Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Luxemburg şi Belgia
(26-29 septembrie 2024)
Întâlnire cu episcopii, preoţii, diaconii, consacraţii, consacratele, seminariştii şi lucrătorii pastorali
Bazilica "Preasfânta Inimă" din Koekelberg (Belgia), sâmbătă, 28 septembrie 2024
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
|
| © Vatican Media |
În această răscruce care este Belgia, voi sunteţi o Biserică "în mişcare". De fapt, de mult timp încercaţi să transformaţi prezenţa parohiilor din teritoriu, să daţi un impuls puternic formării laicilor; mai ales vă străduiţi pentru a fi comunitate aproape de oameni, care însoţeşte persoanele şi mărturiseşte cu gesturi de milostivire.
Inspirându-mă din întrebările voastre, aş vrea să vă propun câteva urme de reflecţie în jurul a trei cuvinte: evanghelizare, bucurie, milostivire.
Primul drum de parcurs este evanghelizarea. Schimbările din epoca noastră şi criza credinţei pe care le experimentăm în Occident ne-au determinat să ne întoarcem la esenţial, adică la evanghelie, ca să fie anunţată din nou tuturor vestea bună pe care Isus a adus-o în lume, făcând să strălucească toată frumuseţea sa. Criza - orice criză - este un timp care ne este oferit pentru a ne zdruncina, pentru a ne interoga şi pentru a schimba. Este o ocazie preţioasă - în limbajul biblic se spune kairós, ocazie specială - aşa cum i s-a întâmplat lui Abraham, lui Moise şi profeţilor. De fapt, atunci când experimentăm dezolarea, trebuie să ne întrebăm mereu ce mesaj vrea să ne comunice Domnul. Şi ce ne arată criza? Am trecut de la un creştinism aranjat într-un cadru social ospitalier la un creştinism "de minoritate", sau, mai bine zis, de mărturie. Şi asta cere curajul unei convertiri ecleziale, pentru a demara acele transformări pastorale care se referă şi la cutume, la modele, la limbajele credinţei, ca să fie realmente în slujba evanghelizării (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 27).
Şi aş vrea să-i spun lui Helmut: şi preoţilor le este cerut acest curaj. A fi preoţi care nu se limitează să păstreze sau să gestioneze un patrimoniu din trecut, ci păstori, păstori îndrăgostiţi de Cristos şi atenţi să perceapă întrebările din evanghelie - adesea implicite - în timp ce merg cu poporul sfânt al lui Dumnezeu; şi noi mergem un pic în faţă, un pic la mijloc şi un pic în spate. Şi atunci când ducem evanghelia - mă gândesc la ceea ce a spus Yaninka -, Domnul deschide inimile noastre la întâlnirea cu acela care este diferit de noi. Este frumos, ba chiar este necesar ca printre tineri să fie vise şi spiritualităţi diferite. Trebuie să fie chiar aşa, pentru că atâtea pot să fie parcursurile personale sau comunitare, care ne conduc însă la aceeaşi destinaţie, la întâlnirea cu Domnul: în Biserică este spaţiu pentru toţi - toţi, toţi! - şi nimeni nu trebuie să fie fotocopia altuia. Unitatea în Biserică nu este uniformitate, ci înseamnă a găsi armonia diversităţilor! Şi aş spune şi lui Arnaud: procesul sinodal trebuie să fie o întoarcere la evanghelie; nu trebuie să aibă printre priorităţi vreo reformă "la modă", ci să ne întrebăm: Cum putem face să ajungă evanghelia într-o societate care n-o mai ascultă sau s-a îndepărtat de credinţă? Să ne întrebăm toţi despre asta.
Al doilea drum: bucuria. Nu vorbim aici despre bucuriile legate de ceva momentan, nici nu putem urma modelele evadării şi ale distracţiei consumiste. Este vorba de o bucurie mai mare, care însoţeşte şi susţine viaţa şi în momentele întunecate sau dureroase, şi acesta este un dar care vine de sus, de la Dumnezeu. Este bucuria inimii trezită de evanghelie: înseamnă a şti că de-a lungul drumului nu suntem singuri şi că şi în situaţiile de sărăcie, de păcat, de suferinţă, Dumnezeu este aproape, se îngrijeşte de noi şi nu va permite morţii să aibă ultimul cuvânt. Dumnezeu este aproape, apropiere. Cu mult înainte de a deveni papă, Joseph Ratzinger a scris că o regulă a discernământului este aceasta: "Unde lipseşte bucuria, unde umorul moare, aici nu există nici Duhul Sfânt [...] şi viceversa: bucuria este un semn al harului" (Il Dio di Ges? Cristo [Dumnezeul lui Isus Cristos], Brescia, 1978, 129). Este frumos! Şi atunci aş vrea să vă spun: ca predicarea voastră, celebrarea voastră, slujirea voastră şi apostolatul vostru să lase să transpară bucuria inimii, pentru că asta trezeşte întrebări şi atrage şi pe cei care sunt departe. Bucuria inimii: nu acel zâmbet prefăcut, de moment, bucuria inimii. Mulţumesc sorei Agnese şi îi spun: bucuria este drumul. Atunci când fidelitatea apare dificilă, trebuie să arătăm - aşa cum ai spus tu, Agnese - că ea este un "drum spre fericire". Şi, atunci, întrevăzând unde conduce drumul, suntem mai prompţi să începem drumul.
