Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea în Franța
și vizita la sediul Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)
(25-28 septembrie 2026)
Vizită la sediul Organizației Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO)
Sediul UNESCO (Paris), vineri, 25 septembrie 2026
Domnule director general,
Domnule președinte al Conferinței Generale,
Domnule președinte al Consiliului Executiv,
Excelențe,
Doamnelor și domnilor,
Sunt încântat să fiu astăzi aici, în această adunare a națiunilor, unde limbile și culturile se reunesc pentru a coopera la un proiect care privește întreaga familie umană: „A contribui la menținerea păcii și a securității promovând, prin educație, știință și cultură, colaborarea între națiuni pentru a asigura respectul universal al justiției, al statului de drept, al drepturilor umane și al libertăților fundamentale” (Constituția UNESCO, art. 1, par. 1). Construirea împreună a unei lumi drepte este, de fapt, chiar fundamentul cooperării internaționale. Experiențele noastre, competențele și expertiza noastră vizează crearea unui spațiu primitor pentru toți și a unui teren fertil pentru fiecare individ, astfel încât toate popoarele să poată crește în pace.
Ca martor al păcii, vă transmit saluturile mele cordiale, reprezentanți ai statelor membre și observatori, ai organizațiilor internaționale, ai mediului academic și ai societății civile. Îi mulțumesc domnului Khaled El-Enany, director general al acestei organizații, pentru invitația sa călduroasă și pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. În calitatea mea de păstor, vă transmit mesajul Bisericii, care este în permanență „mesaj și conversație” pentru toate popoarele, femei și bărbați de bunăvoință (cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, nr. 67).
Proiectul de a construi împreună o lume dreaptă coincide cu o misiune pe care am învățat să o împărtășim de-a lungul istoriei. În acest sens, UNESCO reprezintă atât un scop, cât și un instrument pentru a îndeplini această sarcină astăzi, cu o angajare reînnoită, în numeroasele noastre domenii de activitate. În 2027, vom sărbători cea de-a 75-a aniversare a prezenței Sfântului Scaun la UNESCO: o prezență care izvorăște din convingerea că viitorul depinde mai presus de toate de respectarea și promovarea demnității inalienabile a fiecărei ființe umane create după chipul lui Dumnezeu. De aceea, considerăm această organizație un partener privilegiat în slujba binelui comun, care este „forma socială a demnității” pe care o împărtășim cu toții în mod original și egal (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, nr. 59). Încă din 1952, Misiunea Permanentă a Sfântului Scaun a discernut și a însoțit, în această perspectivă, inițiativele UNESCO, contribuind la dialogul dintre națiuni, pentru a susține o dezvoltare umană autentică, care este reală numai atunci când este orientată să „promoveze fiecare om și omul întreg” (Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 14).
Adresându-se acestei adunări, venerabilul meu predecesor, Sfântul Ioan Paul al II-lea, ne-a amintit că „genus humanum arte et ratione vivit” (omenirea trăiește prin artă și rațiune). Căci, într-adevăr, „ființele umane trăiesc o viață cu adevărat umană prin cultură”[1], acest cuvânt „cultură” desemnează modul de a fi prin care ființele umane dau sens la tot ceea ce fac. Patruzeci și șase de ani mai târziu, în timp ce reînnoiesc printre voi angajarea Sfântului Scaun față de colaborare, vă invit să considerați UNESCO nu numai ca o organizație internațională ilustră, ci și ca un loc în care omenirea reflectă asupra sa, asupra istoriei sale și asupra viitorului său. Promovarea educației, științei și culturii este într-adevăr imposibilă fără promovarea vieților bărbaților și femeilor, care sunt protagoniștii lor.
În domeniul educației, Biserica catolică are o istorie lungă și distinsă: timp de secole, comunitățile sale au deschis școli și universități, au predat alfabetizarea și au fost prezente chiar și în cele mai sărace și mai îndepărtate locuri. Prin intermediul Pactului Global Educațional, predecesorul meu, Francisc, a căutat să integreze această experiență într-o alianță educațională mai largă, deschisă contribuției tuturor. Dar ceea ce doresc să vă transmit nu sunt în primul rând operele în sine, ci mai degrabă convingerea din care acestea izvorăsc. Nicio educație nu este completă dacă nu abordează chestiunea sensului. În același discurs, sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a amintit că a educa înseamnă a ajuta oamenii să „fie” mai pe deplin, nu numai să „aibă” mai mult, recunoscând în ei și acea transcendență a persoanei care aparține plenitudinii umanității lor (cf. ibid., nr. 10-11).
