Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Republica Democratică Congo şi în Sudanul de Sud
(Pelerinaj ecumenic de pace în Sudanul de Sud)
(31 ianuarie - 5 februarie 2023)
Întâlnirea cu reprezentanţii câtorva opere caritative
Nunţiatura Apostolică (Kinshasa)
Miercuri, 1 februarie 2023
|
| © Vatican Media |
Vă salut cu afect şi vă mulţumesc pentru cântecele, mărturiile şi pentru ceea ce mi-aţi relatat, dar mai ales pentru tot ceea ce faceţi! În această ţară, unde este atâta violenţă, care răsună ca zgomotul asurzitor al unui copac tăiat, voi sunteţi pădurea care creşte în fiecare zi în tăcere şi face aerul mai bun, respirabil. Desigur, face mai mult zgomot copacul care cade, dar Dumnezeu iubeşte şi cultivă generozitatea care în tăcere încolţeşte şi aduce rod şi îşi apleacă privirea cu bucurie asupra celui care-i slujeşte pe cei nevoiaşi. Astfel, creşte binele, în simplitatea mâinilor şi inimilor îndreptate spre ceilalţi, în curajul paşilor mici pentru a se apropia de cei mai slabi în numele lui Isus. Chiar este adevărat acel proverb pe care l-a citat Cecilia: "O mie de paşi încep mereu de la unu"!
M-a impresionat un lucru: nu mi-aţi prezentat pur şi simplu problemele sociale şi nu aţi enumerat atâtea date despre sărăcie, ci aţi vorbit mai ales cu afect despre săraci. Aţi relatat despre voi şi despre persoane pe care mai înainte nu le cunoşteaţi şi care acum v-au devenit familiali: nume şi feţe. Mulţumesc pentru această privire care ştie să-l recunoască pe Isus în fraţii săi mai mici. Domnul trebuie căutat şi iubit în cei săraci şi, fiind creştini, trebuie să fim atenţi dacă ne îndepărtăm de ei, pentru că există ceva ce nu merge atunci când un credincios îi ţine la distanţă pe predilecţii lui Cristos.
În timp ce astăzi atâţia îi rebutează, voi îi îmbrăţişaţi; în timp ce lumea îi exploatează, voi îi promovaţi. Promovarea împotriva exploatării: iată pădurea care creşte în timp ce se înteţeşte violent despădurirea rebutării! Eu aş vrea să dau glas la ceea ce faceţi, să favorizez creşterea şi speranţa în Republica Democratică Congo şi în acest continent. Am venit aici animat de dorinţa de a da glas celui care nu are glas. Cât aş vrea ca mass-media să dea mai mult spaţiu acestei ţări şi Africii întregi! Ca să se cunoască popoarele, culturile, suferinţele şi speranţele acestui tânăr continent al viitorului! Se vor descoperi talente imense şi istorii de adevărată măreţie umană şi creştină, istorii născute într-un climat genuin, care cunoaşte bine respectul faţă de cei mai mici, faţă de bătrâni şi faţă de creaţie.
Este frumos să vă dau glas aici în nunţiatură, pentru că reprezentanţele pontificale, "casele papei" răspândite în lume, sunt şi trebuie să fie amplificatoare de promovare umană, confluenţe de caritate, în prima linie în diplomaţia milostivirii, în favorizarea de ajutoare concrete şi în promovarea de reţele de cooperare. Asta se întâmplă deja, fără zgomot, în atâtea părţi ale lumii şi aici de mult timp; această casă este de decenii o prezenţă apropiată: inaugurată în urmă cu nouăzeci de ani ca delegaţie apostolică, va celebra peste câteva zile a şaizecea aniversare a ridicării la rangul de nunţiatură.
