Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea Internaţională de Teologie Morală promovată de Universitatea Pontificală Gregoriana şi de Institutul Teologic Pontifical "Ioan Paul al II-lea" pentru Ştiinţele Căsătoriei şi Familiei (13 mai 2022)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Îi mulţumesc părintelui da Silva Gonçalves pentru cuvintele de introducere; îl salut pe cardinalul Farrell, pe Mons. Paglia şi pe Mons. Bordeyne, împreună cu cei care au colaborat pentru această Întâlnire, şi pe voi toţi participanţii. Iniţiativa se desfăşoară în cadrul Anului "Familia Amoris laetitia", convocat pentru a stimula înţelegerea exortaţiei apostolice şi a contribui la orientarea practicilor pastorale ale Bisericii, care vrea să fie tot mai mult şi mai bine sinodală şi misionară.
Amoris laetitia adună roadele celor două Adunări sinodale despre familie: cea extraordinară din 2014 şi cea ordinară din 2015. Roade formate în ascultarea poporului lui Dumnezeu, care este constituită în cea mai mare parte din familii, care sunt primul loc în care se trăieşte credinţa în Isus Cristos şi iubirea reciprocă.
De aceea, este bine ca teologia morală să se inspire din spiritualitatea bogată care germinează în familie. Familia este Biserica familială (cf. Lumen gentium, 11; Amoris laetitia, 67); în ea soţii şi copiii sunt chemaţi să coopereze în trăirea misterului lui Cristos, prin rugăciunea şi iubirea realizate în concreteţea cotidianului şi a situaţiilor, în îngrijirea reciprocă aptă să însoţească în aşa fel încât nimeni să nu fie exclus şi abandonat. "Să nu uităm că, prin sacramentul Căsătoriei, Isus este prezent în această barcă", barca familiei1.
Totuşi, familia este astăzi încercată mai mult ca oricând. Înainte de toate, de mult timp "familia trece printr-o criză culturală profundă, ca şi toate comunităţile şi legăturile sociale" (Evangelii gaudium, 66). În afară de asta, atâtea familii suferă de lipsa locului de muncă, a unei locuinţe demne sau a unui teritoriu unde să trăiască în pace, într-o epocă de schimbări mari şi rapide. Aceste dificultăţi au repercusiune asupra vieţii familiale, generează probleme relaţionale. Există atâtea "situaţii dificile şi familii rănite" (Amoris laetitia, 79). Însăşi posibilitatea de a constitui o familie astăzi este grea, dificilă şi tinerii găsesc atâtea dificultăţi de a se căsători şi de a avea copii. De fapt, schimbările epocale pe care le trăim provoacă teologia morală să adune provocările din timpul nostru şi să vorbească un limbaj care să fie comprehensibil interlocutorilor - nu numai "lucrătorilor" -; şi astfel să ajute la "depăşirea adversităţilor şi contrastelor" şi să favorizeze "o nouă creativitate pentru a exprima în provocările actuale valorile care ne constituie ca popor în societăţi şi în Biserică, popor al lui Dumnezeu"2. Subliniez: nouă creativitate.
În această privinţă, familia desfăşoară astăzi un rol decisiv "în parcursurile de «convertire pastorală» a comunităţilor noastre şi de «transformare misionară a Bisericii»". Pentru ca să se întâmple asta, este necesară o reflecţie teologică - "şi la nivel academic" - care să fie cu adevărat atentă "la rănile umanităţii"3. În acest sens este important că Universitatea Gregoriana şi Institutul "Ioan Paul al II-lea", împreună, au realizat acest eveniment, cu participarea de teologi din patru continente. În el intervin şi se confruntă laici, clerici şi călugări, de diferite limbi şi culturi, într-un dialog între generaţii deschis şi tinerilor cercetători.
În această privinţă, aş vrea să amintesc în mod special exigenţa inter- şi trans-disciplinarităţii, deja în cadrul teologiei, în afară de cea între teologie, ştiinţe umane şi filozofie. Această metodă nu va putea decât să favorizeze aprofundarea reflecţiilor teologice despre căsătorie şi familie. Se va putea arăta legătura reciprocă între reflecţia ecleziologică şi sacramentară şi riturile liturgice, între acestea şi practicile pastorale, între marile teme antropologice şi întrebările morale legate de alianţa conjugală, de naştere şi de reţeaua complexă a relaţiilor familiale. De fapt, diferitele abordări teologice nu trebuie alăturate sau juxtapuse, ci puse în dialog aşa încât să se instruiască reciproc, în manieră simfonică şi corală, în slujba unicului mare obiectiv, care se poate rezuma în această întrebare: cum pot familiile să mărturisească astăzi, în bucuria şi în trudele iubirii conjugale, filiale şi fraterne, vestea bună a Evangheliei lui Isus Cristos?
