Catedrala din Cagliari, duminică, 22 septembrie 2013
Iubiţi fraţi şi surori,
Mulţumesc tuturor pentru că sunteţi aici, astăzi. Pe feţele voastre văd oboseală, dar văd şi speranţă. Simţiţi-vă iubiţi de Domnul, şi chiar de atâtea persoane bune, care rugăciunile lor şi cu faptele lor ajută la alinarea suferinţelor aproapelui. Eu mă simt acasă, aici. Şi sper că şi voi vă simţiţi acasă în această catedrală: cum se spune în America Latina, "casa aceasta este casa voastră", este casa voastră.
Aici simţim în mod puternic şi concret că suntem cu toţii fraţi. Aici unicul Tată este Tatăl nostru ceresc şi unicul Învăţător este Isus Cristos. Aşadar, primul lucru pe care voiam să-l împărtăşesc cu voi este tocmai această bucurie de a-l avea pe Isus ca Învăţător, ca model de viaţă. Să privim la El! Acest lucru ne dă atâta forţă, atâta mângâiere în fragilităţile noastre, în lipsurile noastre şi în dificultăţile noastre. Noi toţi avem dificultăţi, toţi. Noi toţi care suntem aici avem dificultăţi. Noi toţi care suntem aici - toţi - avem lipsuri şi noi toţi care suntem aici avem fragilităţi. Niciunul aici nu este mai bun decât altul. Toţi suntem egali în faţa Tatălui, toţi!
1. Şi privindu-l pe Isus noi vedem că El a ales calea umilinţei şi a slujirii. Mai mult, El însuşi în persoană este această cale. Isus n-a fost nehotărât, n-a fost "sceptic": a făcut o alegere şi a dus-o înainte până la capăt. A ales să se facă om şi ca om să se facă slujitor, până la moartea pe cruce. Aceasta este calea iubirii: nu există alta. De aceea vedem că iubirea nu este un simplu asistenţialism, şi cu atât mai puţin un asistenţialism pentru a linişti conştiinţele. Nu, aceea nu este iubire, aceea este negustorie, aceea este afacere. Iubirea este gratuită. Caritatea, iubirea este o alegere de viaţă, este un mod de a fi, de a trăi, este calea umilinţei şi a solidarităţii. Nu există o altă cale pentru această iubire: a fi umili şi solidari. Acest cuvânt, solidaritate, în această cultură a rebutului - ceea ce nu foloseşte se aruncă afară - pentru a rămâne numai cei care se simt drepţi, care se simt curaţi, care se simt curăţaţi. Sărmanii! Acest cuvânt, solidaritate, riscă să fie şters din dicţionar, pentru că este un cuvânt care deranjează, deranjează. De ce? Pentru că te obligă să priveşti la celălalt şi să te dăruieşti celuilalt cu iubire. Este mai bine să se şteargă din dicţionar, pentru că deranjează. Şi noi nu, noi spunem: aceasta este calea, umilinţa şi solidaritatea. De ce? Am inventat-o noi preoţii? Nu! Este a lui Isus: El a spus asta! Şi vrem să mergem pe acest drum. Umilinţa lui Cristos nu este un moralism, un sentiment. Umilinţa lui Cristos este real, este alegerea de a fi mic, de a sta cu cei mici, cu cei excluşi, de a sta printre noi, păcătoşi cu toţii. Atenţie, nu este o ideologie! Este un mod de a fi şi de a trăi care porneşte din iubire, porneşte din inima lui Dumnezeu.
Acesta este primul lucru şi îmi place mult să vorbesc despre asta cu voi. Să-l privim pe Isus: El este bucuria noastră, dar şi forţa noastră, certitudinea noastră, pentru că este calea sigură: umilinţă, solidaritate, slujire. Nu există o altă cale. În statuia Stăpânei Noastre de Bonaria, Cristos apare în braţele Mariei. Ea, ca mamă bună, ni-l indică, ne spune să avem încredere în El.
