conectare, spre relații autentice care favorizează comuniunea. Dragi prieteni, tehnologia nu este întotdeauna neutră. Uneori, formele ei poartă amprenta, interesele și ambițiile celor care o proiectează și o controlează. Din acest motiv, ea trebuie studiată cu o minte limpede și o inimă curată.
Riscul cel mai mortal este acela al supunerii față de paradigma tehnocratică, ce reduce realitatea la date materiale, considerând eficiența drept valoarea supremă. Atât profesorii, cât și studenții sunt chemați să-și exercite gândirea critică, iar eu vă încurajez să căutați întotdeauna acea înțelepciune pe care nici mașinile și nici programele de calculator nu o pot poseda. Numai în acest fel progresul tehnologic va fi în slujba dezvoltării noastre integrale, ocrotind demnitatea fiecărei persoane și promovând binele comun.
În fața acestei misiuni, exemplul Sfântului Toribio de Mogrovejo ne luminează calea. În timpul său, când popoarele indigene erau adesea supuse exploatării și discriminării, el le-a apărat demnitatea umană cu fervoare evanghelică. Sfântul Toribio a învățat limbile popoarelor pe care le slujea, vestind evanghelia în cultura lor și scriind un catehism pentru ele, care a fost unul dintre primele din cele două Americi scrise în limbi indigene. Lucrarea sa pastorală dă mărturie despre modul în care logica Întrupării continuă să aducă roade în orice timp și loc prin misiunea Bisericii. Marea operă culturală a Sfântului Toribio în această parte a lumii continuă să ne inspire. Într-adevăr, astăzi deșerturile nu sunt doar întinderile aride din Lambayeque, pe care acel sfânt păstor le-a străbătut călare, ci sunt noile forme de analfabetism moral și civic care îi exclud pe cei săraci. O universitate modelată după exemplul său este chemată să folosească inovația științifică pentru a construi punți peste prăpăstiile sociale și a vindeca rănile societății.
Astfel, dragi profesori și studenți, ne îndreptăm acum spre a reflecta asupra unei probleme centrale în gândirea contemporană: limita umană – adică ființa umană ca limită. Astăzi, promisiunile transumanismului și postumanismului se înmulțesc. Acestea sunt curente ideologice potrivit cărora, mai devreme sau mai târziu, tehnologia va elimina orice boală și durere, precum și îmbătrânirea și chiar moartea însăși. Tocmai pentru că progresul științific este o realizare supremă a inteligenței umane, el nu trebuie confundat cu un privilegiu rezervat milionarilor care caută nemurirea, în timp ce popoare întregi suferă din cauza sărăciei și a opresiunii. În fața acestui miraj, care promovează iluzia unor ființe umane perfecționate prin cibernetică și biotehnologie, antropologia creștină ne amintește că o limită nu este un defect de fabricație, ci însăși condiția măreției umane.
Într-adevăr, limitele ne cheamă la solidaritate și la deschidere spre transcendent. În timp ce mitul autosuficienței ne prinde în capcana egoismului și ne determină să-i dăm la o parte pe cei slabi, recunoașterea fragilității noastre ne face atenți la nevoile tuturor. Sfântul Toribio de Mogrovejo a experimentat limitele fizice în timpul călătoriilor sale istovitoare; s-a îmbolnăvit, a suferit de epuizare și a înfruntat neînțelegerea celor puternici. Mai mult, tocmai printr-o viață atât de greu încercată a transformat el istoria eclezială și socială a unei întregi țări. Astăzi ne revine nouă să-i urmăm exemplul!
Dragi tineri studenți, voi sunteți „nativii” acestei noi ere. Îmbrățișați oportunitățile pe care vi le oferă. Contemplați-le în lumina credinței, care este un far luminos în confuzia și întunericul singurătății, plictiselii și durerii. Angela ne-a spus acest lucru cu mare sinceritate, arătând că credința dă întotdeauna speranță. Căci ea nu înșală precum magia, care pretinde că face să dispară orice problemă. O relație vie cu Dumnezeu ne mângâie, dând sens crucilor noastre, pe care Domnul Isus le poartă împreună cu noi. Acesta este modul de a trăi credința ca virtute – adică ca o forță care dă înțelepciune și tărie, conducându-ne spre ceea ce este esențial, așa cum a explicat Adriano. Atât rugăciunea, cât și studiul ne transformă mintea până la punctul de a ne schimba viața. Acceptarea adevărului devine, așadar, un efort conștient, iar fie prin rugăciune, fie prin studiu, reflecția se transformă în acțiune. Ambele devin o ocazie de a căuta și a descoperi bucuria în fiecare etapă a vieții.
