Există o mare așteptare pentru a cincea călătorie apostolică internațională a lui Leon, care îl va confirma în credința sa în Franța, ducând lumina lui Cristos capabilă să reînnoiască fiecare inimă. El se va adresa unei societăți multiculturale, laice și secularizate, unde numărul tinerilor catecumeni este în creștere. El va aborda teme cheie precum protejarea vieții, construirea păcii, provocările inteligenței artificiale și identitatea Europei. Papa privește către Franța ca o țară chemată să își valorifice tradițiile culturale, umaniste și diplomatice pentru a redescoperi și a consolida accentul pus pe persoana umană și relația sa cu Creatorul. Provocarea este, de asemenea, de a revigora rădăcinile creștine ale bătrânului continent, care afirmă sacralitatea vieții și îndeamnă la construirea de poduri și căi de dialog în direcția multilateralismului mult slăbit de astăzi. Pentru secretarul de stat al Vaticanului, cardinalul Pietro Parolin, speranța este ca „această călătorie să declanșeze un dinamism reînnoit: un mare atelier deschis de gândire și acțiune în care credincioșii și necredincioșii pot merge și lucra împreună”.
Eminență, mottoul ales pentru următoarea călătorie apostolică a papei este: „Pentru ca lumea să aibă viață”. Ce mesaj vrea să se lanseze concret din Franța?
Când ne gândim la viața de care are nevoie lumea, ne vin în minte trei aspecte. În primul rând, viața naturală. Fără îndoială, primul mesaj pe care dorește să se exprime este valoarea vieții umane, care trebuie primită, iubită și îngrijită, de la concepție până la moartea naturală. Contextul actual, în multe țări, tinde să introducă și să justifice practici și chiar legi care nu respectă această valoare. În contextul scăderii ratei natalității în Europa, călătoria în Franța oferă oportunitatea de a redescoperi viața ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și responsabilitate. Dar ce ar fi o viață fizică fără suflet? Trec acum la al doilea sens, cel al vieții spirituale. Franța este astăzi o țară care se distinge printr-un număr mare de tineri catecumeni. Aceasta oferă o oportunitate de a evidenția setea de viață spirituală care caracterizează lumea de astăzi. În spatele mottoului „pentru ca lumea să aibă viață” putem citi „pentru ca lumea să creadă”. Căci nu există viață a trupului fără viață a sufletului. În cele din urmă, minunata lucrare realizată în reconstrucția catedralei „Notre-Dame” evidențiază măiestria și realizările intelectuale de care este capabilă omenirea astăzi. Astfel, într-o lume din ce în ce mai tehnologică și artificială, mottoul călătoriei la Paris permite să se atragă atenția asupra vitalității creative a persoanei umane. Ca utilizarea noilor tehnologii, inclusiv a inteligenței artificiale, să nu facă niciodată omenirea să uite acest aspect al vieții sale.
Papa va vizita UNESCO, un loc dedicat culturii, educației și cooperării dintre popoare. Ce rol pot să joace cultura și educația în construirea păcii, alături de politică? Și ce rol poate juca Biserica în acest proces?