Fraţilor şi surorilor care iubiţi această ţară şi vă dedicaţi oamenilor săi, ceea ce faceţi este minunat, dar nu este deloc uşor. Îmi vine să plâng auzind istorii ca acelea pe care mi le-aţi relatat, despre persoane suferinde încredinţate de indiferenţa generală unei vieţi fără adăpost, care le face să trăiască pe stradă, expunându-le riscului de violenţe fizice şi de abuzuri sexuale, precum şi acuzei de vrăjitorie, în timp ce au nevoie doar de iubire şi de îngrijiri. M-a impresionat ceea ce ne-ai spus tu, Tekadio, care din cauza leprei te simţi şi astăzi, în 2023, "discriminat, privit cu dispreţ şi umilit", în timp ce oamenii, cu un amestec de ruşine, de neînţelegere şi de frică, se grăbesc să cureţe acolo unde a trecut chiar şi numai umbra ta. Sărăcia şi refuzul îl ofensează pe om, îi desfigurează demnitatea: sunt ca cenuşa care stinge focul pe care-l poartă înăuntru. Da, fiecare persoană, fiind creată după imaginea lui Dumnezeu, străluceşte de un foc luminos, dar numai iubirea dă la o parte cenuşa care-l acoperă: numai redând demnitate se restituie umanitatea! M-a întristat să aud că şi aici, ca în multe părţi ale lumii, copii şi bătrâni sunt rebutaţi. În afară de a fi scandalos, acest lucru este nociv pentru întreaga societate, care se construieşte tocmai pornind de la grija faţă de bătrâni şi faţă de copii, faţă de rădăcini şi faţă de viitor. Să ne amintim: o dezvoltare cu adevărat umană nu poate să fie lipsită de amintire şi de viitor. Amintire, purtată de bătrâni, viitor, purtat de tineri.
Fraţilor, surorilor, astăzi aş vrea să împărtăşesc cu voi şi, prin intermediul vostru, cu atâţia făcători de bine în această ţară, două întrebări. Înainte de toate: se merită? Se merită angajarea în faţa unui ocean de nevoie în creştere constantă şi dramatică? Nu este o strădanie zadarnică, în afară de a fi adesea descurajantă? Ne ajută ceea ce a spus sora Maria Celeste: "În pofida micimii noastre, Domnul răstignit doreşte să ne aibă lângă el pentru a susţine drama lumii". Este adevărat, caritatea sintonizează cu Dumnezeu şi el ne surprinde cu minuni nesperate care au loc prin intermediul celui care iubeşte. Istoriile voastre sunt bogate în evenimente minunate, cunoscute de inima lui Dumnezeu şi imposibile numai pentru forţele umane. Mă gândesc la ceea ce ai relatat tu, Pierre, spunând că în deşertul neputinţei şi indiferenţei, în marea durerii, împreună cu prietenii tăi ai descoperit că Dumnezeu nu vă uitase, pentru că v-a trimis persoane care nu s-au întors de cealaltă parte traversând strada unde eraţi. Astfel, pe faţa lor aţi redescoperit faţa lui Isus şi acum vreţi să faceţi acelaşi lucru pentru ceilalţi. Binele este aşa, este difuziv, nu se lasă paralizat de resemnare şi de statistici, ci invită la a dărui celorlalţi ceea ce s-a primit gratuit. Eu primesc şi eu dau. Este nevoie ca mai ales tinerii să vadă asta: feţe care depăşesc indiferenţa privind persoanele în ochi, mâini care nu îmbrăţişează arme şi nu manevrează bani, ci se îndreaptă spre cel care se află la pământ şi îl ridică la demnitatea sa, la demnitatea de fiică şi fiu al lui Dumnezeu. Numai într-un caz este permis a privi o persoană de sus în jos: pentru a o ajuta să se ridice. Altminteri nu se poate privi niciodată o persoană de sus în jos.
Aşadar, se merită şi este un semn frumos că autorităţile, prin recentele acorduri cu Conferinţa Episcopală, au recunoscut şi au valorizat opera celor care se angajează în domeniul social şi caritativ. Cu siguranţă asta nu înseamnă că se poate delega sistematic voluntariatului îngrijirea celor mai fragili, aşa ca şi cum angajarea în sfinţenie şi în instruire. Sunt îndatoriri prioritare ale celui care conduce, cu atenţia de a asigura serviciile fundamentale şi populaţiei care trăieşte departe de marile centre urbane. În acelaşi timp, cei care cred în Cristos nu trebuie să dezonoreze niciodată mărturia carităţii, care este mărturie a lui Dumnezeu, cu căutarea de privilegii, prestigiu, vizibilitate şi putere. Acesta este un lucru urât, care nu trebuie făcut niciodată! Nu, mijloacele, resursele şi rezultatele bune sunt pentru cei săraci şi cel care se ocupă de ei este chemat mereu să-şi amintească de faptul că puterea este slujire şi caritatea nu duce la a sta pe lauri, ci ea cere urgenţă şi concreteţe. În acest sens, printre multele lucruri de făcut aş vrea să subliniez o provocare care îi priveşte pe toţi şi nu mai puţin această ţară. Ceea ce provoacă sărăcia nu este atât lipsa de bunuri şi de oportunităţi, ci distribuirea lor inegală. Cel care este înstărit, îndeosebi dacă este creştin, este interpelat să împărtăşească ceea ce posedă cu acela care este lipsit de cele necesare, cu atât mai mult dacă aparţine aceluiaşi popor. Nu este chestiune de bunătate, ci de dreptate. Nu este filantropie, este credinţă; pentru că, aşa cum spune Scriptura, "credinţa fără fapte este moartă" (Iac 2,26).
