|
| © Vatican Media |
Fraţilor preaiubiţi,
Sunt foarte bucuros să vă primesc şi să vă spun bine aţi venit. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră! Duhul Sfânt, pe care l-am invocat, să ne călăuzească în aceste două zile de reflecţie şi de dialog.
Consider foarte semnificativ faptul că ne-am adunat în consistoriu a doua zi după solemnitatea Epifaniei Domnului şi aş dori să introduc lucrările noastre cu o sugestie care vine tocmai din acest mister.
În liturgie a răsunat apelul mereu emoţionant al profetului Isaia: "Ridică-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi gloria Domnului răsare deasupra ta! Căci, iată, întunericul va acoperi pământul şi bezna, popoarele! Dar peste tine va răsări Domnul şi gloria lui se va vedea deasupra ta. Vor umbla neamuri la lumina ta şi regi, în strălucirea zorilor tale" (Is 60,1-3).
Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la începutul constituţiei despre Biserică a Conciliului al II-lea din Vatican. Citesc în întregime primul paragraf: "Cristos este lumina neamurilor; de aceea Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind evanghelia la toată făptura (Mc 16,15), să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii. Şi întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc, ea îşi propune să arate mai limpede credincioşilor şi lumii întregi, continuând învăţătura conciliilor anterioare, natura şi misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos" (Lumen gentium, 1).
Putem spune că Duhul Sfânt, secole mai târziu, a inspirat aceeaşi viziune profetului şi părinţilor conciliari: viziunea luminii Domnului care luminează cetatea sfântă – mai întâi Ierusalimul, apoi Biserica – şi, reflectând asupra ei, permite tuturor popoarelor să meargă în mijlocul întunericului lumii. Ceea ce Isaia a anunţat "în figură", Conciliul recunoaşte în realitatea pe deplin revelată a lui Cristos, lumina neamurilor.
Pontificatele Sfântului Paul al VI-lea şi cel al Sfântului Ioan Paul al II-lea le-am putea interpreta în mod cuprinzător din această perspectivă conciliară, care contemplă misterul Bisericii ca fiind înscris pe deplin în misterul lui Cristos şi înţelege astfel misiunea evanghelizatoare ca iradiere a energiei inepuizabile eliberate de evenimentul central al istoriei mântuirii.
Papii Benedict al XVI-lea şi Francisc au rezumat ulterior această viziune într-un singur cuvânt: atracţie. Papa Benedict a făcut acest lucru în omilia sa de deschidere la Conferinţa de la Aparecida din 2007, când a spus: "Biserica nu face prozelitism. Ea se dezvoltă mai degrabă prin «atracţie»: aşa cum Cristos «atrage pe toţi la sine» cu forţa iubirii sale, culminând cu jertfa Crucii, tot aşa Biserica îşi îndeplineşte misiunea în măsura în care, asociată cu Cristos, îşi desfăşoară misiunea în conformitate spirituală şi concretă cu caritatea Domnului său". Papa Francisc s-a găsit în perfect acord cu această abordare şi a reiterat-o de mai multe ori în diferite contexte.
Astăzi eu o reiau cu bucurie şi o împărtăşesc cu voi. Şi vă invit pe voi şi pe mine să acordăm o atenţie deosebită la ceea ce Papa Benedict a indicat ca fiind "forţa" care prezidează această mişcare de atracţie: această forţă este Charis, este Agape, este Iubirea lui Dumnezeu care s-a întrupat în Isus Cristos şi este dăruită Bisericii în Duhul Sfânt şi sfinţeşte toate acţiunile sale. Într-adevăr, nu Biserica este cea care atrage, ci Cristos, şi dacă un creştin sau o comunitate eclezială atrage, este pentru că prin acel "canal" vine limfa vitală a Carităţii care izvorăşte din Inima Mântuitorului. Este semnificativ faptul că Papa Francisc, care a început cu Evangelii gaudium "despre vestirea evangheliei în lumea de astăzi", a încheiat cu Dilexit nos "despre iubirea divină şi umană a Inimii lui Cristos".
Sfântul Paul scrie: "Caritas Christi urget nos" ["Iubirea lui Cristos ne constrânge"] (2Cor 5,14). Verbul sunechei spune că iubirea lui Cristos ne împinge pentru că ne posedă, ne învăluie, ne copleşeşte. Iată forţa care atrage pe toţi la Cristos, aşa cum el însuşi a profeţit: "Şi eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32). În măsura în care ne iubim unii pe alţii aşa cum Cristos ne-a iubit, noi suntem ai săi, suntem comunitatea sa şi el poate continua să atragă prin noi. De fapt, numai iubirea este credibilă, numai iubirea este demnă de credinţă[1].