[În engleză] În această adunare, deci, o întrebare fundamentală merită să fie explorată, una care solicită urgent un răspuns: Ce înseamnă a fi om? Fiecare cultură este confruntată cu această întrebare, care se află în centrul fiecărei forme de cunoaștere, al fiecărei arte și al fiecărei religii. Până la urmă, chiar și în secolul al XXI-lea, nu putem lua de la sine înțeles că știm cine este persoana umană sau ce înseamnă a trăi ca ființă umană. Într-adevăr, fiecare generație este chemată să se confrunte cu această întrebare, mai ales în fața tragediilor care, din păcate, au loc și astăzi.
Înainte de toate, persoana umană este cineva care este conceput și născut. Așadar, în primul rând, a fi om înseamnă a fi copil. Nimeni dintre noi nu a ales să fie astfel. Nimeni dintre noi nu a decis din cine, când sau unde să se nască. Acest adevăr evident scoate la lumină un aspect care nu este doar biologic, ci și etic: în calitate de copii, suntem cu toții frați și surori. Încă de la început, umanitatea noastră este un dar și o încercare, o promisiune și o responsabilitate. Pentru fiecare ființă umană, nașterea stabilește o legătură primordială – o comuniune de viață care își are izvorul și primul cadru educativ în familie.
În al doilea rând, cu toții ne naștem goi și în nevoie. Suntem săraci prin naștere, având nevoie de pâine și de cuvinte, de grijă și de afecțiune – adică de tot ceea ce hrănește trupul și spiritul. Știm bine acest lucru și totuși, pe măsură ce devenim adulți, riscăm să-l uităm. Tocmai cei aflați în nevoie suportă cele mai grave consecințe ale acestei uitări, ori de câte ori umanitatea lor este trădată sau dată la o parte, exploatată sau înșelată. Uitarea circumstanțelor nașterii noastre întunecă însăși ideea de viață umană, deoarece detașează viața de istoria comună nouă tuturor. Astfel, viața nu mai este înțeleasă ca un dar, ci ca o marfă. Nu mai este privită ca o chemare la grijă și responsabilitate, ci ca un produs ce trebuie exploatat. Într-adevăr, această alternativă tragică ne amintește că a fi om înseamnă a fi liber prin natura proprie. De vreme ce toți am fost copii, libertatea noastră începe cu răspunsul pe care îl dăm libertății celui care se îndreaptă mai întâi spre noi – fie prin gesturi de afecțiune sau de respingere, de primire plină de iubire ori de neglijență și cruzime.
În al treilea rând, a păstra vie amintirea umanității noastre comune înseamnă a-i recunoaște măreția – adică potențialul său imens –, chiar dacă aceasta este umbrită de numeroase forme de rău și nedreptate. Cei care activează în domeniile educației, științei și culturii sunt chemați, cu atât mai mult, să poarte de grijă fiecărei persoane, astfel încât frumusețea libertății noastre să poată străluci. Această frumusețe are un nume: dreptatea. Libertatea este, într-adevăr, frumoasă atunci când este orientată spre bine și adevăr; ea este desfigurată atunci când alunecă spre arbitrar, violență sau sete de putere. A fi om implică, așadar, o responsabilitate în fața istoriei: ființa umană este cea care crește, învață și lucrează atât cu mâinile, cât și cu mintea. Prin această muncă, putem cultiva pământul sau îl putem desfigura, putem crea opere de artă sau le putem distruge. În acest moment critic, trebuie să recunoaștem că cea mai cumplită dintre „operele umane” este războiul, căci atunci însăși știința este pusă în slujba unei voințe inumane de a distruge și de a ucide.
