Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
în Uruguay (6–8), Argentina (8–11) și Peru (11–16)
(6–17 noiembrie 2026)
Întâlnire privind provocările și speranțele pentru viitorul poporului peruvian
Piața din fața catedralei (Lima), joi, 12 noiembrie 2026
Dragi frați și surori, iubitul meu popor peruvian, bună dimineața!
Vă mulțumesc pentru că sunteți aici și mă primiți cu inimile deschise, ca pe fratele vostru și tovarășul vostru de drum. Mă faceți să mă simt ca acasă. Vă mulțumesc. În aceste zile, doresc să umblu printre voi așa cum a făcut Ioan Botezătorul, dând mărturie despre Lumina care luminează pe tot omul: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. In 1,6-9). Să-l ascultăm pe Învățătorul, care este venerat într-un mod special pe acest pământ sub titlul de Domnul Minunilor, și să primim ceea ce dorește el să-i spună statului Peru în aceste zile.
Provocările pe care le-ați menționat nu pot fi abordate izolat, deoarece familia, diversitatea culturală, lumea muncii și condiția femeii fac toate parte din aceeași realitate umană și sunt profund interdependente. Doctrina socială a Bisericii ne oferă elemente pentru a înțelege această realitate: în centrul oricărei organizări sociale, economice și politice trebuie să se afle persoana umană, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrată cu o demnitate infinită și chemată să trăiască în relație cu ceilalți. Pe această bază, binele personal, familial și social se unesc într-o singură realitate.
Centralitatea demnității umane este fundamentul pentru alte principii esențiale care ar trebui să călăuzească deciziile personale, familiale, ale întreprinderilor și ale instituțiilor, precum binele comun, solidaritatea și subsidiaritatea.
Viața umană nu începe în vid. Ea se naște din iubirea dintre un bărbat și o femeie care, dăruindu-se unul altuia, se deschid spre darul unei noi vieți. Un copil este rodul acestei comuniuni, nu un produs, și încă de la început poartă în sine pecetea relației de origine. Acest început atât de fragil este hrănit în sânul mamei, primul loc de primire, unde legătura inițială devine apropiere și ocrotire. Potrivit planului Creatorului, persoana umană este concepută și crește în cadrul acestei rețele de relații. Astfel, demnitatea vieții abia zămislite își găsește locul propriu în familie.
Luminată de evanghelie și în armonie cu științele umane, Tradiția Bisericii afirmă că familia este prima societate naturală, având drepturi proprii. Aceasta înseamnă că familia precedă orice lege scrisă. Rolul legii este pur și simplu acela de a o recunoaște și de a o ocroti, în timp ce instituțiile publice trebuie să sprijine familia, nu să o înlocuiască (cf. Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, 214).
Cu siguranță, așa cum ați spus, schimbările culturale au modificat rolurile tradiționale ale bărbaților și ale femeilor, care caută să dezvolte noi atitudini și moduri de viață în familie și în societate, uneori pe căi greșite (cf. Documentul de la Aparecida, 49). Această situație ne cheamă să afirmăm cu o convingere și mai mare că Dumnezeu a creat persoana umană bărbat și femeie (cf. Gen 1,27). Numai în această unire se exprimă reciprocitatea și complementaritatea, dând naștere paternității și maternității, filiației și fraternității, precum și angajamentului fiecăruia pentru o societate mai bună.
Cu toate acestea, a trăi adevărul identității noastre de bărbat și de femeie nu justifică o împărțire inegală a responsabilităților casnice sau subordonarea unui soț față de celălalt. Trebuie să continuăm să lucrăm pentru a armoniza rolurile bărbaților și ale femeilor în familii și să afirmăm că ambii împărtășesc responsabilitatea pentru construirea viitorului societății.
Credința noastră ne oferă o înțelegere a persoanei umane care ne ajută să depășim tensiunile ce apar atunci când examinăm noile tendințe culturale. Iubirea creștină ne învață că a iubi înseamnă a-i sluji lui Dumnezeu și aproapelui. Această perspectivă scoate la iveală sensul mai profund al faptului de a fi tați și mame, fii și fiice, nepoți sau bunici, favorizând dialogul, răbdarea, bunătatea, iertarea și slujirea reciprocă (cf. 1Cor 13). Aprofundarea înțelegerii acestui lucru este un izvor bogat de spiritualitate în cămin.