Unitatea atrage, dezbinarea dispersează. Cred că şi fizica întâlneşte acest lucru, atât în microcosmos, cât şi în macrocosmos. Aşadar, pentru a fi o Biserică într-adevăr misionară, adică una capabilă să mărturisească forţa atractivă a carităţii lui Cristos, trebuie înainte de toate să punem în practică porunca sa, singura pe care el ne-a dat-o, după ce le-a spălat picioarele discipolilor săi: "Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii". Şi adaugă: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,34-35). Sfântul Augustin comentează: "Pentru aceasta ne-a iubit el, pentru ca şi noi să ne iubim unii pe alţii. Iubindu-ne, el ne-a dat ajutorul pentru ca prin iubire reciprocă să ne putem apropia unii de alţii şi, membrele fiind unite printr-o legătură atât de dulce, să fim trupul unui mare Cap" (Omilia 65 despre Evanghelia lui Ioan, 2).
Fraţilor preaiubiţi, aş dori să pornesc de aici, de la acest cuvânt al Domnului, pentru primul nostru consistoriu şi, mai ales, pentru drumul colegial pe care, cu harul lui Dumnezeu, suntem chemaţi să-l întreprindem. Suntem un grup foarte variat, îmbogăţit de multiple medii, culturi, tradiţii ecleziale şi sociale, experienţe educaţionale şi academice, experienţe pastorale şi, bineînţeles, trăsături şi caractere personale. Suntem chemaţi înainte de toate să ne cunoaştem unii pe alţii şi să dialogăm pentru a putea lucra împreună în slujba Bisericii. Sper să putem creşte în comuniune pentru a oferi un model de colegialitate.
Astăzi, într-un anumit sens, continuăm memorabila întâlnire pe care mulţi dintre voi şi cu mine am avut-o imediat după conclav, cu "un moment de comuniune şi de fraternitate, de reflecţie şi de împărtăşire, menit să-l sprijine şi să-l consilieze pe Papa în greaua responsabilitate de a conduce Biserica universală" (Scrisoarea de convocare a consistoriului extraordinar, 12 decembrie 2025).
În aceste zile, vom avea deja ocazia să experimentăm o reflecţie comunitară asupra a patru teme: Evangelii gaudium, adică misiunea Bisericii în lumea de astăzi; Praedicate Evangelium, adică slujirea Sfântului Scaun, în special faţă de Bisericile particulare; Sinodul şi sinodalitatea, instrument şi stil de colaborare; Liturgia, izvor şi culme a vieţii creştine. Din motive de timp şi pentru a favoriza un studiu cu adevărat aprofundat, numai două dintre acestea vor face obiectul unei discuţii specifice.
Toate cele 21 de grupuri vor contribui la alegerile pe care le vom face, dar, deoarece pentru mine este mai uşor să cer sfaturi de la cei care lucrează în Curie şi locuiesc la Roma, grupurile de raportare vor fi cele nouă care provin din Bisericile locale.
Sunt aici pentru a asculta. După cum am învăţat în timpul celor două Adunări ale Sinodului Episcopilor din 2023 şi 2024, dinamica sinodală implică prin excelenţă ascultarea. Fiecare moment de acest tip este o oportunitate pentru a aprofunda aprecierea noastră comună pentru sinodalitate. "Lumea în care trăim şi pe care suntem chemaţi să o iubim şi să o slujim chiar şi în contradicţiile sale, cere Bisericii consolidarea sinergiilor în toate domeniile misiunii sale. Calea sinodalităţii este tocmai calea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la Biserica din cel de-al treilea mileniu" (Francisc, Discurs cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015).
Această zi şi jumătate împreună va fi o prefigurare a drumului nostru viitor. Nu trebuie să ajungem la un text, ci mai degrabă să ducem înainte o conversaţie care să mă ajute în slujirea mea faţă de misiunea întregii Biserici.
Mâine vom aborda cele două teme alese, cu următoarea întrebare călăuzitoare:
Privind la drumul din următorii unu sau doi ani, ce preocupări şi priorităţi ar putea orienta acţiunea Sfântului Părinte şi a Curiei în această problemă?
A ne asculta reciproc mintea, inima şi spiritul; a ne asculta unii pe alţii; a exprima numai punctul principal şi foarte pe scurt, astfel încât toţi să poată vorbi: acesta va fi modul nostru de a proceda. Înţelepţii romani din antichitate spuneau: Non multa sed multum! Şi în viitor, acest stil de ascultare reciprocă, căutând călăuzirea Duhului Sfânt şi mergând împreună, va continua să fie de mare ajutor pentru slujirea petrină încredinţată mie. Chiar şi din modul în care învăţăm să lucrăm împreună, cu fraternitate şi prietenie sinceră, poate începe ceva nou, care pune în joc prezentul şi viitorul.
Preaiubiţilor, încă de acum îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru prezenţa voastră şi pentru contribuţiile voastre. Fecioara Maria, Maica Bisericii, să ne asiste mereu.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Notă:
[1] Cf. H.U. von Balthasar, Glaubhaft ist nur Liebe, Johannes Verlag, Einsiedeln 1963.