Biserica, în parcursul său sinodal, se construieşte în ascultarea reciprocă între cei care compun poporul lui Dumnezeu. În acest caz, "cum ar fi fost posibil să se vorbească despre familie fără a interpela familiile, ascultând bucuriile lor şi speranţele lor, durerile lor şi neliniştile lor?"4. Tocmai pentru aceasta apare o exigenţă vie de dialog: desigur nu ca "simplă atitudine tactică", ci ca "exigenţă intrinsecă pentru a trăi experienţa comunitară a bucuriei Adevărului şi pentru a aprofunda semnificaţia şi implicaţiile sale practice" (Veritatis gaudium, 4c). Metoda dialogică ne cere să depăşim o idee abstractă de adevăr, dezlipită de trăirea persoanelor, a culturilor, a religiilor. Adevărul Revelaţiei se adresează în istorie - este istoric! - destinatarilor săi, care sunt chemaţi să-l realizeze în "carnea" mărturiei lor. Câtă bogăţie de bine există în viaţa atâtor familii, în toată lumea! Darul Evangheliei, în afară de Donator, presupune un destinatar care trebuie luat în serios, trebuie ascultat.
Căsătoria şi familia pot constitui un "kairos" pentru teologia morală, pentru a regândi categoriile interpretative ale experienţei morale în lumina a ceea ce se întâmplă în cadrul familial. Între teologie şi acţiune pastorală este necesar să se stabilească, mereu din nou, o circularitate virtuoasă. Practica pastorală nu poate să fie dedusă din principii teologice abstracte, aşa cum reflecţia teologică nu se poate limita să reafirme practica. De câte ori căsătoria este prezentată mai mult "ca o povară de suportat toată viaţa" decât "ca un drum dinamic de creştere şi realizare" (Amoris laetitia, 37). Nu pentru asta morala evanghelică renunţă să proclame darul lui Dumnezeu, din care provin misiunea şi dăruirea. Teologia are o funcţie critică, de înţelegere a credinţei, dar reflecţia sa porneşte de la experienţa vie şi de la sensus fidei fidelium. Nu astfel înţelegerea teologică a credinţei desfăşoară slujirea sa necesară Bisericii.
Şi tocmai pentru asta practica discernământului devine mai necesară ca oricând, deschizând spaţiu "conştiinţei credincioşilor, care de atâtea ori răspund cât mai bine posibil la Evanghelie în mijlocul limitelor lor şi pot duce înainte discernământul lor personal în faţa situaţiilor în care se strică toate schemele" (ibid.).
Iubiţi fraţi şi surori, în centrul angajării noastre, ca păstori şi ca teologi, se află recunoaşterea raportului indisolubil, în pofida dramelor şi trudelor vieţii, dintre conştiinţă şi bine. Morala evanghelică este departe atât de moralism, care face ca respectarea literală a normelor să devină garanţia propriei dreptăţi în faţa lui Dumnezeu, cât şi de idealism, care, în numele unui bine ideal, descurajează şi îndepărtează de binele posibil (cf. Amoris laetitia, 308; Evangelii gaudium, 44). În centrul vieţii creştine este harul Duhului Sfânt, primit în credinţa trăită, care trezeşte actele de caritate. Aşadar, binele este un apel, este o "voce"5 care eliberează şi solicită conştiinţele, cum spune textul din Gaudium et spes: "În adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună. [...] Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri" (nr. 16).
Vouă tuturor vi se cere să regândiţi astăzi categoriile teologiei morale, în legătura lor reciprocă: raportul între har şi libertate, între conştiinţă, bine, virtuţi, normă şi phrónesis aristotelică, prudentia tomistă şi discernământul spiritual, raportul între natură şi cultură, între pluralitatea limbilor şi unicitatea lui agape. Îndeosebi cu privire la acest ultim aspect aş vrea să subliniez că diferenţa culturilor este o ocazie preţioasă care ne ajută să înţelegem şi mai mult cât poate îmbogăţi şi purifica Evanghelia experienţa morală a umanităţii, în pluralitatea sa culturală.
