Călătoria apostolică a Sanctității Sale Leon al XIV-lea în Franța
și vizita la sediul Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)
(25-28 septembrie 2026)
Întâlnire cu autoritățile, cu societatea civilă și cu corpul diplomatic
Palatul Élysée (Paris), vineri, 25 septembrie 2026
Domnule președinte,
Stimate autorități și membrii ai corpului diplomatic,
Doamnelor și domnilor,
Este o bucurie pentru mine să fiu alături de dumneavoastră astăzi. Vă sunt deosebit de recunoscător, domnule președinte, pentru amabila invitație de a vizita Franța și vă mulțumesc pentru cuvintele de bun-venit. Prin intermediul dumneavoastră, transmit salutările mele tuturor celor care trăiesc în această țară, cu imensul său patrimoniu cultural și religios. Împreună, ei formează un popor ale cărui origini diverse au însuflețit și au îmbogățit națiunea și democrația sa. Vă asigur, domnule președinte, doamnelor și domnilor, că Franța se află adesea în rugăciunile papei, care nu a uitat originile familiei sale din Normandia și Béarn.
Vizita mea în Franța începe la Paris, capitala țării, cunoscut adesea drept „Orașul Luminilor”. Timp de secole, Franța a servit drept far cultural, artistic și spiritual, nu numai pentru Europa, ci și pentru întreaga lume. Prin școlile sale catedrale, universități și academii dedicate căutării adevărului, Franța a contribuit la modelarea viziunii unor popoare aflate mult dincolo de granițele sale. Numeroșii și străluciții învățați francezi, care au fost totodată catolici devotați, demonstrează clar modul în care științele și artele, literatura și filozofia pot contribui la binele omenirii atunci când sunt orientate spre căutarea frumosului, a binelui și a adevărului, pentru ca lumea să aibă viață.
Expertiza franceză este sinonimă cu excelența în numeroase domenii. Acest lucru a fost evident în mod special în vastul proiect de restaurare a catedralei „Notre-Dame” din Paris, la care au participat încă de la început numeroase instituții publice și private și față de care dumneavoastră, domnule președinte, v-ați angajat în mod deosebit. Vă mulțumesc pentru acest lucru. Îmi exprim profunda apreciere față de numeroșii artiști, constructori, tehnicieni și lucrători calificați care au luat parte la restaurare. Redeschiderea catedralei pentru celebrarea cultului divin și primirea vizitatorilor din întreaga lume au reprezentat nu numai o realizare tehnică impresionantă, ci și un simbol al speranței reînnoite. Aceasta a demonstrat că ceea ce părea distrus iremediabil poate renaște prin cooperare reciprocă și a constituit o mărturie elocventă a unității născute din angajarea față de o cauză comună. Fie ca această realizare remarcabilă să îi încurajeze pe toți cei responsabili de viața politică, socială și religioasă a țării să lucreze neobosit și în unitate, animați de o speranță fermă și vie.
Franța este o țară cu rădăcini creștine profunde. Încă din vremea Sfântului Irineu și a botezului lui Clovis, sufletul națiunii și-a tras din creștinism un bogat élan spiritual, cultural, intelectual, artistic și misionar, care continuă să se facă simțit în lumea noastră de astăzi. Astfel, umanismul a înflorit în Franța secolului al XVI-lea, ca o modalitate de a uni moștenirea Greciei și Romei clasice cu credința creștină. Prin marii gânditori ai Renașterii și, ulterior, ai Grand Siècle – urmați de cei ai Iluminismului –, Franța a contribuit la progrese semnificative în lumea noastră, inclusiv la recunoașterea drepturilor omului întemeiate pe natura persoanei umane, în special a libertății religioase. Această preocupare constantă pentru demnitatea inerentă fiecărei persoane își găsește ecoul în deviza voastră națională. Libertatea, egalitatea și fraternitatea nu sunt simple cuvinte inscripționate pe fațadele clădirilor publice; ele fac trimitere la imperative etice universale care găsesc, de asemenea, în mesajul Evangheliei, o sursă inepuizabilă de inspirație și împlinire.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată aici, la Paris – și la redactarea căreia juristul francez și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, René Cassin, a avut un rol determinant – a urmărit să promoveze o conștientizare mai largă a demnității inalienabile a persoanei umane. Sfântul Ioan Paul al II-lea, care considera Declarația ca „un adevărat punct de referință pe calea progresului moral al umanității”, era pe deplin conștient că „orice amenințare la adresa drepturilor omului, fie în sfera realităților materiale, fie în cea a realităților spirituale, este la fel de periculoasă pentru pace, întrucât, în fiecare caz, îl vizează pe om în integralitatea sa”[1].