Iată, aşadar, a doua întrebare tocmai despre datoria şi despre urgenţa binelui: cum se face? Cu se face caritatea, ce criterii trebuie urmate? În această privinţă aş vrea să vă ofer trei puncte simple. Sunt aspecte pe care instituţiile caritative care lucrează aici le cunosc deja, dar pe care este bine să le amintim, pentru ca slujirea lui Isus în cei săraci să fie o mărturie tot mai rodnică.
Înainte de toate caritatea cere exemplaritate: de fapt, nu este numai ceva ce facem, ci este expresie a ceea ce suntem. Este un stil de viaţă, este trăire a evangheliei. De aceea este nevoie de credibilitate şi transparenţă: mă gândesc la gestiunea financiară şi administrativă a proiectelor, dar şi la angajarea de a oferi servicii adecvate şi calificate. Tocmai acesta este spiritul care caracterizează atâtea opere ecleziale de care beneficiază această ţară şi care au marcat istoria ei. Să existe mereu exemplaritate!
Al doilea punct: clarviziunea, adică a şti să priveşti înainte. Este fundamental ca iniţiativele şi operele de bine, în afară de a răspunde la exigenţele imediate, să fie sustenabile şi durabile. Nu pur şi simplu de asistenţă, ci realizate pe baza a ceea ce se poate face realmente şi cu o perspectivă pe termen lung, pentru ca să dureze în timp şi să nu se termine cu acela care le-a demarat. De exemplu, în această ţară este un sol incredibil de rodnic, un pământ extrem de fertil; generozitatea celui care ajută nu poate să nu adopte această caracteristică, favorizând dezvoltarea internă a celor care populează acest pământ, învăţându-i să-l cultive, dând viaţă la proiecte de dezvoltare care să pună viitorul în mâinile lor. Mai degrabă decât a distribui bunuri de care va fi nevoie mereu, este mai bine a transmite cunoştinţe şi instrumente care să facă dezvoltarea autonomă şi sustenabilă. În această privinţă, mă gândesc şi la marea contribuţie oferită de sănătatea catolică, ce dă în această ţară, ca şi în multe altele în lume, alinare şi speranţă populaţiei, venind în întâmpinarea celui care suferă cu gratuitate şi cu seriozitate, căutând mereu, tocmai cum trebuie să fie, să ajute prin instrumente moderne şi adecvate.
Exemplaritate, clarviziune şi în sfârşit - al treilea element - conexiune. Fraţilor şi surorilor, trebuie făcută reţea, nu numai virtual, ci concret, aşa cum se întâmplă în această ţară în simfonia de viaţă a marii păduri şi a vegetaţiei sale variate. A face reţea: a lucra tot mai mult împreună, a fi în sinergie constantă între voi, în comuniune cu Bisericile locale şi cu teritoriul. A lucra în reţea: fiecare cu propria carismă, dar împreună, conectaţi, împărtăşind urgenţele, priorităţile, necesităţile, fără închideri şi autoreferenţialităţi, gata de a se alătura altor comunităţi creştine şi de alte religii, şi multelor organisme umanitare prezente. Totul pentru binele săracilor. Faceţi reţea cu toţi.
Iubiţi fraţi şi surori, vă las acest idei şi vă mulţumesc pentru ceea ce aţi lăsat astăzi în inima mea. Da, multe mulţumiri pentru că mi-aţi atins inima. Sunteţi preţioşi. Vă binecuvântez şi vă cer, cu rugăminte, să continuaţi să vă rugaţi pentru mine, care am nevoie de asta. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
