Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Indonezia, Papua Noua Guinee, Timorul de Est şi Singapore
(2-13 septembrie 2024)
Întâlnire cu episcopii, preoţii, diaconii, consacraţii, consacratele, seminariştii şi cateheţii
(Catedrala "Stăpâna Noastră Ridicată la Cer", Jakarta, 4 septembrie 2024)
Sfântul Părinte ia cuvântul după ce a ascultat câteva mărturii. Şi îi cere catehetei care tocmai a încheiat să rămână un moment alături de el.
|
| © Vatican Media |
Biserica - trebuie să ne gândim la asta -, Biserica o duc înainte cateheţii. Cateheţii sunt cei care merg înainte, care merg înainte. Apoi vin surorile - imediat după cateheţi -; apoi vin preoţii, episcopul... Dar cateheţii sunt "în frunte", sunt forţa Bisericii.
Odată, într-una din călătoriile în Africa, un preşedinte al republicii mi-a spus că a fost botezat de tatăl său catehet. Credinţa se transmite acasă. Credinţa se transmite în dialect. Şi catehetele, împreună cu mamele şi cu bunicele, duc înainte această credinţă. Mulţumesc mult tuturor cateheţilor: sunt buni, sunt foarte buni! Mulţumesc!
________________________
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Sunt cardinali, sunt episcopi, sunt preoţi, sunt surori, sunt laicele, laicii, sunt copiii, dar toţi suntem fraţi. Nu este mai important papa, cardinalul, episcopul... Toţi fraţi. Fiecare are misiunea sa pentru a face să crească poporul lui Dumnezeu. Aţi înţeles?
Îl salut pe cardinal, pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi, consacratele şi consacraţii, seminariştii şi cateheţii prezenţi. Mulţumesc preşedintelui Conferinţei Episcopale pentru cuvintele sale, precum şi fraţilor şi surorilor care au împărtăşit cu noi mărturiile lor.
Aşa cum a fost amintit, motoul ales pentru această vizită apostolică este "Credinţă, fraternitate, compasiune". Cred că sunt trei virtuţi care exprimă bine fie drumul vostru de Biserică fie natura voastră de popor, foarte variată etnic şi cultural, dar în acelaşi timp caracterizată de o tensiune înnăscut spre unitate şi spre convieţuire paşnică, aşa cum mărturisesc principiile tradiţionale din Pancasila. Aş vrea să reflectez împreună cu voi asupra acestor trei cuvinte.
Primul este credinţă. Indonezia este o ţară mare, cu bogăţii naturale enorme, la nivel de floră, de faună, de resurse energetice şi de materii prime, şi aşa mai departe. O bogăţie aşa de mare ar putea să se transforme cu uşurinţă, citită cu superficialitate, în motiv de orgoliu şi de îngâmfare, dar, dacă este considerată cu mintea şi inima deschise, poate să fie în schimb o referinţă la Dumnezeu, la prezenţa sa în cosmos, în viaţa sa şi în viaţa noastră, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură (cf. Gen 1; Sir 42,15-43,33). De fapt, Domnul este cel care dăruieşte toate acestea. Nu există un centimetru din minunatul teritoriu indonezian, nici o clipă din viaţa fiecăruia din milioanele sale de locuitori care să nu fie dar al Domnului, semn al iubirii sale gratuite şi prevenitoare de Tată. Şi a privi la toate acestea cu ochi umili de fii ne ajută să credem, să ne recunoaştem mici şi iubiţi (cf. Ps 8), şi să cultivăm sentimente de recunoştinţă şi de responsabilitate.
Ne-a vorbit despre asta Agnes, cu privire la raportul nostru cu creaţia şi cu fraţii, în special cei mai nevoiaşi, de trăit cu un stil personal şi comunitar inspirat din respect, din civilizaţie şi din umanitate, cu sobrietate şi caritate franciscană.
După credinţă, al doilea cuvânt din moto este fraternitate. O poetă din secolul al XX-lea a folosit o expresie foarte frumoasă pentru a descrie această atitudine: a scris că a fi fraţi înseamnă a ne iubi recunoscându-ne "diferiţi ca două picături de apă" (W. Szymborska, "Nulla due volte accade" ["Nimic nu se întâmplă de două ori"], în La gioia di scrivere. Tutte le poesie (1945-2009), Milano, 2009, pag. 45). Frumos! Şi este chiar aşa. Nu există două picături de apă egale una cu cealaltă, nici nu sunt doi fraţi, nici măcar gemeni, complet identici. Aşadar, a trăi fraternitatea înseamnă a ne primi reciproc recunoscându-ne egali în diversitate.