Astfel vom ajuta familiile să regăsească sensul iubirii, un cuvânt care astăzi "de multe ori apare desfigurat" (Amoris laetitia, 89): pentru că iubirea "nu este numai un sentiment", ci alegerea în care fiecare decide să "«facă binele» [...] în mod supraabundent, fără a măsura, fără a cere recompense, numai din gustul de a da şi de a sluji" (ibid., 94). Trăirea concretă a familiilor este o şcoală extraordinară de viaţă bună. De aceea vă invit pe voi, teologi morali, să continuaţi munca voastră, riguroasă şi preţioasă, cu fidelitate creativă faţă de Evanghelie şi faţă de experienţa bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, îndeosebi faţă de experienţa vie a credincioşilor. Sensus fidei fidelium, în pluralitatea culturilor, îmbogăţeşte Biserica, pentru ca ea să fie astăzi semnul milostivirii lui Dumnezeu, care nu este sătul de noi. În această lumină, reflecţiile voastre se inserează foarte bine în actualul proces sinodal: această întâlnire internaţională face parte pe deplin din el şi poate aduce propria contribuţie originală.
Aş vrea să adaug un lucru, care în acest moment face atâta rău Bisericii: este ca o "întoarcere înapoi", fie datorită fricii, fie datorită lipsei de genialitate, fie datorită lipsei de curaj. Este adevărat că noi teologii, chiar şi creştini, trebuie să ne întoarcem la rădăcini, acest lucru este adevărat. Fără rădăcini nu putem face un pas înainte. De la rădăcini luăm inspiraţia, dar pentru a merge înainte. Acest lucru este diferit de întoarcerea înapoi. Întoarcerea înapoi nu este creştină. Mai mult, cred că autorul Scrisorii către Evrei spune: "Noi nu suntem oameni care ne întoarcem înapoi". Creştinul nu se poate întoarce înapoi. Întoarcere înapoi înseamnă întoarcere pentru a avea o apărare, o siguranţă prin care să evităm riscul de a merge înainte, riscul creştin de a duce credinţa, riscul creştin de a parcurge drumul cu Isus Cristos. Şi acesta este un risc. Astăzi, această întoarcere înapoi se vede în atâtea figuri ecleziastice - nu ecleziale, ecleziastice - care apar ca şi ciupercile, aici, acolo, acolo, şi se prezintă ca propuneri de viaţă creştină. În teologia morală există şi o întoarcere înapoi cu propuneri cazuistice, iar cazuistica pe care eu o credeam îngropată şapte metri sub pământ, reapare ca o propunere - un pic travestită - a acelui "până aici se poate, până aici nu se poate, aici da, aici nu". Şi a reduce teologia morală la cazuistică este păcatul întoarcerii înapoi. Cazuistica a fost depăşită. Cazuistica a fost alimentul meu şi al generaţiei mele în studiul teologiei morale. Dar este proprie a tomismului decadent. Adevăratul tomism este cel din Amoris laetitia, cel care se desfăşoară acolo, explicat bine în Sinod şi acceptat de toţi. Este doctrina vie a Sfântului Toma, care ne face să mergem înainte riscând, dar în ascultare. Şi acest lucru nu este uşor. Vă rog, fiţi atenţi la această întoarcere înapoi care este o ispită actuală, şi pentru voi teologi ai teologiei morale.
Bucuria iubirii, care găseşte în familie o mărturie exemplară, să poată deveni semnul eficace a bucuriei lui Dumnezeu care este milostivire şi al bucuriei celui care primeşte în dar această milostivire! Bucuria. Mulţumesc şi vă rog nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, că am nevoie de asta! Mulţumesc.
Franciscus
Note
1 Scrisoare adresată soţilor cu ocazia Anului Familia "Amoris laetitia" (26 decembrie 2021).
2 Ibidem.
3 Scrisoarea apostolică motu proprio "Summa familiae cura" care instituie Institutul Teologic Pontifical "Ioan Paul al II-lea" pentru Ştiinţele Căsătoriei şi Familiei (19 septembrie 2017).
4 Discurs la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor (17 octombrie 2015).
5 «Să-ţi dea mărturie conştiinţa ta, care este vocea lui Dumnezeu» (Sf. Augustin, In Epistolam Ioannis ad Parthos tractatus, 6, 3).
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