În Magnifica humanitas, Papa Leon al XIV-lea a subliniat necesitatea trecerii de la „cultura puterii” la o „cultură a negocierii”, în care „dialogul și relațiile diplomatice devin modalitatea normală de a aborda conflictele” (nr. 221). Aceasta este o tranziție culturală chiar înainte de a fi una politică; implică o angajare de a educa, în special generațiile tinere, să considere confruntarea nu ca un semn de slăbiciune, ci ca o formă de responsabilitate și să recunoască dialogul ca un instrument pentru construirea binelui comun. Politica are în mod natural o responsabilitate de neînlocuit: trebuie să construiască instituții juste, să garanteze legea și să caute, prin diplomație, soluții la conflicte. Dar politica, singură, riscă să intervină atunci când fracturile sunt deja profunde. Cultura și educația pot acționa mult mai devreme, formând oameni capabili să recunoască în ceilalți un frate în umanitate și nu un dușman. Din această perspectivă, UNESCO reprezintă un loc deosebit de semnificativ: un loc unde cultura și educația devin instrumente concrete de cooperare între popoare. O școală, o universitate, un muzeu, un loc de cultură pot deveni autentice laboratoare de pace atunci când ne învață să cunoaștem istoria celorlalți, să distingem adevărul de propagandă, să ne angajăm fără teamă și să recunoaștem ceea ce, dincolo de diferențele noastre, ne face umani. Și aici văd și rolul Bisericii, ca răspuns la vocația sa specifică: să ajute la formarea conștiințelor în lumina evangheliei, să construiască punți, să educe pentru întâlnire și să dea voce celor care riscă să nu aibă una. Biserica, prin însăși natura sa, este chemată să fie un spațiu în care diferite persoane, popoare și culturi învață să se asculte reciproc, să se cunoască reciproc și să se recunoască reciproc în demnitatea comună de a fi copii ai lui Dumnezeu.
Relația dintre credință și rațiune este una dintre marile teme ale tradiției culturale franceze. Într-o societate marcată de tehnologie și inteligență artificială, ce contribuție poate oferi astăzi gândirea creștină la întrebarea ce înseamnă a fi cu adevărat om?
Aceasta este o contribuție, ca să spunem așa, originală creștinismului, determinată de misterul Întrupării de a regândi și reînțelege umanitatea în lumina Revelației. Conciliul al II-lea din Vatican a reprezentat un moment crucial în această misiune de slujire a omenirii în secolul trecut, iar în ultimele luni Papa Leon a abordat temele sale cheie în catehezele sale. Mai mult, receptarea pozitivă a primei sale scrisori enciclice, Magnifica humanitas, mărturisește căutarea globală tot mai mare a unui cuvânt care să poată ghida indivizii și societățile în fața dezvoltării tehnologice accelerate și a inteligenței artificiale. Am văzut deja acest lucru cu enciclicele Papei Francisc Laudato si’ și Fratelli tutti, pentru mesajul lor despre ecologia integrală și fraternitatea umană. Putem observa o atenție crescândă, în fața unor provocări din ce în ce mai mari, față de ceea ce Sfântul Paul al VI-lea numea deja „civilizația iubirii”, indicând și chemând o direcție diferită de creștere, în spiritul dezvoltării umane integrale. Astăzi, în fața suferinței atâtor ființe umane și a daunelor provocate unor întregi ecosisteme, este deosebit de necesar să se intensifice reflecția, dialogul social și ascultarea propriei conștiințe. Iar Biserica dorește să contribuie la aceasta, demonstrând cum credința și rațiunea se îmbogățesc reciproc și se străduiesc să slujească vieții.
Cum poate Biserica dialoga astăzi cu necredincioșii?
Trebuie spus, în acest sens, că dialogul are loc întotdeauna între oameni și că este cu atât mai autentic cu cât interlocutorii sunt mai puțin limitați în categorii și definiții. Există întotdeauna, chiar și între cei de culturi și sensibilități diferite, un teren comun de recunoscut și pe care să se întâlnească. Cei care aparțin Bisericii Catolice și o reprezintă în diverse funcții trebuie să caute ceea ce unește și favorizează întâlnirea, pentru a defini apoi contururile potrivite și a explora ceea ce nu este împărtășit. Aceasta este o cale de maturizare, ca indivizi și ca o comunitate, niciodată dobândită o dată pentru totdeauna și adesea supusă unor tensiuni care pot răni și pot distanța. Mai exact, dialogul cu necredincioșii este deja încurajat în Noul Testament. Aș dori să subliniez două aspecte care reies din acesta: datoria creștinilor de a răspunde întotdeauna, cu blândețe și respect, celor care cer rațiunea speranței lor (cf. 1Pt 3,15); disponibilitatea de a recunoaște că lucrarea lui Dumnezeu este gratuită și ne precedă, surprinzându-ne chiar și acolo unde nu am ajuns încă. Credința este un dar și nimeni nu o poate măsura pe a altuia și poate nici măcar pe a sa. Cu toate acestea, în Franța, de exemplu, asistăm la o nouă dorință pentru acest dar, la un interes reînnoit pentru cuvântul Evangheliei și la alegeri de viață în rândul tinerilor și adulților care sugerează că există un viitor pentru credință chiar și acolo unde necredința pare să predomine.
