Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Ungaria
(28-30 aprilie 2023)
Întâlnire cu tinerii
"Papp László Budapest Sportaréna" (Budapesta), sâmbătă, 29 aprilie 2023
Dicsértessék a Jézus Krisztus! ["Lăudat să fie Isus Cristos!"]
|
| © Vatican Media |
Monseniorul Ferenc ne-a spus că tinereţea este timp de mari întrebări şi de mari răspunsuri. Este adevărat şi este important să fie cineva care să provoace şi să asculte întrebările voastre şi să nu vă dea răspunsuri uşoare, răspunsuri pre-confecţionate, ci să vă ajute să provocaţi fără frică aventura vieţii în căutarea de răspunsuri mari. Răspunsurile pre-confecţionate nu sunt de folos, nu vă fac fericiţi. De fapt, aşa făcea Isus. Bertalan, ai spus că Isus nu este un personaj dintr-o carte de poveşti sau super-eroul dintr-o revistă, şi este adevărat: Cristos este Dumnezeu în carne şi oase, este Dumnezeul viu care se apropie de noi; este Prietenul, cel mai bun dintre prieteni, este Fratele, cel mai bun dintre fraţi, şi este foarte bun în a pune întrebări. De fapt, în evanghelie, el, care este Învăţătorul, înainte de a da răspunsuri, pune întrebări. Mă gândesc la momentul când se află în faţa acelei femei adultere împotriva căreia toţi arătau cu degetul. Isus intervine, cei care o acuzau pleacă şi el rămâne singur cu ea. Atunci cu delicateţe o întreabă: "Femeie, unde sunt? Nu te-a condamnat nimeni?" (In 8,10). Ea răspunde: "Nimeni, Doamne!" (v. 11). Şi astfel, în timp ce spune asta, înţelege că Dumnezeu nu vrea să condamne, ci să ierte. Dumnezeu iartă mereu. Cum se spune în ungureşte "Dumnezeu iartă mereu?" [traducătorul spune în ungureşte şi papa îi pune pe tineri să repete]. Nu uitaţi! El este gata să ne ridice la fiecare cădere a noastră! De aceea, cu el niciodată nu trebuie să ne fie frică să umblăm şi să mergem înainte în viaţă. Să ne gândim şi la Maria Magdalena, care în dimineaţa de Paşte a fost prima care l-a văzut pe Isus înviat - şi avea o istorie femeia aceea! -, dar a fost prima care l-a văzut. Ea era în lacrimi lângă mormântul gol şi Isus a întrebat-o: "Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?" (In 20,15). Şi astfel, atinsă în suflet, Maria Magdalena deschide inima, îi relatează angoasele sale, revelează dorinţele sale şi iubirea sa: "Unde este Domnul?".
Şi să privim la prima întâlnire a lui Isus cu aceia care vor deveni discipolii săi. Doi dintre ei, îndreptaţi de Ioan Botezătorul, merg în urma lui. Domnul se întoarce şi pune o singură întrebare: "Ce căutaţi?" (In 1,38). Şi eu pun o întrebare şi fiecare să răspundă în inimă, în tăcere. Întrebarea mea este: "Ce căutaţi? Ce căutaţi în viaţă? Ce cauţi în inima ta?". În tăcere, fiecare răspunde înăuntrul său. Ce caut eu? Isus nu face multă predică, nu, merge, merge împreună cu fiecare dintre noi; Isus merge aproape de fiecare dintre noi. Nu vrea ca discipolii săi să fie şcolari care repetă o lecţie, ci să fie tineri liberi şi să meargă, însoţitori de drum al unui Dumnezeu care ascultă, care ascultă nevoile lor şi este atent la visele lor. Apoi, după mult timp, doi discipoli tineri alunecă rău - discipolii lui Isus au alunecat mult! - şi îi fac lui Isus o cerere greşită, adică să poată sta la dreapta sa şi la stânga sa când el va deveni rege - voiau să se caţere aceştia! Dar este interesant să vedem că Isus nu-i ceartă pentru că au îndrăznit, nu le spune: "Cum vă permiteţi, încetaţi să visaţi aceste lucruri!". Nu, Isus nu elimină visele lor, ci îi corectează cu privire la modul de a le realiza; acceptă dorinţa lor de a ajunge sus - este bun acest lucru -, dar insistă asupra unui lucru, bine de amintit: nu se devine mari călcând peste alţii, ci coborându-se spre alţii; nu în defavoarea altora, ci slujind pe alţii (cf. Mc 10,35-45). [Îi cere traducătorului să repete ultima frază în ungureşte.] Aţi înţeles? Vedeţi, prieteni, Isus este fericit să ajungem la mari rezultate, nu ne vrea leneşi şi tolăniţi, nu ne vrea liniştiţi şi timizi, ne vrea vii, activi, protagonişti, protagonişti ai istoriei. Şi nu subevaluează niciodată aşteptările noastre, ci, dimpotrivă, ridică ştacheta dorinţelor noastre. Isus ar fi de acord cu un proverb al vostru, pe care sper să-l pronunţ bine: Aki mer az nyer ["Cine îndrăzneşte învinge"].