Şi a treia cale: milostivirea. Evanghelia, acceptată şi împărtăşită, primită şi dăruită, ne conduce la bucurie, pentru că ne face să descoperim că Dumnezeu este Tatăl milostivirii, care se înduioşează pentru noi, care ne ridică din căderile noastre, care nu retrage niciodată iubirea sa faţă de noi. Să fixăm acest lucru în inimă: Dumnezeu nu retrage niciodată iubirea sa faţă de noi. "Dar, părinte, chiar şi atunci când am comis ceva grav?" Dumnezeu nu retrage niciodată iubirea sa faţă de tine. Asta, în faţa experienţei răului, uneori ni se poate părea "nedrept", pentru că noi aplicăm pur şi simplu dreptatea pământească ce spune: "Cine greşeşte trebuie să plătească". Totuşi, dreptatea lui Dumnezeu este superioară: cel care a greşit este chemat să repare greşelile sale, dar pentru a se vindeca în inimă are nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Nu uitaţi: Dumnezeu iartă tot, Dumnezeu iartă mereu; cu milostivirea sa Dumnezeu ne îndreptăţeşte, adică ne face drepţi, pentru că ne dăruieşte o inimă nouă, o viaţă nouă.
De aceea i-aş spune lui Mia: mulţumesc pentru marea lucrare pe care o faceţi pentru a transforma furia şi durerea în ajutor, apropiere şi compasiune. Abuzurile generează suferinţe şi răni atroce, ameninţând şi drumul credinţei. Şi este nevoie de multă milostivire, pentru a nu rămâne cu inima de piatră în faţa suferinţei victimelor, pentru a le face să simtă apropierea noastră şi pentru a oferi tot ajutorul posibil, pentru a învăţa de la ele - aşa cum ai spus tu - să fim o Biserică ce se face slujitoare a tuturor fără a subjuga pe nimeni. Da, pentru că o rădăcină a violenţei constă în abuzul de putere, când folosim rolurile pe care le avem pentru a-i strivi pe ceilalţi sau pentru a-i manipula.
Şi milostivirea - mă gândesc la slujirea lui Pieter - este un cuvânt-cheie pentru deţinuţi. Atunci când intru într-o închisoare mă întreb: De ce ei şi nu eu? Isus ne arată că Dumnezeu nu stă la distanţă de rănile şi necurăţiile noastre. El ştie că toţi putem greşi, dar nimeni nu este greşit. Nimeni nu este pierdut pentru totdeauna. Este corect, aşadar, să urmăm toate parcursurile dreptăţii pământeşti şi parcursurile umane, psihologice şi penale; dar pedeapsa trebuie să fie un medicament, trebuie să ducă la vindecare. Trebuie ajutate persoanele să se ridice, să regăsească drumul lor în viaţă şi în societate. Numai o dată în viaţa tuturor ne este permis să privim o persoană de sus în jos: pentru a o ajuta să se ridice. Numai aşa. Să ne amintim: toţi putem greşi, dar nimeni nu este greşit, nimeni nu este pierdut pentru totdeauna. Milostivire, mereu, mereu milostivire.
Surorilor şi fraţilor, vă mulţumesc. Şi, salutându-vă, aş vrea să amintesc o operă a lui Magritte, pictorul vostru ilustru, care se intitulează "Actul de credinţă". Reprezintă o uşă închisă din interior, care este însă crăpată în centru. Este deschisă spre cer. Este o breşă, care ne invită să mergem dincolo, să ne îndreptăm privirea înainte şi în sus, să nu ne închidem niciodată în noi înşine, niciodată în noi înşine. Aceasta este o imagine pe care v-o las, ca simbol al unei Biserici care nu închide niciodată uşile - vă rog, nu închide niciodată uşile! -, care oferă tuturor o deschidere spre infinit, care ştie să privească dincolo. Aceasta este Biserica ce evanghelizează, trăieşte bucuria evangheliei, practică milostivirea.
Surorilor şi fraţilor, mergeţi împreună, voi şi Duhul Sfânt, împreună, şi practicaţi milostivirea, pentru a fi Biserică astfel. Fără Duhul, nu se întâmplă nimic creştin. Ne învaţă asta Fecioara Maria, Mama noastră. Ea să vă conducă şi să vă păzească. Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