Problema respectului față de demnitatea umană și față de drepturile și libertățile fundamentale care decurg din natura umană este una care apare în fiecare epocă și trebuie, în mod necesar, să țină pasul cu schimbările societale și cu progresul tehnologic. Într-adevăr, „de-a lungul secolelor, dezvoltarea tehnologică a îmbunătățit semnificativ condițiile de viață ale omenirii. În același timp, fiecare etapă a progresului a scos la iveală și ambiguitatea unor instrumente care pot cauza daune atunci când nu sunt orientate spre bine” (Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 4). Deja în vremea sa, Georges Bernanos a sesizat riscul ca supunerea oarbă și iresponsabilitatea să conducă la un „Paradis al mașinilor” și a subliniat că, dimpotrivă, civilizația franceză urmărise timp de secole să formeze oameni liberi, pe deplin responsabili pentru acțiunile lor[2].
Din acest motiv, am considerat esențial să abordez tema inteligenței artificiale în prima mea scrisoare enciclică, având scopul de a readuce persoana umană în centrul reflecției. Dacă dorim să evităm pierderea umanității noastre în mijlocul unui „paradis al mașinilor” care ne invadează și ne condiționează viața cotidiană, este nevoie urgentă de o educație în spiritul discernământului etic și al capacității de a recunoaște binele moral. Acest lucru este indispensabil pentru a putea recunoaște binele autentic, care permite ființelor umane să se dezvolte în deplinătatea potențialului lor, în acord cu vocația lor primordială și cu respectul necondiționat față de libertatea lor interioară și demnitatea lor sacră. În acest context, doresc să subliniez încă o dată că „o societate cu adevărat liberă nu impune uniformitatea, ci protejează diversitatea conștiințelor, prevenind tendințele autoritare și promovând un dialog etic ce îmbogățește țesutul social” (Discurs adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, 9 ianuarie 2026). Acest dialog este cu atât mai urgent în contextul Franței de astăzi, unde oameni provenind din medii culturale și religioase diferite sunt chemați să conviețuiască și să contribuie la progresul societății.
Tocmai datorită țesutului său social bogat și variat, Franța s-a remarcat, de secole, printr-o sensibilitate față de diversitate și o angajare puternică față de solidaritate. Prin eforturile remarcabile ale bărbaților și femeilor care au rămas fideli umanității lor și valorilor Evangheliei, Biserica catolică din Franța a dat dovadă de o grijă constantă față de bunăstarea celor săraci și defavorizați, străduindu-se să fie chipul viu al milostivirii și compasiunii lui Dumnezeu. Ne putem gândi la operele apostolice ale Sfântului Vincențiu de Paul, la renașterea carității în secolul al XVII-lea și, în zilele noastre, la numeroasele instituții catolice în care îngrijitorii îi însoțesc pe frații și surorile noastre în suferințele lor. Aceste exemple de grijă și solicitudine constituie o adevărată lecție de umanitate; ele dezvăluie măreția compasiunii și ne reamintesc cu putere de valoarea unică și de neînlocuit a fiecărei ființe umane. Ele reprezintă, de asemenea, o chemare la un spirit de fraternitate reînnoit, care ne învață să primim viața necondiționat, să sprijinim fragilitatea cu o grijă plină de iubire, să însoțim fiecare etapă a vieții cu respect și încredere reciprocă și să apărăm, cu curaj și compasiune, pe cei care nu-și pot face auzită vocea, precum și pe cei care se simt ignorați sau lăsați la o parte. De aceea, reafirm cu tărie că „protejarea dreptului la viață constituie fundamentul indispensabil al oricărui alt drept uman” (ibid.).