Voi puteţi să mă întrebaţi: cum putem fi învingători în viaţă? Există două treceri fundamentale, ca în sport: prima, a ţinti sus; a doua, a se antrena. A ţinti sus. Spune-mi, ai un talent? Cu siguranţă ai, toţi avem! Nu-l pune deoparte crezând că pentru a fi fericit este suficient minimul indispensabil: un titlu de studiu, un loc de muncă pentru a câştiga, a se distra un pic... Nu, pune în joc ceea ce ai! Ai o calitate bună? Investeşte în aceea, fără frică, mergi înainte! Simţi în inimă că ai o capacitate care poate face bine multora? Simţi că este frumos a-l iubi pe Domnul, a crea o familie numeroasă, a ajuta pe cel care este nevoiaş? Mergi înainte, nu te gândi că sunt dorinţe irealizabile, ci investeşte în acele ţinte ale vieţii! Acesta este primul punct, a ţinti sus. Şi al doilea: a se antrena. Cum? În dialog cu Isus, care este cel mai bun antrenor posibil. El te ascultă, el te motivează, el crede în tine, ştii? Isus crede în tine! Ştie să scoată din tine ce este mai bun. Şi mereu te invită să mergi: niciodată singuri, ci cu ceilalţi: acest lucru este foarte important. Dacă tu vrei să te maturizezi şi să creşti în viaţă, mergi înainte făcând echipă în comunitate, trăind experienţe comune. Mă gândesc, de exemplu, la Zilele Mondiale ale Tineretului, şi profit de ocazie pentru a vă invita la următoarea, care va fi în Portugalia, la Lisabona, la începutul lui august. În schimb, astăzi există marea ispită de a se mulţumi cu un celular şi cu vreun prieten - puţin lucru, vă rog! Dar, chiar dacă asta e ceea ce fac atâţia, chiar dacă ar fi ceea ce îţi vine să faci, nu face bine. Tu nu te poţi închide într-un mic grup de prieteni şi să dialoghezi numai cu celularul: acesta este un lucru - permiteţi-mi cuvântul - un pic stupid.
Există apoi un element important pentru a se antrena şi tu, Krisztina, ne-ai amintit asta spunând că printre miile de lucruri, atâta frenezie şi viteză, există un lucru esenţial care lipseşte astăzi tinerilor, şi chiar şi adulţilor. Ai spus: "Nu ne acordăm timp pentru tăcere în gălăgie, pentru că ne este frică de singurătate şi apoi în fiecare zi ajungem să fim obosiţi". Ai spus-o tu, Krisztina: mulţumesc. Aş vrea să vă spun: să nu vă fie frică să mergeţi împotriva curentului, să găsiţi un timp de tăcere în fiecare zi pentru a vă opri şi a vă ruga. Astăzi totul vă spune că trebuie să fiţi rapizi, eficienţi, practic perfecţi, ca nişte maşini! Dar, dragilor, noi nu suntem maşini! Şi apoi, ne dă seama că adesea terminăm benzina şi nu ştim ce să facem. Face mult bine a şti să ne oprim pentru a face plinul, pentru a încărca bateriile. Dar atenţie: nu pentru a ne cufunda în propriile melancolii sau a mesteca din nou propriile tristeţi, nu pentru a mă gândi la cel care mi-a făcut asta sau aia, făcând teorii despre modul în care se comportă ceilalţi; nu, asta nu face bine! Aceasta este o otravă, asta nu se face.