În acest sens, Preambulul Constituției UNESCO începe cu cuvinte care își păstrează și astăzi o relevanță izbitoare – așa cum am văzut la „Zidul Păcii” –: „De vreme ce războaiele încep în mintea oamenilor, în mintea oamenilor trebuie să fie construite fortărețele păcii” (Constituția UNESCO, Preambul, 1945). Aceste cuvinte au fost scrise în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, cea mai devastatoare tragedie a secolului trecut. Omenirea ajunsese să înțeleagă că progresul științific, atunci când este separat de înțelepciune, se poate transforma într-o armă de distrugere; că, atunci când este supusă ideologiei, cultura poate degenera în falsitate și propagandă; și că educația, atunci când abandonează adevărul, poate deveni un instrument de manipulare a conștiințelor. Statele fondatoare ale UNESCO au înțeles că tratatele sunt necesare, dar nu și suficiente în sine. Ele necesită o cultură a păcii și o angajare comună față de pace, care să le susțină. Pacea nu poate fi construită numai prin tratate, nici prin compromisuri între forțe opuse. Pacea este autentică atunci când izvorăște din virtutea dreptății, și nu dintr-un simplu contract, și dintr-o voință dreaptă, și nu dintr-un echilibru instabil al intereselor. Într-adevăr, numai o voință dreaptă poate recunoaște în celălalt un frate sau o soră, o persoană asemenea sieși.
După optzeci de ani, cuvintele Cartei dumneavoastră fondatoare nu și-au pierdut nimic din forță. Cu toate acestea, vedem și cât de profund este amenințat acest principiu comun de forme de barbarie care alimentează rivalitatea și conflictul. Dintre provocările cu care se confruntă astăzi lumea științei și a educației, aș dori să atrag o atenție deosebită asupra celor care decurg din vastul domeniu al tehnologiei. Eforturile noastre în acest domeniu trebuie să garanteze că noile tehnologii rămân în slujba persoanei umane, în loc să devină încă un instrument de dominație și nedreptate.
De-a lungul secolelor, multe sarcini îndeplinite odinioară de ființele umane au fost încredințate mașinilor, ale căror capacități și aplicații au continuat să se extindă. Mai recent, anumitor sisteme artificiale li s-a atribuit chiar numele facultății noastre umane de gândire: inteligența. În același timp, însă, ideile și relațiile noastre riscă să fie sărăcite de un proces de dezumanizare. Paradoxul a devenit tot mai evident: în timp ce „inteligența” este atribuită sistemelor informatice, ne străduim să recunoaștem demnitatea inalienabilă a persoanelor umane, ale căror vieți sunt judecate după criteriul eficienței și, atunci când nu mai sunt considerate productive, sunt respinse și eliminate.
Această realitate dureroasă ne invită să reflectăm atât asupra fragilității naturii noastre umane, cât și asupra demnității imense a fiecărei persoane umane – o demnitate care rămâne neștirbită chiar și în cele mai vulnerabile circumstanțe, ba chiar până în pragul morții. Ființa umană este, cu siguranță, o ființă care se naște, dar și una care moare. Demnitatea noastră nu este distrusă de boală sau de suferință și nici nu depinde de capacitățile noastre; dimpotrivă, ea reclamă o îngrijire plină de iubire în fiecare etapă a vieții.
Pentru credința creștină, misterul persoanei umane își găsește deplina lumină în Cristos, care, „chiar în revelația misterului Tatălui și al iubirii sale, îl dezvăluie pe om sieși și îi scoate la lumină înalta sa chemare” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 22). În lumina sa, fiecare persoană ni se înfățișează ca o făptură dorită și iubită de Dumnezeu. Această lumină ne ajută, de asemenea, să înțelegem mai profund sensul experienței umane pe care o împărtășim cu toții.
Doamnelor și domnilor, în calitate de oameni de știință, sunteți chemați să colaborați neîncetat în numele istoriei noastre comune, astfel încât, dintr-o diversitate de perspective, să poată lua naștere o convergență a viziunilor, iar din această convergență – o armonie a acțiunii. Această armonie se regăsește în activitatea UNESCO, atunci când instituția oferă o voce simfonică celor mai înalte aspirații privind binele și grija față de omenire. Acolo unde există armonie, voci diferite ajung la un consens, iar națiunile pe care le reprezentați sunt astfel unite în bună înțelegere.