În această privință, profesorul Guzmán a împărtășit cu noi un cuvânt plin de semnificație: sacrificiu. În limbajul cotidian, acest termen implică renunțare, dar mai presus de toate înseamnă a face sacru și, prin urmare, este un gest prin care întreaga noastră existență – chiar și ceea ce lumea aruncă – dobândește valoare. Uniți cu sacrificiul lui Cristos, care revelează adevăratul sens al acestei experiențe, să ne deschidem viețile, cu toate luptele și speranțele lor, lucrării lui Dumnezeu. El transformă întotdeauna în bine orice punem în mâinile sale părintești.
Dragi profesori și conducători academici, vă încurajez să descoperiți, cu uimire și pasiune, că munca voastră este o înaltă expresie a carității intelectuale. Pe măsură ce îi însoțiți pe acești tineri la cursuri și în cercetare, oferiți-i fiecăruia o mărturie coerentă prin viețile voastre. Fiți gânditori liberi, pentru care adevărul are întâietate în fața opiniei, iar dreptatea în fața interesului personal. Împreună cu studenții voștri, căutați cu tenacitate înțelepciunea pentru a o putea împărtăși în viața de zi cu zi, între colegii voștri și în cadrul societății peruviene. Pe măsură ce vă cultivați competența științifică, traduceți-o în fapte de dreptate socială, în special în folosul celor mai săraci, și în grija față de creație, care astăzi este atât de rănită de goana după profit ce nesocotește binele comun.
Dragi prieteni, vă încurajez să mergeți înainte cu vigoare reînnoită în eforturile voastre educaționale. Din acest motiv, vă încredințez pe voi și munca voastră mijlocirii Fecioarei Maria, Sedes Sapientiae. Fie ca ea, care l-a primit pe cuvântul veșnic în sânul ei, să vă învețe să străbateți acest timp cu curaj și credință. Dumnezeu să vă binecuvânteze întotdeauna!
Salut improvizat adresat voluntarilor la Colegiul „San Toribio de Mogrovejo”
Vă mulțumesc foarte mult!
Există un singur lucru pe care aș dori să vi-l spun, și anume „vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă mulțumesc” pentru tot ceea ce faceți. Ați dăruit din timpul și energia voastră, iar unii dintre voi au făcut mari sacrificii pentru a ajuta la organizarea acestei vizite, alături de mulți alți voluntari și atâția alți oameni, astfel încât eu să pot face această vizită.
Vă mulțumesc, sunteți cu toții minunați. Aplauze pentru voi toți! Isus a venit să ne învețe multe lucruri, dar unul dintre cele mai importante este tocmai acela de a învăța să slujim, să ne dăm viața în slujba celorlalți. Să nu ne gândim doar la noi înșine, ci să căutăm modalități de a pune darurile pe care fiecare dintre noi le-a primit în slujba celorlalți. În ultimele zile, poate în condiții care nu au fost atât de ușoare, ați dăruit din timpul și eforturile voastre pentru a ajuta – pentru a ajuta foarte mult. Așadar, vă rog să știți că sunteți în rugăciunile mele. În acest sens, sunteți cu adevărat în inima Bisericii, iar slujirea pe care o faceți este mare și foarte importantă.
Aș dori să vă invit pe toți să vă ridicați în picioare și ne vom ruga.
Vă voi da binecuvântarea mea și apoi voi trece pe la voi pentru a face câteva fotografii. Vă rog să rămâneți la locurile voastre.
Rugăciunea este întotdeauna foarte importantă pentru fiecare creștin. Să ne rugăm împreună așa cum ne-a învățat însuși Isus.
Tatăl nostru...
Iar Mariei, Mama noastră, să-i spunem:
Bucură-te, Marie...
[Binecuvântarea apostolică]
Vă mulțumesc foarte mult!
LEO PP. XIV
Traducere de Ovidiu Bișog