Tăcerea este terenul pe care trebuie cultivate relaţii benefice, pentru că permite să-i încredinţăm lui Isus ceea ce trăim, să-i ducem feţe şi nume, să aruncăm în el greutăţile, să trecem în revistă prietenii şi să spunem o rugăciune pentru ei. Tăcerea ne dă posibilitatea de a citi o pagină din evanghelie care vorbeşte vieţii noastre, să-l adorăm pe Dumnezeu regăsind astfel pacea în inimă. Tăcerea permite să iei în mână o carte pe care nu eşti constrâns s-o citeşti, dar care te ajută să citeşti sufletul uman, să observi natura nu pentru a sta numai în contact cu lucruri făcute de oameni şi a descoperi frumuseţea care ne înconjoară. Dar tăcerea nu este pentru a sta lipiţi de celulare şi de social; nu, vă rog: viaţa este reală, nu virtuală, nu are loc pe un ecran, viaţa are loc în lume! Vă rog, nu virtualizaţi viaţa! Repet: nu virtualizaţi viaţa, care este concretă. Aţi înţeles?
Aşadar, tăcerea este uşa rugăciunii şi rugăciunea este uşa iubirii. Dóra, aş vrea să-ţi mulţumesc pentru că ai vorbit despre credinţă ca despre o istorie de iubire - este frumos acest lucru, este experienţa ta -, unde în fiecare zi înfrunţi dificultăţile adolescenţei, dar ştii că există Cineva cu tine, Cineva pentru tine, şi că acelui Cineva, Isus, nu-i este frică să depăşească împreună cu tine orice obstacol pe care-l întâlneşti. Rugăciunea ajută să facem asta, pentru că este dialog cu Isus, aşa cum Liturghia este întâlnire cu el şi Spovada este îmbrăţişare care se primeşte de la el. Îmi vine în minte marele vostru muzician Ferenc Liszt. În timpul curăţirii pianului său au fost găsite bobiţe ale rozariului care probabil, rupându-se, au căzut înăuntrul instrumentului. Este un indiciu care ne face să ne gândim că, înainte de o compoziţie sau de o interpretare, eventual şi după un moment de distracţie la pian, era ceva obişnuit pentru el să se roage: vorbea Domnului, vorbea Sfintei Fecioare Maria despre ceea ce iubea şi punea arta sa şi talentele sale în rugăciune. A ne ruga nu este plictisitor! Noi facem plictisitoare rugăciunea. Rugăciunea este o întâlnire, o întâlnire cu Domnul: este frumos acest lucru. Şi atunci când vă rugaţi, nu vă fie frică să-i duceţi lui Isus tot ceea ce trece în lumea voastră interioară: afectele, temerile, problemele, aşteptările, amintirile, speranţele, totul, chiar şi păcatele. El înţelege tot. Rugăciunea este dialog de viaţă, rugăciunea este viaţă. Bertalan, astăzi nu ţi-a fost ruşine să relatezi tuturor neliniştea care uneori te paralizează şi trudele în apropierea ta de credinţă. Ce frumos este când avem curajul adevărului, care nu înseamnă a arăta că nu ne este frică niciodată, ci înseamnă a ne deschide şi a împărtăşi propriile fragilităţi cu Domnul şi cu ceilalţi, fără a ascunde, fără a camufla, fără a purta măşti. Mulţumesc pentru mărturia ta, Bertalan, mulţumesc! Domnul, aşa cum relatează evanghelia la fiecare pagină, nu face lucruri mari cu persoane extraordinare, ci cu persoane adevărate, limitate ca şi noi. În schimb, cine se bazează pe propriile capacităţi şi trăieşte din aparenţe pentru a părea în ordine îl ţine departe pe Dumnezeu de inimă, pentru că se ocupă despre sine însuşi. Isus, cu întrebările sale, cu iubirea sa, cu Duhul său, ne sapă înăuntru pentru a face din noi persoane adevărate. Şi astăzi este atâta nevoie de persoane adevărate! Vă spun un lucru: ştiţi care este pericolul astăzi? De a fi o persoană prefăcută. Vă rog, niciodată persoană prefăcută, mereu persoană adevărată, cu propriul adevăr! "Eh, părinte, eu mă ruşinez, pentru că realitatea mea nu este bună, ştiţi, părinte, eu am lucrurile mele înăuntru...". Priveşte înainte, la Domnul, ai curaj! Domnul ne vrea aşa cum suntem, cum suntem acum, ne iubeşte aşa. Curaj şi înainte! Nu vă înspăimântaţi de mizeriile voastre.
