„Cine crezi că este acolo sus în cer?”, îl întreabă doi părinți pe fiul lor cel mic, cu care doreau să înceapă să vorbească despre Dumnezeu pe malul lacului Trasimeno, nu departe de Assisi. Răspunsurile sunt inițial cele obișnuite: soarele, luna, stelele. „Dar nu crezi că Dumnezeu este și în cer?”, întreabă în cele din urmă cei doi adulți. Copilul răspunde ferm: „O, nu, nu. Dumnezeu este aici, cu noi”. Această scurtă poveste adevărată este punctul de plecare pentru meditația condusă de sora Helen Alford, soră dominicană a Sfintei Ecaterina de Siena și președinta Academiei pontificale de Științe Sociale, rostită miercuri după-amiază, 7 octombrie 2026, în Aula „Paul al VI-lea”, la sesiunea de deschidere a întâlnirii cu conducătorii Bisericilor orientale și președinții Conferințelor Episcopale, intitulată „Zece ani ai exortației Amoris laetitia: Proclamarea evangheliei cu familiile astăzi”. Sinodul s-a deschis cu un discurs al Papei Leon al XIV-lea, urmat de saluturile cardinalului Kevin Joseph Farrell, prefectul Dicasterului pentru Laici, Familie și Viață, și al cardinalului Mario Grech, secretarul general al Sinodului.
Bucurie și responsabilitate
Adresându-se celor prezenți în Aula „Paul al VI-lea”, Grech subliniază că aceștia, în calitate de reprezentanți ai „limfei vitale a Bisericii universale”, în zilele următoare, vor aduce bucurii și speranțe, dar și griji multor familii răspândite în întreaga lume. O responsabilitate care duce la ascultare și discernământ, condusă de acțiunea Duhului Sfânt „pe căile misiunii sale”. Prezența pontifului la întâlnire este definită de cardinalul Farrell drept „un motiv de bucurie imensă” și un prilej de a reciti calea parcursă de diferitele Biserici, cu ochii către dificultățile care le așteaptă: „Este timpul să privim provocările pentru ca familiile să redescopere Evanghelia cu mai multă conștientizare”.
Într-o lume marcată de secularizare, individualism și omniprezența tehnologiei, traume care converg în „slăbirea progresivă a transmiterii credinței în familii”, devine esențial să reiterăm necesitatea creării unor medii care să salveze viața creștină, conturându-se în relații, afecțiuni, credință și alegeri de viață.
Proclamarea evangheliei familiilor
Sora Alford a vorbit imediat după Papa Leon al XIV-lea și a amintit mesajul său din 19 martie, care a condus la întâlnirea de astăzi, subliniind necesitatea proclamării evangheliei „atât a familiilor, cât și către familii”. Foarte des, într-adevăr, vestea bună este primită și proclamată celor mai defavorizate grupuri tocmai pornind de la familii, explică sora dominicană, trăindu-și astfel dubla natură de „Biserică domestică” și „celulă vitală pentru transformarea lumii”.
Evitarea despărțirilor
Momentele de stres și tensiune caracterizează viața multor familii, subliniază în continuare sora Alford, generând tensiuni și fracturi care, în lumea de astăzi, ar trebui abordate în lumina suferințelor lui Cristos, așa cum se afirmă în Amoris laetitia: „În zilele amare ale familiei, există o unire cu Isus cel părăsit care poate evita o despărțire”. Acest concept a fost reluat de Leon al XIV-lea în mesajul său, în care afirmă că „frumusețea vocației la căsătorie trebuie căutată prin, cu și în fragilitatea sa, și pentru că slăbiciunea poate retrezi încrederea în Dumnezeu, iar încrederea în Dumnezeu retrezește dorința de sfințenie”.