În acest sens, doresc să fac apel la două imagini din Biblie, marele tezaur cultural al omenirii: Turnul Babel și piața publică de la Rusalii. Le propun ca modalități de a reprezenta unitatea familiei umane care, chiar și astăzi, este chemată neîncetat să discearnă direcția corectă și sensul istoriei în care este cufundată. Aceste relatări biblice înfățișează două forme de viață în societate, care ne invită să reflectăm asupra circumstanțelor vremurilor noastre.
Turnul Babel reprezintă o unitate impusă prin dominație (cf. Gen 11,4). În același timp, acest edificiu dezvăluie că, pe măsură ce puterea caută să asuprească, ea însăși slăbește, lăsându-și la vedere chipul inuman. Observăm acest lucru în suferința și nedreptatea provocate de despotism, precum și în formele de exploatare care dăunează atât societății, cât și mediului înconjurător. Așa cum ne învață istoria, multe imperii s-au complăcut în propria putere înainte de a fi mistuite de aceasta și de a se prăbuși precum un turn. Urmarea acestei trufii – înălțată și apoi doborâtă – este dispersarea. Prezumția de a se face asemenea lui Dumnezeu și de a supune popoarele unui singur jug duce la o încurcare a limbilor și la incapacitatea de a se înțelege reciproc. În loc să ajungă la cer, așa cum își propusese, turnul Babel s-a prăbușit, având un dublu rezultat negativ. Întrucât unitatea pe care o impunea era forțată, diversitatea care a urmat prăbușirii sale s-a transformat într-o sursă de conflict. Astăzi, tentația Babelului reapare într-o globalizare urmărită fără fraternitate, în forme rapace de neocolonialism, în impuneri ideologice și în toate acele „contacte fără legături” care reduc viața umană la simplu comerț (cf. Comisia Teologică Internațională, Quo vadis, humanitas?, 42). Știința însăși, atunci când este redusă la o tehnică a puterii, nu mai servește la înălțarea persoanei umane, ci riscă, dimpotrivă, să degradeze roadele efortului uman.
Astăzi, în mod special, dispunem de mijloacele necesare pentru a conecta oameni și continente în mod instantaneu; cu toate acestea, asistăm simultan la noi forme de izolare, de sărăcie materială și spirituală, precum și de abandonare. Comunicarea a devenit mult mai rapidă, dar nu neapărat mai veridică. Informația abundă, însă nu este sinonimă cu înțelepciunea. În absența unei baze etice comune, numeroasele canale de comunicare riscă să multiplice informațiile false și să propage cuvinte lipsite de sens, împiedicând astfel dialogul în loc să-l favorizeze.
Inteligența artificială amplifică această problemă. Deși astfel de sisteme pot corela date, ele nu pot răspunde la întrebări privind sensul vieții umane, care își are rădăcinile în experiența trăită. Or, ființele umane nu pot trăi fără sens. Sensul este oxigenul minții. Din acest motiv, provocările comunicării – care sunt, totodată, provocări ale educației – transformă căutarea adevărului într-o chestiune de dreptate socială și echitate istorică. Iată de ce educația în acest domeniu este esențială și salut inițiativa UNESCO prin programul său de Alfabetizare Mediatică și Informațională (MIL), care promovează utilizarea responsabilă a mass-mediei și a instrumentelor digitale.
Într-adevăr, fără adevăr, limbajul ajunge să fie supus logicii violenței și voinței arbitrare a celor puternici. Astfel, ceilalți sunt excluși în numele profitului, iar cei nevinovați sunt uciși în numele libertății. În loc să respecte legea, cei aflați la putere o invocă atunci când le servește interesele și o ignoră atunci când îi îngrădește, tratând chiar și justiția ca pe o marfă ce poate fi cumpărată și vândută. Dacă înțelegem că degradarea legii pornește de la degradarea inimii, putem recunoaște cum orice știință riscă să-și piardă adevărata semnificație atunci când este practicată fără etică, încetând astfel să mai slujească și să reflecte demnitatea umană.