Ce așteaptă Sfântul Scaun de la Franța și Europa pentru a promova acțiunea diplomatică în această etapă delicată a istoriei Europei și a lumii? Poate Parisul să devină din nou o forță motrice în spatele unei politici europene fondate nu numai pe securitate, ci și pe reconciliere, solidaritate și multilateralism?
Diplomația Sfântului Scaun reafirmă neobosit că pacea nu poate fi redusă la un simplu echilibru de putere, nici la o stabilitate precară garantată exclusiv prin descurajare și cursa înarmărilor. Confruntați cu profundele linii de demarcație care brăzdează în prezent continentul european și peisajul global, sperăm că Franța și Europa vor redescoperi previziunea îndrăzneață care i-a inspirat pe părinții fondatori ai proiectului european. Parisul, în virtutea istoriei sale culturale, a ilustrei sale tradiții juridice și a profundei sale vocații umaniste, posedă resursele spirituale și politice pentru a da un nou impuls unui multilateralism care este în prezent grav slăbit. Nu este vorba, în mod clar, de a ignora exigențele legitime ale securității; mai degrabă, este necesar să înțelegem că pacea autentică și durabilă nu se construiește niciodată împotriva nimănui, ci întotdeauna cu ceilalți, printr-o arhitectură comună a reconcilierii și un dialog la fel de exigent pe cât este de răbdător. Ancorată în izvoarele lungii sale istorii creștine – care o face „fiica întâi născută a Bisericii” – și întărită de bogata sa moștenire umanistă, Franța este chemată astăzi să onoreze această misiune nobilă, continuând să facă idealurile libertății, egalității și fraternității să strălucească în întreaga lume. Prin urmare, Sfântul Scaun are încredere că Franța va putea interpreta acel necesar „efort creativ” de armonie, astfel încât Europa să nu se retragă în propriile temeri, ci să se reafirme ca un laborator rodnic de solidaritate, acceptare și integrare autentică. Adevărata măreție a unei națiuni se măsoară tocmai prin capacitatea sa constantă de a combina fidelitatea față de dreptul internațional cu protejarea neclintită a demnității umane. Respingând logica sorții și investind decisiv în ceea ce Sfântul Părinte numește „diplomația întâlnirii”, Parisul poate aduce o contribuție decisivă pentru a se asigura că bătrânul continent nu devine o fortăreață izolată, ci rămâne un far de speranță, dreptate și reconciliere pentru întreaga comunitate internațională.
Călătoria vine după aprobarea legii privind sinuciderea asistată în Franța. Tema vieții ca bun inalienabil va fi inevitabil în centrul atenției. Ce mesaj va dori Papa Leon al XIV-lea să transmită în această privință?