În zilele noastre, există tentația de a aștepta ca știința să elimine sau să atenueze orice formă de suferință. Acest lucru comportă adesea riscul autoamăgirii. Căci, atunci când știința și tehnologia nu sunt călăuzite de o înțelepciune mai profundă, ele pot oferi soluții imediate care, aparent, răspund dorințelor și suferinței oamenilor, dar îi pot abate grav de la binele suprem la care aceștia aspiră. Mă îngrijorează uneori acele tendințe din societate care riscă să transforme știința și tehnologia în demersuri motivate de profit, promovând manipularea genetică, maternitatea surogat, traficul de organe umane sau posibilitatea de a-și planifica propria moarte. Să nu uităm că respectul reciproc și protejarea fiecărei vieți umane sunt o datorie ce revine fiecăruia dintre noi. Este o datorie care începe cu transformarea minții și a inimii noastre și care cere o angajare sinceră și dezinteresată față de binele fraților și surorilor noastre.
Cum am putea să nu vedem o astfel de angajare ca pe o expresie a autenticei „laicități” a cetății pământești? Un creștin implicat în serviciul public, călăuzit de lumina propriei conștiințe luminate de credință, nu poate fi considerat un prozelitist sau o amenințare la adresa unității națiunii. Într-adevăr, laicitatea autentică nu exclude religia, ci este capabilă să o valorifice ca resursă educativă (cf. Discursul adresat participanților la Întâlnirea Națională a Profesorilor de Religie Catolică, 25 aprilie 2026).
Tocmai de aceea, școlile catolice își au locul legitim în peisajul educațional al unei țări precum Franța. Aceasta face parte dintr-o chestiune mai amplă, esențială pentru orice dialog, atât în școli, cât și în societate în ansamblu: aceea de a învăța să ne cunoaștem și să ne iubim pe noi înșine, pentru a putea merge în întâmpinarea celorlalți cu respect și deschidere (cf. ibid.).
O laicitate autentică constă, deci, nu în excluderea religiei din sfera publică sau din educație, ci în străduința pentru ca statul și instituțiile religioase să mențină dialogul și să își unească forțele în slujba binelui comun, pentru ca lumea să aibă viață. În acest sens, îmi exprim aprecierea pentru activitatea desfășurată în cadrul Forumului de Dialog între Sfântul Scaun, Biserica catolică din Franța și Guvernul francez. Contribuția Bisericii catolice, prin rețeaua sa de activități și instituții, este cu siguranță demnă de laudă și benefică pentru întreaga societate. Asemenea forme de cooperare sunt o bună ilustrare a complementarității sănătoase descrise de Conciliul al II-lea din Vatican, în măsura în care comunitatea politică și Biserica „sunt ambele în slujba vocației personale și sociale a acelorași indivizi, deși sub titluri diferite. Serviciul lor va fi mai eficient și mai benefic pentru toți dacă ambele instituții dezvoltă o mai bună cooperare” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 76).
De asemenea, sunt încântat să observ că aceeași dorință de a ajuta toate persoanele, indiferent de originea lor, a inspirat timp de secole cooperarea dintre Franța și Biserica catolică în sprijinirea creștinilor din Orientul Mijlociu. Activitatea educațională, socială, culturală și umanitară desfășurată în aceste țări, în colaborare cu diverse organizații precum Aid to the Church in Need și L’Œuvre d’Orient, reprezintă o contribuție valoroasă la dialogul între popoare și la promovarea drepturilor fiecărei persoane.
În aceasta, vedem o dovadă elocventă a modului în care cultura și credința servesc drept piloni de susținere a eforturilor de promovare a armoniei între diferite popoare și religii, în slujba păcii și a medierii între indivizi și comunități. Educația este deosebit de importantă în acest sens și constituie unul dintre principalele domenii de cooperare, concretizându-se în mod rodnic, în special, prin intermediul Fonds pour les écoles d’Orient. Doresc să-mi exprim aici recunoștința față de toți cei implicați în acest proiect care, de la înființarea sa în 2021, a făcut posibilă sprijinirea a peste două sute șaizeci de instituții de învățământ din Orientul Mijlociu, inclusiv șapte universități din Liban și Universitatea din Betleem.