În acest sens, încurajez comunitatea internațională în ansamblul său să acorde o atenție deosebită protecției copiilor și tinerilor. În era digitală, vulnerabilitatea lor nu trebuie să devină niciodată un prilej de exploatare. Fie ca aceste tehnologii să le susțină dezvoltarea, educația și relațiile, protejându-le libertatea de a gândi și de a discerne și rămânând mereu în slujba demnității persoanei umane.
Degradarea culturii pe care o analizăm își găsește răscumpărarea în piața publică a Rusaliilor. Acolo, un mesaj de pace este primit ca o veste bună de către oameni din toate națiunile. Acest mesaj proclamă învierea lui Isus, adică victoria vieții asupra morții și mântuirea care oferă speranță lumii. În ziua Rusaliilor, piața publică devine un loc în care este celebrată pacea ce vindecă orice ofensă adusă persoanei umane. Fiecare dintre cei prezenți a auzit mesajul „în propria limbă maternă” (cf. Fap 2,8). Comuniunea nu anulează nicidecum diversitatea. Dimpotrivă, ea permite diversității să înflorească în armonia vocilor și a chipurilor. În vestirea păcii, bogăția culturilor devine purtătoare a unui adevăr universal. Învățătura biblică ne arată astfel calea pentru a dobândi ceea ce căutăm cu toții: „acea unitate care nu anulează diferențele, ci prețuiește istoria personală a fiecăruia și cultura socială și religioasă a fiecărui popor” (Omilia de la Liturghia de început a pontificatului, 18 mai 2025). Nu dominația Babelului, ci pacea Rusaliilor face posibilă o astfel de comuniune între toate popoarele. Prin urmare, fiecare cultură își atinge cea mai înaltă înțelepciune atunci când caută pacea și binele tuturor, mărturisind sensul autentic al umanității noastre.
Cei implicați în educație știu că numai adevărul ne face liberi. Cei care predau și cei care desfășoară activități de cercetare știu că eroarea ne înrobește ignoranței și superstiției. Ori de câte ori întâlnim obstacole în calea misiunii noastre, să ne amintim că există un singur pământ pentru toți și o natură umană comună. Ființa umană nu poate fi înțeleasă dacă separăm ceea ce este menit să fie unit: trup și suflet, viață personală și relații, relația noastră cu ceilalți și cu mediul înconjurător. Toate acestea fac parte din unitatea existenței noastre. Din acest motiv, a cultiva pământul înseamnă și a cultiva omenirea care îl locuiește. Educația și știința sunt chemate să îndeplinească această sarcină. De altfel, nu este o coincidență faptul că orice cultură – potrivit chiar etimologiei cuvântului – reprezintă un act de cultivare. Reînnoiesc, așadar, apelul predecesorilor mei de a ne îngriji împreună de persoana umană și de creație: Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre necesitatea unei ecologii a persoanei umane, în timp ce Papa Francisc a dezvoltat perspectiva ecologiei integrale (cf. Benedict al XVI-lea, Discursul la Bundestag, 22 septembrie 2011; Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’, 137–162).
Piatra de încercare prin care ne putem evalua angajarea este grija pe care o arătăm pentru cei mai mici și pentru cei săraci: copiii din sânul mamei și din diferitele teatre de război, persoanele cu dizabilități fizice și intelectuale, bătrânii, migranții, refugiații și toți cei excluși cu aroganță ca neproductivi. Ei sunt adevăratul test al pretențiilor noastre de a respecta demnitatea umană, iar protecția și promovarea lor se extind și asupra creației. Se opune acesteia voința de a exploata și de a jefui, de a extrage cât mai mult posibil din fiecare ființă vie, de a consuma fără a proteja, de a distruge fără a cultiva. Astfel, actuala criză ecologică este o criză antropologică; mai mult, Biserica este convinsă că fiecare cultură poartă în sine o înțelepciune care se maturizează într-un ecosistem de popoare. Habitatul persoanei umane este societatea – nu un mediu pur fizic, cum ar fi deșertul sau oceanul pentru animale, ci unul moral și relațional. Acolo unde predomină pacea socială, popoarele înfloresc în dreptate.