Confruntat cu misterul durerii, bolii și fragilității împărtășite de fiecare ființă umană, vocea Sfântului Părinte nu va răsuna ca un avertisment dur și abstract, ci mai degrabă ca o amintire vibrantă a responsabilității comune care ne leagă, mai ales atunci când existența devine mai slabă și mai lipsită de apărare. Este clar că Sfântul Scaun privește aceste modificări legislative cu profundă îngrijorare și preocupare. Poziția Bisericii în această chestiune este bine cunoscută: ea apără constant viața în toate fazele, expresiile și dimensiunile sale, de la concepere până la sfârșitul ei natural. Papa Leon al XIV-lea va aminti că adevărata compasiune în fața suferinței nu constă în a încuraja sau anticipa sfârșitul vieții, ci în a nu abandona niciodată pe nimeni în singurătatea suferinței sale. Datoria inalienabilă a unei societăți civile este de a „avea grijă”, oferind răspunsuri concrete de proximitate, grijă și iubire. În acest sens, apelul papei către Franța va fi o invitație caldă de a redescoperi cele mai profunde rădăcini ale umanismului său prin consolidarea eficientă și pe scară largă a îngrijirilor paliative și a asistenței personale complete. A alege să însoțești suferința înseamnă a investi într-o alianță socială care nu abdică în fața fragilității, ci o ia în mod responsabil în grija sa. Demnitatea intrinsecă a ființei umane nu este legată de criterii de eficiență sau de sănătate biologică. Prin urmare, răspunsul statului și al comunității la suferință nu se poate traduce prin introducerea unor opțiuni care riscă să se transforme, în timp, într-o presiune socială voalată sau într-o scurtătură care accentuează abandonarea celor singuri. Cuvintele papei vor atinge această creastă delicată cu sensibilitatea unui păstor și cu claritatea succesorului lui Petru, adresându-se nu numai credincioșilor, ci conștiinței fiecărei persoane de bunăvoință. Speranța profundă este ca Europa, și Franța în special, să continue să-și bazeze pactul social pe principiul cardinal al protejării demnității umane, unde grija și protejarea vieții marcate de încercare vor rămâne întotdeauna adevărata măsură a progresului unei civilizații.
Papa vizitează Lourdes, o destinație a numeroase pelerinaje și un loc unde suferința și fragilitatea umană devin rugăciune și speranță. Ce spune Lourdes astăzi?
Lourdes, astăzi ca și ieri, demonstrează duioșia Maicii Domnului pentru omenire. La Grota din Massabielle, credincioșii catolici și mulți alții vin din întreaga lume pentru a-și împărtăși durerea, suferința, speranțele și mulțumirea. În aceasta, Lourdes demonstrează unitatea omenirii, care recunoaște în Maria o figură maternă care ascultă și consolează. Când un mădular suferă, întregul corp suferă, iar când un mădular este vindecat, întregul corp se însănătoșește. Prin urmare, la Lourdes se experimentează fraternitatea în viață: o viață iubită, o viață îngrijită, o viață uneori dureroasă, dar întotdeauna o viață împărtășită, pentru că este un dar neprețuit de la Dumnezeu care ne face pe toți frați și surori în umanitate.
Papa Leon va vizita și Metz, un oraș strâns legat de figura lui Robert Schuman, unul dintre părinții fondatori ai Europei, alături de De Gasperi și Adenauer, care vedeau reconcilierea dintre popoare drept calea spre construirea unui nou continent. Ce atractivitate are această viziune originală, creștină, asupra Europei?
Citind scrierile lui Schuman, precum și pe cele ale celorlalți părinți fondatori, se afirmă explicit că fundamentul ideii lor despre Europa este conceptul de „fraternitate creștină”. După ororile celui de-al doilea război mondial, care a reprezentat un vârf negativ al violenței fratricide, urmărită într-o viziune clară a dominației omului asupra omului, în lumina unei viziuni a omului care, nemaiavându-l pe Dumnezeu ca punct de referință, credea că nu mai are limite în exercitarea puterii sale. Fraternitatea creștină propune, dimpotrivă, un respect profund pentru aproapele, pe care fiecare este chemat să-l iubească ca pe sine însuși, într-o filiație care izvorăște dintr-un Tată comun. Valorile umane fundamentale, precum libertatea, egalitatea și demnitatea muncii, care sunt valorile europene invocate în Tratate, se bazează tocmai pe această idee de fraternitate creștină. Prin urmare, cred că este important să ținem cont de faptul că nu putem continua să urmărim conștientizarea și implementarea concretă a acestor valori fără a lua în considerare faptul că Europa modernă, conform gândirii și intențiilor fondatorilor săi, s-a născut din creștinism însuși, care este oarecum ca drojdia care face aluatul să crească. Această perspectivă a fraternității explică logica partajării resurselor, enunțată de Schuman în Declarația sa, astfel încât oțelul și cărbunele să devină un instrument de colaborare și dezvoltare, mai degrabă decât un pretext pentru noi conflicte, iar un nou război între foști beligeranți ar fi nu numai de neconceput, ci și material imposibil.
