|
| © Vatican Media |
Penitenciarul din Montorio (Verona)
Sâmbătă, 18 mai 2024
Dragi surori şi fraţi, bună ziua!
Mulţumesc doamnei directoare pentru primirea sa şi pentru simţul umorului! Zâmbetul face mult bine. Vă mulţumesc vouă tuturor pentru căldura, sărbătoarea şi afectul pe care mi le arătaţi. În afară de asta, un salut se îndreaptă spre toţi cei care lucrează în acest institut: agenţi de pază, educatori, lucrători sanitari, personal administrativ, voluntari. Vreau să-i salut şi pe toţi cei care privesc de la ferestre: un salut vouă tuturor! Doream mult să vă întâlnesc pe toţi împreună.
Pentru mine a intra într-o închisoare este mereu un moment important, pentru că închisoarea este un loc de mare umanitate. Da, este un loc de mare umanitate. De umanitate încercată, uneori trudită de dificultăţi, sentimente de vină, judecăţi, neînţelegeri, suferinţe, dar în acelaşi timp încărcată de forţă, de dorinţă de iertare, de voinţă de răscumpărare, aşa cum a spus Duarte în discursul său.
Şi în această umanitate, aici, în voi toţi, în noi toţi, este prezentă astăzi faţa lui Cristos, faţa Dumnezeului milostivirii şi al iertării. Nu uitaţi asta: Dumnezeu iartă tot şi iartă mereu, în această umanitate, aici, în voi toţi. Acest simţ de a-l privi pe Dumnezeul milostivirii.
Cunoaştem situaţia închisorilor, adesea supraaglomerate - în ţara mea, la fel -, cu respective tensiuni şi trude. Pentru aceasta vreau să vă spun că sunt aproape de voi şi reînnoiesc apelul, în special la cei care pot acţiona în acest domeniu, ca să se continue să se lucreze pentru îmbunătăţirea vieţii din închisoare. Odată, o doamnă care lucra în închisori şi avea un raport frumos cu deţinutele - însă era o închisoare pentru femei -, o mamă de familie, foarte umană doamna, mi-a spus că ea era cinstitoare a unei sfinte. "Dar care sfântă?" - "Sfânta Poartă" - "De ce?" - "Este poarta speranţei". Şi voi toţi trebuie să priviţi la această poartă a speranţei. Nu există viaţă umană fără orizonturi. Vă rog, nu pierdeţi orizonturile, care se vor vedea prin acea poartă a speranţei.
Urmărind cronicile din institutul vostru, cu durere am aflat că din păcate aici, recent, câteva persoane, într-un gest extrem, au renunţat să trăiască. Este un act trist acesta, la care numai o disperare şi o durere insuportabile pot să ducă. De aceea, în timp ce mă unesc în rugăciune cu familiile şi cu voi toţi, vreau să vă invit să nu cedaţi în faţa descurajării, să priviţi poarta ca poarta speranţei. Viaţa este mereu vrednică să fie trăită, mereu, şi există mereu speranţă pentru viitor, chiar şi atunci când totul pare să se stingă. Existenţa noastră, cea a fiecăruia dintre noi, este importantă - noi nu suntem material de rebut, existenţa este importantă -, este un dar unic pentru noi şi pentru alţii, pentru toţi, şi mai ales pentru Dumnezeu, care nu ne abandonează niciodată şi care dimpotrivă ştie să asculte, să se bucure şi să plângă cu noi şi să ierte mereu. Cu el alături de noi, cu Domnul alături de noi, putem învinge disperarea. Şi, aşa cum a spus directoarea, Dumnezeu este unul: culturile noastre ne-au învăţat să-l chemăm cu un nume, cu un altul, şi să-l găsim în maniere diferite, dar este acelaşi tată al nostru al tuturor. Este unul. Şi toate religiile, toate culturile, privesc la unicul Dumnezeu cu modalităţi diferite. Niciodată nu ne abandonează. Cu el alături de noi, putem să învingem disperarea şi să trăim fiecare clipă ca timpul oportun pentru a reîncepe. A reîncepe. Este un frumos cântec piemontez, pe care voi încerca să-l traduc în italiană, care spune aşa - îl cântă alpinii -: "În arta de a urca, ceea ce contează nu este a nu cădea, ci a nu rămâne căzut". Şi nouă tuturor care lucrăm în această închisoare, şi ca voluntari, celor din familii, nouă tuturor, spun un lucru: este permis a privi o persoană de sus în jos numai o singură dată: pentru a o ajuta să se ridice. De aceea, în momentele mai rele, să nu ne închidem în noi înşine: să-i vorbim lui Dumnezeu despre durerea noastră şi să ne ajutăm reciproc s-o purtăm, între colegii de drum şi cu persoanele bune pe care le găsim alături. Nu este slăbiciune a cere ajutor, nu: să facem asta cu umilinţă şi încredere şi umanitate. Toţi avem nevoie unii de alţii, şi toţi avem dreptul de a spera, dincolo de orice istorie şi de orice greşeală sau eşec. Este un drept speranţa, care nu înşală niciodată. Niciodată.
Peste câteva luni va începe Anul Sfânt: un an de convertire, de reînnoire şi de eliberare pentru toată Biserica; un an de milostivire, în care să depunem povara trecutului şi să reînnoim elanul spre viitor; în care să celebrăm posibilitatea unei schimbări, pentru a fi şi, unde este necesar, a fi cu adevărat noi înşine, dăruind ceea ce este cel mai bun. Să fie şi acesta un semn care să ne ajute să ne ridicăm şi să reluăm în mână, cu încredere, fiecare zi a vieţii noastre.
Dragi prietene şi dragi prieteni, mulţumesc pentru această întâlnire. Vă spun adevărul: îmi face bine. Voi îmi faceţi bine, mulţumesc. Să continuăm să mergem împreună, pentru că iubirea ne uneşte dincolo de orice tip de distanţă. Vă amintesc în rugăciune şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine: în favoarea mea, nu împotriva mea! Rugaţi-vă pentru mine. Şi nu uitaţi: "În arta de a urca, ceea ce contează nu este a nu cădea, ci a nu rămâne căzut". Mulţumesc.
_________________
Cuvinte rostite liber în închisoare la înmânarea darurilor
Şi acum eu voi da un dar închisorii. Îl voi da directoarei. Acest dar... M-am gândit la o virtute pe care Dumnezeu o are şi pe care noi o uităm, nu-i aşa? Pentru că Dumnezeu are trei virtuţi principale: apropiere, compasiune şi duioşie. Dumnezeu este aproape de noi toţi, Dumnezeu este compătimitor şi Dumnezeu este duios. Şi m-am gândit la duioşie - nu se vorbeşte mult despre duioşie -, m-am gândit la acest dar: Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul care este tocmai un gest de duioşie. Şi m-am gândit şi că figura Mariei este o figură comună fie pentru creştinism, fie pentru musulmani, este o figură comună, ne uneşte pe toţi.
Acum aş vrea să vă dau binecuvântarea, dar o voi da în tăcere, astfel fiecare o primeşte de la Dumnezeu în modalitatea pe care o crede. Un minut de tăcere şi dau binecuvântarea vouă tuturor.
Binecuvântarea
Domnul să vă binecuvânteze, să vă ajute să mergeţi înainte mereu, să vă mângâie în tristeţe şi să fie însoţitorul vostru în bucurie. Amin.
Poftă bună şi la revedere!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