[În franceză] Aici, așadar, UNESCO găsește sinteza nobilelor sale misiuni educaționale și științifice: în munca răbdătoare de construire a păcii. Confruntată cu numeroasele și complexele situații de urgență ale timpului nostru, lumea privește instituțiile internaționale cu sentimente amestecate. Pe de o parte, aceste instituții sunt chemate să răspundă provocărilor pe care niciun stat nu le poate înfrunta singur. Pe de altă parte, aceleași instituții se confruntă cu o criză de eficacitate, mai ales atunci când dialogul este văzut ca un obstacol în calea acțiunii, mai degrabă decât ca o resursă pentru pace; ca o formă de ipocrizie, mai degrabă decât ca o oportunitate de a căuta împreună binele comun. Confruntați cu aceste capcane, trebuie să promovăm o virtute pe cât de rară pe atât de dezirabilă: încrederea; încrederea că diferențele nu constituie neapărat o amenințare; încrederea că dialogul sincer poate genera un bine mai mare decât ar putea realiza orice individ singur. Sfântul Scaun dorește să insufle această încredere în UNESCO, ca și în alte organizații internaționale, recunoscând că fiecare popor posedă o bogăție de împărtășit în urmărirea acelui progres autentic pe care numai pacea îl poate garanta. Nu este vorba despre a susține un optimism naiv care ignoră dificultățile, ci despre a persevera în speranța că binele este întotdeauna posibil. Fiecare copil născut aduce speranță. Fiecare bărbat și femeie care își dedică viața căutării adevărului săvârșește un act de speranță. Fie ca UNESCO să fie, așadar, mărturie a acestei speranțe, promovând înțelegerea între națiuni prin dialogul dintre culturile lor respective. Credem, de fapt, că educația este instrumentul care ne permite să depășim temerile reciproce și că știința poate sluji vieții fiecărei ființe umane, semănând astăzi semințele unei recolte abundente pentru viitor. Această încredere hrănește speranța noastră în caritate, adică în slujba binelui aproapelui nostru: dedicându-ne cu toții, cu consecvență, magnificei noastre omeniri, pacea poate în sfârșit să înflorească.
Pe măsură ce cooperăm în acest demers, tradițiile religioase joacă un rol cultural necesar și de neînlocuit. Religiile exprimă întrebările noastre despre originea și scopul vieții, modelând sensul primar și ultim al existenței, care se reflectă în alegerile noastre zilnice. Într-adevăr, atunci când bărbații și femeile de bunăvoință își îndreaptă acțiunile către Dumnezeu, pluralismul culturilor nu se disipează în haosul lui Babel. Dimpotrivă, omenirea se regăsește unită într-o căutare comună a sensului și către un destin care nu este moartea. Nu suntem pe calea uitării. De aceea, sufletul uman, în relația sa cu Dumnezeu, simte și mai acut chemarea de a cultiva pacea printr-o alianță între popoare care se recunosc ca fii ai aceluiași Tată și ca frați și surori.
Prin urmare, sper că întâlnirea noastră va întări angajamentul tuturor de a lucra neobosit pentru a face conștiința apartenenței la o singură familie umană mai vibrantă, mai activă și mai dreaptă. În acest sens, doresc să-mi exprim sincera recunoștință față de toți angajații UNESCO, care îndeplinesc această nobilă misiune cu competență și dăruire: construirea păcii prin cultivarea tuturor științelor și artelor omenirii.
Adresez aceste cuvinte vouă tuturor, popoarelor pe care le reprezentați și în special tinerilor. Într-adevăr, generațiile mai tinere sunt cele care urmăresc cu cea mai mare atenție munca noastră. Susținând aspirațiile lor la dreptate, cu recunoștință și stimă invoc asupra voastră tuturor și a națiunilor voastre binecuvântările abundente ale lui Dumnezeu, Creatorul Atotputernic și Milostiv. Vă mulțumesc.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
[1] Discurs la UNESCO, 2 iunie 1980. Cf. Toma de Aquino, In Aristotelis Posteriora Analytica, 1.
