Stimate domnule cardinal,
Iubiţi fraţi şi surori,
Vă salut cordial pe voi toţi care participaţi la această Întâlnire despre Dezvoltarea Umană Integrală şi Pastoraţia Catolică din Închisori. Când am încredinţat Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale misiunea de a face vizibilă preocuparea Bisericii faţă de persoanele aflate în situaţii deosebite de suferinţă, a voit ca să se ţină cont de realitatea atâtor fraţi şi surori deţinuţi. Însă nu este o misiune încredinţată numai Dicasterului, ci este toată Biserica fiind fidelă faţă de misiunea primită de Cristos de a fi chemată să realizeze permanent milostivirea lui Dumnezeu în favoarea celor mai vulnerabili şi lipsiţi de apărare în care este prezent însuşi Isus (cf. Mt 25,40). Vom fi judecaţi despre asta.
Aşa cum am semnalat deja în alte ocazii, situaţia închisorilor continuă să fie o reflexie a realităţii noastre socială şi o consecinţă a egoismului şi indiferenţei noastre sintetizate într-o cultură a rebutului (cf. Discurs la vizita la centrul de reabilitare socială din Ciudad Juárez, 17 februarie 2016). De multe ori societatea, prin decizii legaliste şi inumane, justificate de o presupusă căutare a binelui şi a siguranţei, caută în izolarea şi în deţinerea celui care acţionează împotriva normelor sociale soluţia ultimă la problemele vieţii de comunitate. Aşa se justifică faptul ca să se destineze mari cantităţi de resurse publice ca să-i reprime pe delincvenţi în loc de a căuta într-adevăr promovarea unei dezvoltări integrale a persoanelor care să reducă circumstanţele care favorizează comiterea de acţiuni ilegitime.
Este mai uşor a reprima decât a educa şi aş spune că este şi mai comod. A nega nedreptatea prezentă în societate este mai uşor şi a crea aceste spaţii pentru a-i închide în uitare pe delincvenţi decât a oferi oportunităţi egale de dezvoltare tuturor cetăţenilor. Este o formă de rebutare, rebutare educată, în ghilimele.
În afară de asta, adesea locurile de detenţie eşuează în obiectivul de a promova procesele de reinserare, fără îndoială pentru că nu dispun de resurse suficiente care să permită înfruntarea problemelor sociale, psihologice şi familiale experimentate de persoanele deţinute, precum şi datorită frecventei suprapopulări a închisorilor care le transformă în adevărate locuri de depersonalizare. Dimpotrivă, o adevărată reinserare socială începe garantând oportunităţi de dezvoltare, educaţie, muncă demnă, acces la sănătate, precum şi generând spaţii publice de participare civică.
Astăzi, în mod deosebit, societăţile noastre sunt chemate să depăşească stigmatizarea celui care a comis o greşeală pentru că, în loc de a oferi ajutorul şi resursele adecvate pentru a trăi o viaţă demnă, ne-am obişnuit mai degrabă să rebutăm decât să luăm în considerare eforturile pe care le face persoana pentru a răspunde la iubirea lui Dumnezeu în viaţa sa. De multe ori, ieşind din închisoare persoana trebuie să se confrunte cu o lume care îi este străină şi care, în afară de asta, n-o recunoaşte vrednică de încredere, ajungând chiar s-o excludă de la posibilitatea de a munci pentru a obţine o întreţinere demnă. Împiedicând persoanele să recupereze exercitarea deplină a demnităţii lor, acestea rămân din nou expuse pericopelor care însoţesc lipsa de oportunităţi de dezvoltare, în mijlocul violenţei şi al nesiguranţei.
Fiind comunităţi creştine trebuie să ne punem o întrebare. Dacă aceşti fraţi şi surori au ispăşit deja pedeapsa pentru răul comis, de ce se pune pe umerii lor o nouă pedeapsă socială cu refuzul şi indiferenţa? În multe ocazii, această aversiune socială este un motiv în plus pentru a-i expune să recadă în aceleaşi greşeli.
Fraţilor, în această întâlnire aţi împărtăşit deja câteva din numeroasele iniţiative cu care Bisericile locale însoţesc pastoral pe deţinuţi, pe cei care au încheiat detenţia şi familiile multora dintre ei. Cu inspiraţia lui Dumnezeu, fiecare comunitate eclezială asumă un drum propriu pentru a face prezentă milostivirea Tatălui tuturor acestor fraţi şi pentru a face să răsune o chemare permanentă pentru ca fiecare om şi fiecare societate să încerce să acţioneze în mod ferm şi hotărât în favoarea păcii şi a dreptăţii. Suntem siguri că operele pe care Milostivirea Divină le inspiră în fiecare dintre voi şi în numeroşii membri ai Bisericii dedicaţi acestei slujiri sunt cu adevărat eficace. Iubirea lui Dumnezeu care vă susţine şi vă încurajează în slujirea celor mai slabi să întărească şi să mărească această slujire de speranţă pe care o realizaţi în fiecare zi în rândul deţinuţilor. Mă rog pentru fiecare persoană care, din tăcerea generoasă, îi slujeşte pe aceşti fraţi, recunoscându-l în ei pe Domnul. Felicit toate iniţiativele cu care, nu fără dificultăţi, sunt asistate pastoral şi familiile deţinuţilor şi sunt însoţite în această perioadă de mare încercare, pentru ca Domnul să-i binecuvânteze pe toţi.
Aş vrea să închei cu două imagini, două imagini care pot să ajute. Nu se poate vorbi despre un regulament al datoriei faţă de societate într-o închisoare fără ferestre. Nu există o pedeapsă umană fără orizont. Nimeni nu-şi poate schimba viaţa dacă nu vede un orizont. Şi de atâtea ori suntem obişnuiţi să orbim privirile deţinuţilor noştri. Duceţi cu voi această imagine a ferestrelor şi a orizontului şi faceţi în aşa fel încât în ţările voastre închisorile, puşcăriile, să aibă mereu fereastră şi orizont, chiar şi un condamnat pe viaţă, care pentru mine este discutabil, chiar şi un condamnat pe viaţă ar trebui să aibă un orizont.
A doua imagine este o imagine pe care am văzut-o de mai multe ori când la Buenos Aires mergeam în autobuz la vreo parohie din zona Villa Devoto şi treceam prin faţa închisorii. Rândul de oameni care mergeau să-i viziteze pe deţinuţi. Mai ales imaginea mamelor, mamele deţinuţilor, le vedeau toţi, pentru că stăteau la rând cu o oră înainte de a intra şi după aceea erau supuse controalelor de securitate, foarte des umilitoare. Acelor femei nu le era ruşine ca să fie văzute de toţi. Fiul meu este aici, şi pentru fiul ele nu ascundeau faţa lor. Fie ca Biserica să înveţe maternitatea de la acele femei şi să înveţe gesturile de maternitate pe care trebuie să le avem faţă de aceşti fraţi şi surori care sunt deţinuţi. Fereastra şi mama care stă la rând sunt cele două imagini pe care vi le las.
Cu mărturia şi slujirea pe care o daţi, menţineţi vie fidelitatea faţă de Isus Cristos. Fie ca la sfârşitul vieţii noastre să putem asculta glasul lui Cristos care ne cheamă spunând: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii... tot ce aţi făcut unui dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,34.40). Fie ca Stăpâna Noastră a Răsplăţii să vă însoţească pe voi, familiile voastre şi pe toţi cei care îi slujesc pe deţinuţi! Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