Şi aceasta este o valoare îndrăgită de tradiţia Bisericii indoneziene, care se manifestă în deschiderea cu care ea se relaţionează la diferitele realităţi care o compun şi o înconjoară, la nivel cultural, etnic, social şi religios, valorizând aportul tuturor şi dăruind cu generozitate ceea ce este al său în fiecare context. Acest lucru, fraţilor şi surorilor, este important, pentru că a vesti evanghelia nu înseamnă a impune sau a contrapune propria credinţă celei a celorlalţi, nu înseamnă a face prozelitism, înseamnă a dărui şi a împărtăşi bucuria întâlnirii cu Cristos (cf. 1Pt 3,15-17), mereu cu mare respect şi afect fratern faţă de oricine. Şi în aceasta vă invit să vă menţineţi mereu aşa: deschişi şi prieteni ai tuturor - acea expresie îmi place mult: "mână în mână", a merge aşa, cum a spus părintele Maxi -, profeţi de comuniune, într-o lume unde pare că în schimb creşte tot mai mult tendinţa de a se dezbina, de a se impune şi de a se provoca reciproc (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 67). Şi cu privire la asta vreau să vă spun un lucru: voi ştiţi cine este persoana care în lume face dezbinările cele mai mari? Ştiţi cine este? Marele dezbinător, care mereu dezbină, dezbină... Isus uneşte şi acesta dezbină. Este diavolul. Fiţi atenţi!
Este important a încerca să ajungem la toţi, aşa cum ne-a amintit sora Rina, cu dorinţa de a putea traduce în Bahasa Indonesia, în afară de textele Cuvântului lui Dumnezeu, şi învăţăturile Bisericii, pentru a le face accesibile la cât mai multe persoane. Şi a evidenţiat asta şi Nicholas, descriind misiunea catehetului cu imaginea unei "punţi" care uneşte. Asta m-a impresionat şi m-a făcut să mă gândesc la spectacolul minunat, în marele arhipelag indonezian, a miilor de "punţi ale inimii" care unesc toate insulele, şi încă şi mai mult la milioanele de astfel de "punţi" care unesc toate persoanele care locuiesc în ele! Iată o altă imagine frumoasă a fraternităţii: o carpetă imensă de fire de iubire care traversează marea, depăşesc barierele şi îmbrăţişează fiecare diversitate, făcând din toţi "o singură inimă şi un singur suflet" (cf. Fap 4,32). Limbajul inimii, nu uitaţi!
Şi ajungem la al treilea cuvânt: compasiune, care este foarte legat de fraternitate. Compasiune înseamnă a pătimi cu celălalt, a împărtăşi sentimentele: este un cuvânt frumos! De fapt, aşa cum ştim, compasiunea nu constă în a împărţi pomeni fraţilor şi surorilor nevoiaşi privindu-i de sus în jos, privindu-i de la propriile siguranţe şi de la propriile privilegii, ci dimpotrivă, compasiune înseamnă a deveni aproapele unii faţă de alţii, despuindu-ne de tot ceea ce ne poate împiedica să ne aplecăm pentru a intra cu adevărat în contact cu acela care este la pământ, şi astfel să-l ridicăm şi să-i redăm speranţă (cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 70). Şi acest lucru este important: a atinge sărăcia. Când eu spovedesc, întreb mereu persoanele adulte: "Tu dai de pomană?", şi îmi spun da, în general, pentru că sunt oameni buni. Dar a doua întrebare este: "Tu, când dai de pomană, atingi mâna cerşetorului? Priveşti în ochii săi? Sau îi arunci moneda de departe pentru a nu-l atinge?". Acesta este un lucru pe care trebuie să-l învăţăm toţi: compasiunea înseamnă a suferi, a pătimi, a însoţi în sentimente pe cel care suferă şi a-l îmbrăţişa, a-l însoţi. Şi numai atât: înseamnă şi a-i îmbrăţişa visele şi dorinţele de răscumpărare şi de dreptate, a ne îngriji de ele, a deveni promotori şi cooperatori, implicând şi pe alţii, lărgind "reţeaua" şi graniţele într-un mare dinamism expansiv de caritate (cf. ivi, 203). Şi asta nu înseamnă a fi comunist, asta înseamnă caritate, înseamnă iubire.
