|
| © adn.celam.org |
Iubiţi fraţi şi surori,
Îmi face plăcere să mă alătur evenimentului virtual pe care preşedinţia C.E.L.AM a avut amabilitatea să-l organizeze pentru Anul Sfânt. Este cu siguranţă o ocazie plăcută de a aprofunda sensul darului pe care Domnul ni-l dăruieşte prin Biserica sa. Jubileul trebuie să fie pentru noi în primul rând "un moment de întâlnire vie şi personală cu Domnul Isus, «poarta» mântuirii" (Francisc, Bula Spes non confundit, 1), o ocazie de reconciliere, de amintire recunoscătoare şi de speranţă împărtăşită, mai mult decât o simplă celebrare exterioară. În planificarea momentelor jubiliare, Papa Francisc a căutat să evidenţieze universalitatea Bisericii, care se manifestă în atâtea vocaţii, vârste şi situaţii de viaţă: familii, copii, adolescenţi, tineri, adulţi în vârstă, slujitori hirotoniţi şi laici, slujitori în Biserică şi în societate. Această universalitate însăşi, care nu standardizează, ci mai degrabă primeşte, dialoghează şi se îmbogăţeşte cu diversitatea popoarelor, vă include într-un mod special pe voi, popoarele indigene, a căror istorie, spiritualitate şi speranţă constituie o voce de neînlocuit în cadrul comuniunii ecleziale.
În această ordine de idei, mi se pare important să înţelegem că atunci când trecem prin Poarta Sfântă, mai mult decât să facem un simplu gest simbolic intrând într-un templu frumos, ceea ce căutăm este să intrăm, prin credinţă, în însuşi izvorul iubirii divine, coasta deschisă a Celui Răstignit (cf. In 20,27-29). În această credinţă suntem un popor de fraţi şi surori, una în Unul (cf. Sf. Augustin, Comentariu la Psalmul 127,4). Din acest Adevăr trebuie să recitim istoria şi realitatea noastră, pentru a înfrunta viitorul cu speranţa la care ne cheamă Anul Sfânt, în pofida muncilor şi necazurilor noastre (ibid., 5.10).
Această perspectivă ne poate ajuta în reflecţia noastră, căci, în calitate de popoare indigene, sunt întărite de certitudinea că Unul singur este originea şi scopul universului (cf. Rom 11,36), Cel Întâi în toate (cf. Col 1,18); originea a tot binele şi, prin urmare, prima sursă a tot binele, chiar şi printre popoarele noastre. Din această certitudine a credinţei izvorăşte acţiunea noastră bucuroasă de mulţumire la intrarea prin Poarta Sfântă a Inimii lui Cristos: "Binecuvântat fie Dumnezeu, care ne-a ales în Cristos înainte de a crea lumea pentru a fi fiii săi" (cf. Ef 1,3-5). Acesta este scopul speranţei noastre; nu este numai pentru unii, ci pentru toţi, inclusiv pentru cei consideraţi odinioară duşmani: "filistenii, sirienii, etiopienii", "Egiptul şi Babilonul" (v. 3-4), marile puteri ocupante, "toţi s-au născut în ea" (Ps 86,5). Sfântul Augustin va spune: "Dintre care numeşte doar câţiva, ca să-i putem înţelege pe toţi" (Comentariu la Psalmul 86,6).
Din păcate, ca oameni, acesta nu este singurul sens al cuvântului "original" cu care trebuie să ne confruntăm. Lunga istorie a evanghelizării pe care au cunoscut-o popoarele noastre indigene, aşa cum au învăţat atât de des episcopii din America Latină şi din Caraibe, este încărcată de "lumini şi umbre". Sfântul Augustin aplică acest lucru slujitorilor evangheliei, spunând: "Dacă o persoană este bună, este unită cu Dumnezeu şi colaborează cu Dumnezeu; dacă este rea, Dumnezeu lucrează prin ea forma vizibilă a sacramentului şi dăruieşte harul însuşi. Să ţinem cu tărie la aceasta şi nu vor exista schisme între noi" (Scrisoare 105, 12). În acest fel, Jubileul, un timp preţios pentru iertare, ne invită "să îi iertăm din inimă pe fraţii noştri" (cf. Mt 18,35), să ne împăcăm cu propria noastră istorie şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru milostivirea sa faţă de noi.