Fiecare membru al familiei este chemat să contribuie, într-un mod original și creativ, cu darurile și talentele pe care le-a primit. Nimeni nu este scutit de grija față de ceilalți, de gesturile de apropiere și afecțiune, de munca responsabilă, de ascultarea răbdătoare și de învățarea prin propriul exemplu. În această privință, aș dori să atrag atenția asupra numeroaselor mame care adesea suferă și se simt singure, fiind nevoite să înfrunte nenumărate dificultăți în creșterea copiilor lor, pentru ca aceștia să crească sănătoși și să devină bărbați și femei de valoare. Doresc să le aduc o mulțumire specială acestor femei – mame, mătuși și bunici – care transmit credința și speranța sigură generațiilor viitoare cu mult curaj, prin exemplul vieții lor.
Știm, de asemenea, că multe familii sunt rănite și dezbinate din cauza problemelor economice sau a emigrației. Altele sunt afectate de pătrunderea dependențelor, precum jocurile de noroc și pariurile, alcoolismul și dependența de droguri, abuzul sau violența domestică. Dumnezeu iubește toate familiile, în special pe cele care trec prin crize. Lor vreau să le spun: nu cedați în fața dificultăților. Priviți la exemplul Sfintei Familii. Nici pentru ei nu a fost ușor să-și întemeieze un cămin. Ca multe dintre familiile noastre, și ei au trebuit să-și păstreze credința și încrederea în Dumnezeu în mijlocul nesiguranței și al greutăților; au trebuit să se mute într-un alt oraș și să muncească pentru a se întreține; au trebuit să înfrunte singurătatea, durerea și neînțelegerea. Totuși, ei ne învață și că atunci când Dumnezeu este prezent în familia noastră, putem crește, putem merge mai departe, putem înfrunta problemele și putem sta lângă Cruce împărtășind împreună bucuria credinței.
O altă provocare foarte actuală pe care ați menționat-o este impactul tehnologiei digitale asupra familiei. Recent, în enciclica Magnifica humanitas, am arătat cum tehnologia de astăzi riscă să înlocuiască interacțiunea umană reală, expunându-i pe membrii familiei la distrageri și, uneori, la conținuturi dăunătoare. În această privință, o alianță între liderii politici, instituțiile de învățământ și familii este esențială dacă dorim să rezolvăm problemele care decurg de aici (cf. nr. 142).
Fiii și fiicele căminelor noastre sunt, în același timp, cetățenii statului Peru, antreprenorii și lucrătorii din orașele și satele noastre. Acest lucru ne conduce către lumea afacerilor, care este chemată să fie un adevărat protagonist în zidirea binelui comun. O întreprindere este o societate de persoane în care capitalul, conducerea și munca trebuie să fie ordonate spre dezvoltarea umană integrală (cf. Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, 338). Este, prin urmare, necesar ca autoritatea legitimă să îi ajute pe antreprenori și pe lucrători prin stabilirea unui cadru juridic drept și asigurarea unui echilibru rezonabil între muncă, odihnă și viața de familie. Promovarea stabilității prin relații umane și economice sănătoase în cadrul familiilor este o responsabilitate comună.
Când devenim conștienți de această interdependență vitală, descoperim că binele comun este realizarea comună a unui bine mai mare (cf. Magnifica humanitas, 62), astfel încât bogăția și resursele societății să nu fie îndreptate exclusiv spre beneficiul câtorva, ci să contribuie la dezvoltarea tuturor (cf. ibid., 65).
În cadrul acestei interdependențe, educația este un instrument practic pentru punerea în aplicare a principiilor. A-i educa astăzi pe copiii noștri într-un mod conform cu demnitatea lor garantează mâine o societate onestă. În această privință, un stat întărește temeliile unei societăți drepte și pașnice atunci când promovează o politică socială centrată pe demnitatea egală a persoanelor, sprijină familiile, garantează o politică educațională pentru formarea umană și intelectuală a elevilor și urmărește o politică a muncii care ocrotește atât demnitatea muncii, cât și inițiativa privată (cf. ibid., 168).
Centralitatea demnității umane aruncă lumină și asupra modului în care înțelegem diversitatea culturală. Peru este o țară frumoasă tocmai datorită pluralității sale culturale, lingvistice, istorice și regionale. Așa cum cântăm într-un vals creol: „Munți bogați, pământuri frumoase; plaje zâmbitoare, câmpii rodnice; creste înzăpezite, râuri și văi adânci – acesta este Peru al meu!”. Diferențele favorizează întâlnirea și îmbogățirea reciprocă. Tocmai pentru că suntem diferiți creăm „comună-unitate” – comunitate.
Cu toate acestea, ca în orice conviețuire umană, rănile istorice și neîncrederea fac uneori dificilă înțelegerea reciprocă. Nu putem accepta expresii sau comportamente care etichetează, ofensează sau judecă oamenii pe baza înfățișării, a originii sau a condiției lor sociale, sub pretextul anumitor glume sau al argoului popular. Odată cu dezarmarea limbajului nostru prin renunțarea la cuvintele care rănesc (cf. Mesajul pentru Postul Mare, 5 februarie 2026), trebuie să ne dezarmăm și atitudinile.
