Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie la al 400-lea aniversar al sfințirii Bazilicii papale „Sfântul Petru”

Bazilica „Sfântul Petru”, miercuri, 18 noiembrie 2026

Dragi frați și surori,

vatican - bazilica sf petru 400 ani.jpeg
Vatican Media

Sărbătoarea care ne adună astăzi în bucurie pune fiecăruia dintre noi o întrebare: ce am simțit intrând în Bazilica „Sfântul Petru”? Vizitarea acestui templu maiestuos generează întotdeauna emoție: o uimire ne cuprinde, stârnită de sacralitatea credinței, de forța istoriei, de frumusețea artei. Și totuși, toate acestea se sprijină pe un mormânt sărac: cel al pescarului din Galileea, Simon, fiul lui Iona. De ce a devenit acest loc de îngropare unul dintre cele mai celebre monumente din întreaga lume, în inima catolicității? Ne răspunde evanghelia pe care am ascultat-o (Mt 16,13-19), relatând credința unui om care devine creatură nouă, prin voința lui Isus, Învățătorul și Domnul său. Această relatare face să ardă astăzi inima noastră în solemnă Euharistie pe care o celebrăm pentru al patrulea centenar al Sfințirii Bazilicii Vaticane, săvârșită la 18 noiembrie 1626 de către Papa Urban al VIII-lea, ale cărui rămășițe pământești se odihnesc chiar aici, alături de catedra apostolului.

Acea rugăciune străbate secolele, arătându-ne cu claritate sensul și valoarea capodoperei care ne găzduiește și pe care Sfântul Scaun a păstrat-o cu o grijă deosebită, inclusiv prin lucrarea Fabricii „Sfântul Petru” (Fabbrica di San Pietro). Folosesc cu plăcere ocazia pentru a-i mulțumi din inimă Eminenței sale Cardinalul Mauro Gambetti, pentru slujirea îndeplinită în calitate de arhipreot și președinte al Fabricii, și pentru a-i ura bun venit Excelenței sale Monseniorul Vittorio Viola.

Întregul acest edificiu, într-adevăr, în fiecare element al său, slujește unei singure realități: credința. Credința lui Petru, credința catolică, credința noastră. Întreaga bazilică răsună, prin urmare, de întrebarea pusă de Cristos ucenicilor săi: „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mt 16,15). Ascultând cuvintele lui Isus, noi, cei care venim din atâtea națiuni diferite, suntem luați de mână de Sfântul Petru, astfel încât să mărturisim împreună adevărul care mântuiește: Doamne, „tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Aceasta este confessio Petri, adică adevărul mărturisit de el împreună cu martirii romani: o mărturisire care a fecundat pământul colinei Vaticanului pentru ca să aducă rod de sfințenie de-a lungul secolelor.

Astăzi, preaiubiților, acest rod suntem noi, pietre vii, templu al Duhului Sfânt zidit pe temelia care este Cristos; în timp ce, de-a lungul secolelor, el este succesiunea apostolică neîntreruptă, Tradiția vie a Bisericii care îl are pe însuși Isus drept principiu și criteriu. De aceea, cuvintele Domnului sunt gravate, în latină și în greacă, de-a lungul întregii frize superioare a Bazilicii: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18). Meditându-le, Sfântul Leon cel Mare exclama: „Așa cum dăinuie ceea ce Petru a crezut în Cristos, tot așa dăinuie ceea ce Cristos a instituit în persoana lui Petru” (De Natale ipsius, III), adică un minister în slujba întregii Biserici, pentru mântuirea lumii. Nu este vorba, așadar, doar despre un eveniment din trecut: asemenea lui Simon din Galileea, fiecare dintre noi este chemat să-și descopere propria misiune în dialogul cu Isus.

Continuând acest același dialog, Domnul își va întreba astfel apostolul: „Mă iubești?” (In 21,17). Mă iubești? O întrebare care palpită în inima fiecărui pontif, așa cum au recunoscut predecesorii mei, pentru că „misiunea pe care Petru o primește de la Cel Înviat de a avea grijă de oile și de mieii săi va fi mereu în legătură cu această iubire gratuită, cu această iubire de prietenie” (Francisc, Exortația apostolică postsinodală Christus vivit, 250). Pentru Simon Petru, ca pentru fiecare ucenic al lui Isus, experiența credinței este inseparabilă de prietenia cu el, recunoscut drept Dumnezeu adevărat tocmai prin umanitatea sa. Numele nou pe care îl primește Simon atestă modul în care „viața în sensul adevărat nu o are cineva în sine de unul singur și nici numai de la sine: ea este o relație. Iar viața în totalitatea ei este relație cu Cel care este izvorul vieții” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 27).

În această relație cu Isus, alcătuită din ascultare și încredere, cădere și ridicare, Petru întreabă: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Iată credința la care suntem părtași: a-l recunoaște pe Isus ca Domn și Învățător înseamnă a găsi adevărul despre noi înșine, pentru că „Cristos știe «ce este în om»: numai el o știe!” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Omilia la inaugurarea solemnă a ministerului petrin, 22 octombrie 1978). În interiorul omului, în templul nostru lăuntric, Isus rostește cuvântul mântuirii împreună cu numele nostru. Iar bazilica ce ne găzduiește astăzi este într-un fel semn al spațiului sacru al conștiinței, în care vibrează credința, maturizându-se în prietenia cu Domnul și în slujirea Bisericii, până la martiriu.