Există unii cărora le este frică de compasiune, există persoane cărora le este frică de compasiune, pentru că o consideră o slăbiciune - a suferi cu celălalt o slăbiciune - şi exaltă în schimb, ca şi cum ar fi o virtute, isteţimea celui care îşi face propriile interese menţinându-se la distanţă de toţi, nelăsându-se "atins" de nimic şi de nimeni, crezând astfel că este mai lucid şi liber în obţinerea propriilor scopuri. Din păcate eu îmi amintesc de o persoană foarte bogată, foarte bogată, la Buenos Aires, dar care avea viciul de a lua, a lua, a lua, tot mai mulţi bani. A murit şi a lăsat o moştenire enormă. Ştiţi care erau glumele pe care le făceau oamenii? "Sărăcuţul, nu au putut să închidă sicriul!". Voia să ia totul şi nu a luat nimic. Ne face să râdem, dar nu uitaţi un lucru: diavolul intră prin buzunare, mereu! Este adevărat. Faptul de a avea bogăţii ca siguranţă este un mod fals de a privi la realitate. Ceea ce trimite înainte lumea nu sunt calculele de interes - care se termină în general cu distrugerea creaţiei şi dezbinarea comunităţilor - ci caritatea care se dăruieşte. Asta duce înainte: caritatea care se dăruieşte. Şi compasiunea nu întunecă viziunea reală a vieţii, dimpotrivă, ne face să vedem mai bine lucrurile, în lumina iubirii, adică ne face să vedem mai bine lucrurile cu ochii inimii. Şi aş vrea să repet, vă rog, fiţi atenţi, nu uitaţi: diavolul intră prin buzunare!
Portalul acestei catedrale, în arhitectura sa, mi se pare că rezumă foarte bine ceea ce am spus, în cheie mariană. De fapt, el este sprijinit, în centrul arcului ascuţit, de o coloană pe care este pusă o statuie a Fecioarei Maria. Ne-o arată astfel pe Născătoarea de Dumnezeu înainte de toate ca model de credinţă, în timp ce susţine simbolic, cu micul său "da" (cf. Lc 1,38), tot edificiul Bisericii. Trupul său fragil, sprijinit de coloană, de stânca ce este Cristos, pare de fapt să poarte împreună cu El asupra sa povara întregii construcţii, ca şi cum ar spune că ea, operă a muncii şi a geniului omului, nu se poate susţine singur. Maria apare apoi ca imagine de fraternitate, în gestul de a primi, în mijlocul portalului principal, pe toţi cei care vor să intre. Este mama care primeşte. Şi în sfârşit este şi icoană de compasiune, în vegherea şi ocrotirea poporului lui Dumnezeu care, cu bucurii şi dureri, trude şi speranţe se adună în casa Tatălui. Este mama compasiunii.
Iubiţi fraţi şi surori, îmi place să închei această conversaţie reluând ceea ce Sfântul Ioan Paul al II-lea, în vizită aici în urmă cu câteva decenii, a spus tocmai adresându-se episcopilor, preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor. Cita versetul din Psalm: "Laetentur insulae multae" - "Să se bucure toate insulele" (Ps 96,1) şi îi invita pe ascultătorii săi să realizeze asta, "dând mărturie despre bucuria Învierii şi dând [...] viaţa aşa încât şi insulele cele mai îndepărtate să se poată «bucura» auzind Evanghelia, ai cărei predicatori, învăţători şi martori sunteţi voi" (Întâlnire cu episcopii, clerul şi călugării din Indonezia, Jakarta, 10 octombrie 1989).
Şi eu vă reînnoiesc acest îndemn şi vă încurajez să continuaţi misiunea voastră tari în credinţă, deschişi faţă de toţi în fraternitate şi aproape de fiecare în compasiune. Tari, deschişi şi apropiaţi, cu tăria credinţei. Deschiderea pentru a-i primi pe toţi, pe toţi! Mă impresionează mult acea parabolă din Evanghelie, când invitaţii la nuntă nu au voit să vină şi nu au venit. Ce face Domnul? Se amărăşte? Nu, a înţeles ceva acel om şi îi trimite pe servitorii săi: "Mergeţi la răscrucile drumurilor şi aduceţi-i pe toţi, pe toţi, pe toţi înăuntru. Toţi înăuntru, cu acest stil atât de frumos care este a merge înainte cu fraternitate, cu compasiune, cu unitate... Toţi. Şi mă gândesc la atâtea insule, atâtea insule... Şi Domnul le spune oamenilor buni, vouă: "Toţi, toţi" - "Dar, Doamne, acela..." - "Toţi, toţi". Ba chiar Domnul spune: "buni şi răi", toţi!
Şi eu vă reînnoiesc acest îndemn şi vă încurajez să continuaţi misiunea voastră, tari în credinţă, deschişi faţă de toţi în fraternitate şi aproape de fiecare în compasiune. Credinţă, fraternitate şi compasiune. Trei cuvinte pe care vi le las, iar voi după aceea gândiţi-vă. Credinţă, fraternitate şi compasiune. Vă binecuvântez, vă mulţumesc pentru atâta bine pe care-l faceţi în fiecare zi în toate aceste insule frumoase! Mă rog pentru voi. Mă rog, dar, cu rugăminte, vă cer să vă rugaţi pentru mine. Şi fiţi atenţi la un lucru: rugaţi-vă în favoarea mea, nu împotriva mea! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