În acest fel, recunoscând atât luminile, cât şi rănile trecutului nostru, înţelegem că putem fi popor numai dacă ne abandonăm cu adevărat puterii lui Dumnezeu, acţiunii sale în noi. El, care a sădit "seminţele Cuvântului" în fiecare cultură, le face să înflorească într-un mod nou şi surprinzător, tăindu-le pentru ca să aducă roade mai mari (cf. In 15,2). Iată ce a afirmat predecesorul meu, Sfântul Ioan Paul al II-lea: "Forţa evangheliei este pretutindeni transformatoare şi regeneratoare. Cine se poate mira că atâtea elemente din ea se schimbă atunci când pătrunde într-o cultură? Nu ar exista cateheză dacă evanghelia ar fi cea care s-ar schimba în contactul cu culturile" (Exortaţia apostolică post-sinodală Catechesi tradendae, 53). De aceea, în dialog şi întâlnire, învăţăm din diferitele moduri de a vedea lumea, preţuim ceea ce este propriu şi original fiecărei culturi şi împreună descoperim viaţa din belşug pe care Cristos o oferă tuturor popoarelor. Această viaţă nouă ne este dată tocmai pentru că împărtăşim fragilitatea condiţiei umane marcate de păcatul strămoşesc şi pentru că am fost atinşi de harul lui Cristos, care a vărsat ultima picătură din sângele său pentru toţi, pentru ca noi să avem "viaţă din belşug" (cf. In 10,10), vindecând şi mântuind pe toţi cei care îşi deschid inimile harului care ne-a fost dat.
Vă adunaţi acum pentru a aprofunda toate aceste lucruri şi, prin urmare, nu vreau să închei fără a cita acel termen atât de iubit de predecesorul meu, Papa Francisc: parrhesia, acea îndrăzneală evanghelică, ieşirea din sine pentru a proclama evanghelia fără frică şi cu libertate a inimii, care "spune întregul adevăr pentru că este coerentă" (Meditaţie zilnică, 18 aprilie 2020).
În concertul naţiunilor, popoarele indigene trebuie să prezinte propria lor bogăţie umană, culturală şi creştină cu curaj şi libertate. Biserica ascultă şi se îmbogăţeşte cu vocile lor unice, care au un loc de neînlocuit în corul magnific în care cu toţii proclamăm: "Doamne, Dumnezeule veşnic, îţi cântăm cu bucurie laudele noastre" (cf. Imnul Te Deum). Şi în această laudă comună, amintim şi chemarea evangheliei de a evita ispita de a pune în centru ceea ce nu este Dumnezeu - fie că este vorba de putere, dominaţie, tehnologie sau orice realitate creată -, pentru ca inimile noastre să rămână mereu îndreptate către unicul Domn, izvorul vieţii şi al speranţei.
Aşadar, pentru cei dintre noi care, prin milostivirea lui Dumnezeu, ne numim şi suntem creştini, tot discernământul nostru istoric, social, psihologic şi metodologic îşi găseşte sensul suprem în mandatul suprem de a-l face cunoscut pe Isus Cristos, care a murit pentru iertarea păcatelor noastre şi a înviat pentru ca noi să fim mântuiţi în numele său, deja pe acest pământ, şi apoi să-l adorăm cu toată fiinţa noastră în slava cerului.
Încredinţând lucrările voastre Preasfintei Fecioare Maria din Guadalupe, Steaua Evanghelizării, care ne-a arătat în mod admirabil cum Isus Cristos "a făcut din două popoare unul singur, dărâmând zidul duşmăniei care le despărţea" (cf. Ef 2,14), vă invit să vă reînnoiţi angajarea faţă de porunca Domnului: "Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19-20), răspândind bucuria care izvorăşte din întâlnirea cu Inima sa Divină.
Vatican, 12 octombrie 2025, Stăpâna Noastră a Zămislirii Aparecida
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