Şi în această privinţă, ne-a impresionat ceea ce ai spus tu, Tódor, pornind de la numele tău, pe care-l porţi în cinstea fericitului Teodor, un mare mărturisitor al credinţei care nu cheamă să trăim din jumătăţi de măsură. Ai voit "să faci să sune deşteptătorul", spunând că zelul pentru misiune este anesteziat de trăirea noastră în siguranţă şi în comoditate, în timp ce la câţiva kilometri de aici războiul şi suferinţa sunt la ordinea zilei. Iată, aşadar, invitaţia: a lua în mână viaţa pentru a ajuta lumea să trăiască în pace. Să ne lăsăm incomodaţi de acest lucru, să ne întrebăm, fiecare dintre noi: eu ce anume fac pentru ceilalţi, ce anume fac pentru societate, ce anume fac pentru Biserică, ce anume fac pentru duşmanii mei? Trăiesc gândindu-mă la binele meu sau mă pun în joc pentru cineva, fără a calcula interesele mele? Vă rog, să ne interogăm cu privire la gratuitatea noastră, la capacitatea noastră de a iubi, a iubi conform lui Isus, adică de a iubi şi a sluji.
Dragi prieteni, este un ultim lucru pe care aş vrea să-l împărtăşesc cu voi, o pagină din evanghelie care rezumă ceea ce ne-am spus. În urmă cu un an şi jumătate, eram aici pentru Congresul Euharistic; în Evanghelia după Sfântul Ioan, la capitolul 6, există o frumoasă pagină euharistică ce are în centru un tânăr. Relatează despre un tânăr care era în mulţime pentru a-l asculta pe Isus. Probabil ştia că întâlnirea va fi lungă şi a fost prevăzător: a luat cu sine prânzul - voi aţi adus un sandvici? Dar Isus simte compasiune faţă de mulţime - erau peste 5.000 - şi vrea s-o sature; atunci, în stilul său, le pune întrebări discipolilor pentru a debloca energiile lor. Îl întreabă pe unul dintre ei ce-i de făcut şi ajunge la un răspuns "de contabil": "Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte puţin" (In 6,7). Ca şi cum ar spune: matematic, este imposibil. Un altul, între timp, îl vede pe acel tânăr şi face o constatare, dar încă o dată pesimistă: "Este aici un copilaş care are cinci pâini de orz şi doi peştişori. Însă ce sunt acestea pentru atâţia!" (v. 9). În schimb, lui Isus îi sunt suficiente cele cinci pâini şi doi peştişori, sunt suficiente şi mai rămân pentru a face vestita minune a înmulţirii pâinilor. Fiecare dintre noi, micile lucruri pe care le avem, chiar şi păcatele noastre, lui Isus îi sunt suficiente. Şi noi ce trebuie să facem? Să le lăsăm în mâinile lui Isus: iată, acest lucru este suficient.
Însă evanghelia nu relatează un amănunt, pe care-l lasă imaginaţiei noastre: cum au reuşit discipolii să-l convingă pe acel tânără să dea tot ceea ce avea? Probabil că i-au cerut să pună la dispoziţie prânzul său şi el s-a uitat în jurul său, văzând mii de persoane. Şi probabil, ca şi ei, a răspuns spunând: "Nu este suficient, de ce îmi cereţi mie şi nu vă ocupaţi de asta voi, care sunteţi discipolii lui Isus? Cine sunt eu?". Aşadar, eventual i-au spus că Isus însuşi cerea asta. Şi el face un lucru extraordinar: are încredere. Acel tânăr, care avea prânzul pentru el, are încredere, dă totul, nu ţine nimic pentru el. A venit pentru a primi de la Isus şi ajunge să-i dea lui Isus. Dar aşa are loc minunea. Se naşte din împărtăşire: înmulţirea făcută de Isus începe de la împărtăşirea acelui tânăr cu el şi pentru ceilalţi. Puţinul acelui tânăr în mâinile lui Isus devine mult. Iată unde duce credinţa: la libertatea de a da, la entuziasmul darului, la învingerea fricilor, la intrarea în joc! Prieteni, fiecare dintre voi este preţios pentru Isus, precum şi pentru mine! Aminteşte-ţi că nimeni nu poate lua locul tău în istoria lumii, în istoria Bisericii, nimeni nu poate lua locul tău, nimeni nu poate face ceea ce numai tu poţi face. Aşadar, să ne ajutăm să credem că suntem iubiţi şi preţioşi, că suntem făcuţi pentru lucruri mari. Să ne rugăm pentru asta şi să ne încurajăm în asta! Şi amintiţi-vă şi să-mi faceţi bine mie cu rugăciunea voastră. Köszönöm! ["Mulţumesc!"].
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