2. Dar nu este suficient a privi, trebuie urmat! Şi acesta este al doilea aspect. Isus nu a venit în lume pentru a face defilare, pentru a se face văzut. Nu a venit pentru asta. Isus este calea, şi o cale foloseşte pentru a merge, pentru a o parcurge. Aşadar, eu vreau înainte de toate să-i mulţumesc Domnului pentru angajarea voastră în a-l urma, chiar şi în trudă, în suferinţă, printre zidurile unei închisori. Să continuăm să avem încredere în El, va dărui inimii voastre speranţă şi bucurie! Vreau să-i mulţumesc pentru voi toţi care vă dedicaţi în mod generos, aici la Cagliari şi în toată Sardinia, faptelor de milostenie. Doresc să vă încurajez să continuaţi pe acest drum, să mergeţi înainte împreună, încercând să păstraţi înainte de toate caritatea între voi. Acest lucru este foarte important. Nu putem să-l urmăm pe Isus pe calea carităţii dacă nu ne iubim înainte de toate între noi, dacă nu ne străduim să colaborăm, să ne înţelegem reciproc şi să ne iertăm, recunoscând fiecare propriile limite şi propriile greşeli. Trebuie să facem faptele de milostenie, dar cu milostenie! Cu inima acolo. Faptele de caritate cu caritate, cu duioşie, şi mereu cu umilinţă! Ştiţi? Uneori se află şi aroganţa în slujirea adusă săracilor! Sunt sigur că voi aţi văzut-o. Acea aroganţă în slujirea adusă celor care au nevoie de slujirea noastră. Unii se fac frumoşi, îşi umplu gura cu săracii; unii îi instrumentalizează pe cei săraci pentru interese personale sau ale propriului grup. Ştiu, acest lucru este uman, dar nu e bine! Acest comportament nu este al lui Isus. Şi spun mai mult: acest comportament este păcat! Este păcat grav, pentru că înseamnă a-i folosi pe cei nevoiaşi, pe cei care au nevoie, care sunt carnea lui Isus, pentru vanitatea mea. Îl folosesc pe Isus pentru vanitatea mea, şi acest lucru este păcat grav! Ar fi mai bine ca aceste persoane să rămână acasă!
Aşadar: a-l urma pe Isus pe calea carităţii, a merge cu El la periferiile existenţiale. "Caritatea lui Isus este o urgenţă!", spunea Paul (cf. 2Cor 5,14). Pentru Bunul Păstor ceea ce este departe, periferic, ceea ce este pierdut şi dispreţuit este obiectul unei îngrijiri mai mari şi Biserica nu poate decât să-şi însuşească această predilecţie şi această atenţie. În Biserică, primii sunt cei care au mai multă necesitate, umană, spirituală, materială, mai multă necesitate.
3. Şi urmându-l pe Cristos pe calea carităţii, noi semănăm speranţă. A semăna speranţă: aceasta este a treia convingere pe care îmi place s-o împărtăşesc cu voi. Societatea italiană astăzi are multă nevoie de speranţă şi Sardinia în mod deosebit. Cine are responsabilităţi politice sau civile are propria îndatorire, care ca şi cetăţeni trebuie susţinută în mod activ. Unii membri ai comunităţii creştine sunt chemaţi să se angajeze în acest domeniu al politicii, care este o formă înaltă de caritate, aşa cum spunea Paul al VI-lea. dar ca Biserică avem cu toţii o puternică responsabilitate care este aceea de a semăna speranţa cu fapte de solidaritate, încercând mereu să colaborăm în modul cel mai bun cu instituţiile publice, respectând competenţele respective. Caritas-ul este expresie a comunităţii, iar forţa comunităţii creşte este să facă să crească societatea din interior, ca drojdia. Mă gândesc la iniţiativele voastre cu deţinuţii din închisori, mă gândesc la voluntariatul atâtor asociaţii, la solidaritatea cu familiile care suferă mai mult din cauza lipsei locului de muncă. În aceasta vă spun: curaj! Nu lăsaţi să vi se fure speranţa şi mergeţi înainte! Să nu v-o fure! Dimpotrivă: a semăna speranţă! Mulţumesc, dragi prieteni! Vă binecuvântez pe toţi, împreună cu familiile voastre. Şi mulţumesc vouă tuturor!
[salut după Tatăl Nostru]
Domnul să vă binecuvânteze pe toţi: familiile voastre, problemele voastre, bucuriile voastre, speranţele voastre. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi, vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine: am nevoie de asta!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