Atitudinile agresive sunt dezarmate prin blândețe. Însuși Isus ne spune: „Învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,29). Această virtute nu este slăbiciune, ci o tărie interioară care temperează mânia și resentimentele, transformându-le în răbdare, dialog și disponibilitate spre reconciliere. Isus a arătat blândețea în forma ei cea mai deplină în timpul Pătimirii sale, când nu a răspuns la insulte cu violență sau amenințări. Să ne rugăm ca în imperiul soarelui, intipa imperion, să putem reflecta acea lumină, care este Cristos, „răsăritul cel de sus” (Lc 1,78).
În acest context, cum am putea să nu ni-l amintim pe Sfântul Toribio de Mogrovejo, care a răspândit evanghelia fără impunere printre popoare diferite care vorbeau limbi diferite, înfruntând provocarea conviețuirii pașnice, a unității și a comuniunii în Cristos?
Diversitatea culturală poate deveni un instrument de făurire a păcii atunci când începem să-i recunoaștem pe cei care sunt diferiți ca pe niște frați și surori demni de respect. Unitatea în diversitate este lucrarea Duhului Sfânt și, în același timp, ceva ce trebuie să cultivăm și să întărim pentru a fi semne ale unității în Cristos (cf. Fap 2). Biserica Catolică îmbrățișează întreaga lume în sânul ei și, în același timp, își însușește caracterul fiecărui loc (cf. Magnifica humanitas, 26). Ea vorbește orice limbă (cf. Sfântul Augustin, Predica 268), așa cum a demonstrat Catecismo Limense.
Recunoașterea demnității umane cere, de asemenea, să promovăm în mod eficient prezența, respectul și participarea femeilor. Contribuția lor în fiecare sferă a societății și a Bisericii este indispensabilă. Este trist să vedem că persistă mentalitatea de machismo, manifestată prin absența taților din viața de familie, prin abuzuri și violență împotriva femeilor. Această mentalitate nesocotește noutatea creștinismului, care recunoaște și proclamă că bărbații și femeile posedă demnitate și responsabilitate egale (cf. Benedict al XVI-lea, Discurs inaugural la a V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, 2007).
Femeile care trăiesc în sărăcie sau care aparțin comunităților indigene și afro-americane sunt expuse riscului de a suferi o dublă marginalizare (cf. Documentul de la Aparecida, 454). Din acest motiv, ne doare să vedem că violența împotriva femeilor – care ar putea fi bunicile, mamele, surorile sau fiicele noastre – continuă să fie o realitate care rănește întreaga omenire.
Aș dori să reînnoiesc un apel înflăcărat, nu doar către frații și surorile mele în credință, ci către fiecare bărbat și femeie de bunăvoință: să le prețuim pe femei! Să le ocrotim și să le respectăm pe fete! (cf. Magnifica humanitas, 57).
Biserica prețuiește bogăția, talentele și sensibilitatea deosebită a femeilor, al căror model desăvârșit este Fecioara Maria, „Femeia cea Nouă și creștina desăvârșită... rezumând situațiile cele mai caracteristice din viața unei femei” (Sfântul Paul al VI-lea, Marialis cultus, 36). Într-adevăr, evanghelia ne-o prezintă ca pe o femeie liberă și puternică, orientată mereu spre ucenicia autentică în timp ce însoțea Biserica în misiunea ei (cf. Documentul de la Aparecida, 266).
Dragi frați, dragi surori, familia, lumea afacerilor, diversitatea culturală și rolul femeii converg astfel într-una și aceeași cerință: să construim o societate în care fiecare persoană să poată trăi cu demnitate și să contribuie la binele tuturor. Structurile drepte sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Avem nevoie și de inimi oneste în căutarea binelui comun, pentru a învinge corupția, violența și individualismul (cf. Magnifica humanitas, 169).
Ca discipoli misionari ai lui Isus Cristos, să facem din căminele noastre școli de fraternitate; din întreprinderile noastre, comunități ale muncii demne și ale responsabilității sociale; din diferențele noastre culturale, ocazii de întâlnire; iar din instituțiile noastre, locuri în care femeile și bărbații pot participa și contribui la binele comun. În acest fel, putem înainta spre o societate dreaptă în care demnitatea fiecărei persoane este temelia adevăratei păci. Vă mulțumesc.
După discurs:
Vă mulțumesc foarte mult! Acum, surori și frați, vă invit să ne rugăm împreună cu aceleași cuvinte pe care ni le-a învățat Isus Cristos. Tatăl nostru...
[Binecuvântarea]
Dumnezeu să binecuvânteze Peru!