Papa s-a pronunțat de mai multe ori în ultimul an împotriva reînarmării, a nebuniei creșterii masive de resurse în armamente. Ce rol poate Europa să redescopere pentru a fi fidelă spiritului părinților fondatori?
Declarația Schuman din 1950 începe cu aceste cuvinte: „Pacea mondială nu poate fi protejată decât prin eforturi creative proporționale cu pericolele care o amenință”. Atunci când pacea este amenințată, se poate pur și simplu urma vechiul proverb si vis pacem para bellum sau se pot pune în aplicare „eforturi creative”, așa cum a fost cazul înființării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Această intuiție a pus capăt revanșismului dintre germani și francezi și a permis perioada prelungită de pace de care ne bucurăm și astăzi. Chiar și astăzi, „eforturile creative” sunt posibile, în parte datorită experienței dialogului acumulate în ultimele decenii în cadrul instituțiilor comunitare și al statelor membre. Astfel de „eforturi” necesită însă o recunoaștere clară din partea tuturor a faptului că provocările viitoare pot fi depășite numai dacă se maturizează înțelegerea faptului că Europa nu este o suprastructură, ci un adevărat corp, în care multitudinea membrilor săi este armonizată de o viziune și o voință comune în politica externă. În acest sens, o Europă capabilă să dezvolte o înțelegere diplomatică comună își poate valorifica mai bine abilitățile de negociere și își poate afirma convingerea morală chiar și împotriva celor care cred că amenințarea forței este mai convingătoare. Efortul creativ este poate tocmai acesta: să clarifice faptul că un cuvânt convingător, pronunțat clar la unison, este mai puternic decât orice demonstrație de forță.
Care este speranța dumneavoastră personală pentru această călătorie?
Speranța mea este ca această călătorie apostolică să nu se limiteze la un articol de ziar, ci să inaugureze un proces generativ, o călătorie de lungă durată capabilă să implice, în primul rând, noile generații, chemate să moștenească provocările complexe ale unei epoci aflate în profundă tranziție. Într-un moment în care viziunea asupra viitorului este adesea întunecată de frică sau dezamăgire, prezența și cuvintele Sfântului Părinte sunt menite să fie o sămânță de speranță și o invitație de a nu ne resemna cu logica fragmentării, polarizării și individualismului. Speranța este ca această vizită să ajute la retrezirea celor mai bune și mai nobile energii din societate, indicând căi în care dezvoltarea tehnologică și dinamica economică nu sunt considerate scopuri în sine, ci rămân strict în slujba dezvoltării umane integrale. Privind spre primele decenii, sper că Franța va valorifica bogăția extraordinară a moștenirii sale spirituale, civile și culturale pentru a oferi răspunsuri perspicace la marile întrebări etice și sociale ale secolului nostru. Sperăm că această călătorie va declanșa un dinamism reînnoit: un mare atelier deschis de gândire și acțiune în care credincioșii și necredincioșii pot călători și lucra împreună. Numai punând astăzi baze solide, bazate pe dreptate și responsabilitate inter-generațională, vom putea transmite celor care vor veni după noi o lume cu adevărat mai fraternă și o țară reconciliată.
Massimiliano Menichetti
(După Vatican News, 24 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