Iată de ce mormântul Sfântului Petru este pentru noi toți loc de credință și memorie a răscumpărării, din timpurile vechii necropole romane și în fiecare epocă următoare. Într-adevăr, împăratul Constantin a pus să fie zidită o primă bazilică deasupra mormântului apostolului; în acel templu, Papa Clement al VIII-lea a consacrat altarul pe care și astăzi celebrăm tainele dumnezeiești. La începutul secolului al XVI-lea, edificiul constantinian cerea o reînnoire generală. A prins atunci contur un proiect care a implicat cele mai bune minți ale vremii, oameni de geniu și artiști printre care Bramante, Rafael, Michelangelo. Împreună cu ei ne amintim astăzi de toate persoanele care au contribuit la construirea acestui templu, dând slavă lui Dumnezeu cu talentele lor, cu ostenelile lor, cu bunurile lor: casa pe care o locuim este o lucrare cu adevărat eclezială! Noul edificiu al bazilicii s-a ridicat astfel pe aceeași temelie: istoria arhitecturală a Bazilicii „Sfântul Petru” o oglindește pe cea a credinței care se celebrează aici, adică istoria Bisericii ca organism viu, trup al lui Cristos. Semn special al acestui fapt sunt conciliile ecumenice reunite aici: Vatican I și Vatican II, care împreună ne încredințează cuvintele credinței, ce trebuie vestite în fiecare parte a lumii.

În centrul și la temelia acestei misiuni stă întotdeauna unica piatră din capul unghiului: Cristos cel răstignit și înviat. El este temelia respinsă de cei puternici ai acestei lumi, care rămâne pentru popoare piatră „aleasă, prețioasă, și cine crede în ea nu va fi dat de rușine” (1Pt 2,6; cf. Is 28,16). În acest sens, numele nou al lui Petru manifestă asimilarea apostolului cu Cristos, comuniunea de viață cu el până la cruce. Sfințirea bazilicii, pe care o comemorăm astăzi, pecetluiește această corespondență: este un act solemn care ne privește pe toți, pentru că viața lui Isus locuiește mereu acest templu tocmai în evenimentul cel mai important care se petrece aici, adică celebrarea euharistică.

Acest sacrament este capodopera cea mai înaltă care poate fi contemplată, la „Sfântul Petru” ca și în cea mai mică biserică din lume. În Euharistie Isus ne este contemporan, mereu: cu adevărat el este Emanuel, Domnul istoriei care locuiește „casa de rugăciune pentru toate popoarele” (Is 56,7). Peste puțin timp, în momentul consacrării pâinii și a vinului, privirile și inimile noastre se vor concentra asupra Mielului jertfit și înviat: întreaga Biserică converge în acel gest. Pentru a da mărturie despre el, Fiul Dumnezeului celui viu, s-a ridicat această splendidă bazilică. Pentru a-l sluji pe el în fiecare bărbat și în fiecare femeie există Biserica și merge prin istorie. Împotriva ei „porțile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18): nu biruie războiul, atâta timp cât vestim pacea; nu biruie mizeria, atâta timp cât mărturisim caritatea; nu biruie eroarea, atâta timp cât învățăm adevărul; nu biruie disperarea, atâta timp cât vestim tuturor mântuirea în numele lui Isus.

Aceasta este misiunea noastră, aceeași pe care Sfântul Petru a primit-o pe malurile lacului Galileii și care este transmisă succesorilor săi, până la sfârșitul timpurilor, potrivit unei rânduieli precise a carității: „Paște oile mele” (In 21,17). Pentru a împlini acest minister, cei care ne-au precedat în credință au sculptat evanghelia în istorie, înainte de a o sculpta în marmură: frumusețea acestei opere apostolice ne cheamă pe noi toți la sfințenia vieții, pentru a o continua cu fervoare.

Preaiubiților, să privim portalurile largi, arcurile, balcoanele și ferestrele bazilicii, care se deschide larg spre piață și se deschide lumii cu o invitație universală: „Veniți, intrați, gustați!”. Într-un cuvânt: „Credeți!”. Credeți nu pentru pietrele frumoase (cf. Lc 21,5), pe care timpul le macină neînduplecat, ci pentru credința care transpare în ele, reflex și amintire a edificiului spiritual care este trupul lui Cristos. Amploarea bazilicii vaticane oglindește astfel o vocație perenă la primire, pentru ca un număr cât mai mare de persoane să-și găsească loc în Biserică. În acest sens putem interpreta unitatea de măsură a marilor biserici care se întinde de-a lungul pardoselii navei centrale: este dovadă și memorie a ospitalității catolice, care aici, la Roma, își găsește sinteza, ca semn de speranță pentru lumea întreagă.

LEO PP. XIV

Traducere de Ovidiu Bișog

Conținut extern de la YouTube Permite conținutul extern pentru a afișa acest material.
Deschide pe YouTube ↗