Anatomia unei conversații
În contextul unei adunări internaționale aglomerate, călugărița își amintește de întâlnirea intimă a lui Isus cu femeia samariteană. Această interacțiune are loc la cea mai fierbinte oră a zilei, în fața unei fântâni, în contextul unei „situații familiale fragile și precare”, așa cum se va dezvălui mai târziu. Conversația se desfășoară în diferite faze, analizate de călugăriță în lumina meditațiilor părintelui dominican Michael Paluch. Prima abordare este descrisă, într-o manieră „util provocatoare”, ca un „flirt”: o conversație între un bărbat și o femeie singuri, care menține o ambiguitate inițială până când Isus o confruntă cu adevărul: „Du-te și cheamă-ți soțul”. Femeia răspunde sincer: „Nu am soț”. La care el răspunde: „Ai dreptate să spui: «Nu am soț», căci ai avut cinci soți, iar cel pe care îl ai acum nu este soțul tău”. De aici, femeia samariteană înțelege că are de-a face cu un profet și simte în cele din urmă nevoia să le spună celorlalți locuitori ai satului ei ce i s-a întâmplat.
Fazele evanghelizării
Analizând pasajul din evanghelie, putem urmări și diferitele etape ale evanghelizării, conform sorei Alford: o trezire inițială a dorinței de a crede, urmată de faza „pe care am dori să o evităm”, aceea a confruntării cu fragilitatea și slăbiciunea interlocutorului. Interlocutorul nu este condamnat, ci încurajat să fie deschis și să înțeleagă o învățătură, ceea ce culminează cu împărtășirea ei.
„Privirea lui Isus”
O altă perspectivă, însă, poate fi extrasă din ideea îndrăgită de Papa Francisc însuși despre „privirea lui Isus”, capabilă să transforme o femeie singură, care voia să-i evite pe ceilalți, într-una demnă de încredere, ajutând-o să-și redescopere simțul propriei importanțe. Acest lucru se întâmplă pentru că în ea, Isus vede „realitatea sa creată în întregime”: defectele ei, dar și promisiunea noii vieți pe care o poartă înăuntru. Această viziune, a lui Isus, este extrem de semnificativă în lumea de astăzi, deoarece „pentru a vedea relațiile, trebuie să le căutăm”. Acestea, subliniază călugărița dominicană, nu sunt obiecte fizice, totuși există și trebuie redescoperite printr-o „privire relațională”. Acest lucru este de o importanță fundamentală în familie, deoarece realitatea socială umană, și în primul rând casa, „este alcătuită din relații”.
Exortațiile apostolice despre familie
Papa Francisc, notează sora Alford, o menționează pe samariteană de patru ori în Amoris laetitia. În Familiaris consortio, cealaltă exortație apostolică despre familie, sfântul Ioan Paul al II-lea nu o menționează direct, ci se referă la unele pasaje din dialogul dintre Isus și ea. Leon al XIV-lea prezintă ambele texte ca un stimulent pentru „angajarea doctrinară și pastorală a Bisericii în slujba tinerilor, a cuplurilor căsătorite și a familiilor”. Mai exact, unul dintre conceptele pe care le împărtășesc este „legea gradualității”: ființele umane, de fapt, „cunosc, iubesc și realizează binele moral în funcție de etapele de creștere”. Aceasta nu este o „gradualitate a legii”, reflectă călugărița, „ci o gradualitate în exercitarea prudențială a actelor libere la subiecții care nu sunt în măsură să înțeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin cerințele obiective ale legii”. Preocuparea comună a pontifilor este, prin urmare, de a menține idealul, „legea este un dar de la Dumnezeu care indică calea”, recunoscând în același timp că mulți nu sunt capabili „să înțeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin cerințele obiective ale legii”.
Experimentarea fragilității
Treizeci și cinci de ani separă cele două documente, o perioadă în care „realitatea vieții de familie creștine a suferit numeroase schimbări”. Și tocmai atunci când „situațiile sociale sunt turbulente și în rapidă evoluție, poate fi necesar să găsim noi modalități de a reconcilia atât cerințele obiective ale legii, cât și «legea gradualității»”. Meditația se încheie îndemnându-ne să căutăm modalități de a „încuraja tinerii să înfrunte marea provocare a căsătoriei și a vieții de familie”, îmbrățișând-o cu deplina conștientizare a faptului că „vor experimenta o mare fragilitate ca parte a procesului de descoperire a frumuseții sale și că în această fragilitate vor găsi surse noi și neașteptate ale harului lui Dumnezeu și vor experimenta o dorință de sfințenie care este unică a lor”.
Edoardo Giribaldi
(După Vatican News, 7 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