Cum am putea vorbi despre această parte a lumii – unde s-a născut Principele păcii acum două mii de ani – fără a ne gândi totodată la toți acei bărbați, femei și copii care suferă din cauza conflictelor și a flagelului războiului? Nu putem rămâne indiferenți în fața suferinței lor, care lezează demnitatea umană și strigă către Dumnezeu cerând dreptate. Gravitatea acestor situații trebuie să ne pună la încercare și să ne cheme pe fiecare dintre noi, oriunde ne-am afla, la o convertire autentică a inimii și la o schimbare de atitudine. Recunoscând cu umilință că avem nevoie unii de alții, vom putea colabora mai eficient pentru a construi o civilizație a iubirii în inima lumii noastre, devenită atât de complexă și de interconectată (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 182). Totodată, așa cum sublinia predecesorul meu, sfântul Ioan al XXIII-lea, „dreptatea, dreapta rațiune și recunoașterea demnității umane cer cu insistență încetarea cursei înarmărilor. Stocurile de armament acumulate în diferite țări trebuie reduse în mod general și simultan de către părțile implicate. Armele nucleare trebuie interzise. Trebuie să se ajungă la un acord general privind un program adecvat de dezarmare, însoțit de un sistem eficient de control reciproc” (Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 112). Într-adevăr, convingerea eronată că deținerea armelor nucleare garantează securitatea se răspândește și alimentează o nouă cursă a înarmărilor, greu de controlat (cf. Magnifica humanitas, 194). Pacea nu este un echilibru al forțelor; ea se construiește, dimpotrivă, zi de zi, prin dialog și dreptate.
Vă îndemn, așadar, să nu vă resemnați niciodată în fața perspectivei războiului și nici să nu-l considerați „inevitabil”, ci să perseverați în promovarea dialogului și a diplomației, pentru a păstra societăți pașnice, care respectă demnitatea și drepturile indivizilor și ale popoarelor. În fața zvonurilor de război și a diferitelor crize care tulbură lumea noastră, Franța este chemată să rămână o promotoare neobosită a păcii și a multilateralismului, în special în cadrul iubitei noastre Europe. Fie ca Franța, fidelă valorilor sale tradiționale, să acționeze pentru o pace lipsită de arme și capabilă să dezarmeze spiritele, aducându-și în mod responsabil contribuția unică la acest obiectiv. Fie ca libertatea voastră să crească printr-o grijă constantă față de binele comun. Fie ca fraternitatea voastră să cuprindă întreaga familie umană. Și fie ca egalitatea la care aspirați să fie întotdeauna clădită pe temeliile dreptății și ale carității – nu prin ștergerea diferențelor dintre persoane, ci permițându-le acestora să înflorească armonios, spre binele întregii societăți.
Domnule președinte, doamnelor și domnilor, doresc să vă mulțumesc încă o dată pentru această întâlnire. Într-adevăr, reluând cuvintele rostite de Excelența Voastră în fața episcopilor Franței în 2018, aceasta demonstrează modul în care „o Biserică ce pretinde că nu este interesată de chestiunile temporale nu și-ar îndeplini vocația, iar un președinte al Republicii care pretinde că nu este interesat de Biserică și de catolici și-ar încălca datoria”[3]. Vă asigur de rugăciunile mele fierbinți pentru marea dumneavoastră națiune.
Fie ca Dumnezeu să-i dăruiască pace, unitate și prosperitate, pentru ca lumea să aibă viață. Încredințez aceste speranțe mijlocirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, patroana principală a Franței.
Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze Franța și pe toți francezii!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
[1] Sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (2 octombrie 1979), nr. 7 şi 14.
[2] Cf. G. Bernanos, La France contre les robots, Rio de Janeiro 1946, pag. 114.
[3] E. Macron, Discours du Président de la République devant les Evêques de France, Collège des Bernardins, 9 avril 2018.
