Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Francisc
în Regatul Bahrain
(3-6 noiembrie 2022)
Întâlnire de rugăciune cu episcopii, preoţii, consacraţii, seminariştii şi lucrătorii pastorali
Biserica "Preasfânta Inimă a lui Isus", Manama, duminică, 6 noiembrie 2022
Dragi episcopi, preoţi, consacraţi şi seminarişti, lucrători pastorali, bună ziua! Good morning!
|
| © Vatican Media |
Cuvintele lui Isus pe care le-am ascultat vorbesc despre apa vie care izvorăşte din Cristos şi din credincioşi (cf. In 7,37-39). M-au făcut să mă gândesc tocmai la această ţară: este adevărat, există atâta deşert, dar există şi izvoare de apă dulce care curg în tăcere sub pământ, irigându-l. Este o imagine frumoasă a ceea ce sunteţi voi şi mai ales a ceea ce credinţa realizează în viaţă: la suprafaţă reiese umanitatea noastră, uscată de atâtea fragilităţi, frici, provocări pe care trebuie să le înfrunte, rele personale şi sociale de diferite genuri; dar în subteranul sufletului, chiar înăuntru, în intimitatea inimii, curge calmă şi tăcută apa dulce a Duhului, care irigă deşerturile noastre, redă vigoare la ceea ce riscă să se usuce, spală ceea ce urâţeşte, adapă setea noastră de fericire. Şi mereu reînnoieşte viaţa. Despre această apă vorbeşte Isus, acesta este izvorul de viaţă nouă pe care ne-o promite: darul Duhului Sfânt, prezenţa duioasă, iubitoare şi regenerantă a lui Dumnezeu în noi.
Ne face bine, aşadar, să ne oprim asupra scenei pe care o descrie Evanghelia. Isus se află în templul din Ierusalim, unde se celebrează una din sărbătorile cele mai importante, în timpul căreia poporul îl binecuvântează pe Domnul pentru darul pământului şi al recoltelor, comemorând Alianţa. Şi în acea zi de sărbătoare se desfăşura un rit important: marele preot mergea la piscina Siloe, lua apă şi după aceea, în timp ce poporul cânta şi tresălta de bucurie, o vărsa în afara zidurilor cetăţii pentru a arăta că din Ierusalim va curge o mare binecuvântare pentru toţi. De fapt, despre Ierusalim psalmistul a spus: "Toate izvoarele mele sunt în tine" (Ps 87,7); şi profetul Ezechiel a vorbit despre un izvor de apă care, curgând din templu, va iriga şi va fecunda ca un fluviu tot pământul (cf. Ez 47,1-12).
Cu aceste premise înţelegem bine ce vrea să ne spună Evanghelia lui Ioan cu această scenă: suntem în ultima zi a sărbătorii, Isus se ridică "drept în picioare" şi cu voce tare proclamă: "Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine" (In 7,37), pentru că "râuri de apă vie" vor curge din pieptul său (v. 38). Ce invitaţie frumoasă! Şi Evanghelistul explică: "Aceasta o spune despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat" (v. 39). Referinţa este la ora în care Isus moare pe cruce: în acel moment, nu din templul de pietre, ci din coasta deschisă a lui Cristos va ieşi apa vieţii noi, apa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, destinată să regenereze toată omenirea eliberând-o de păcat şi de moarte.
Fraţilor şi surorilor, să ne amintim mereu de asta: Biserica se naşte acolo, se naşte din coasta deschisă a lui Cristos, dintr-o baie de renaştere în Duhul Sfânt (cf. Tit 3,5). Nu suntem creştini prin meritul nostru sau numai pentru că aderăm la un crez, ci pentru că în Botez ne-a fost dăruită apa vie a Duhului, care ne face fii iubiţi ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi, făcându-ne creaturi noi. Totul izvorăşte din har, - totul este har! -, totul vine de la Duhul Sfânt. Aşadar, permiteţi-mi să mă opresc pe scurt cu voi asupra a trei daruri mari pe care Duhul Sfânt ni le încredinţează şi ne cere să le primim şi să le trăim: bucuria, unitatea şi profeţia. Bucuria, unitatea şi profeţia.
Înainte de toate Duhul este izvor de bucurie. Apa dulce care Domnul vrea ca să curgă în deşerturile umanităţii noastre, amestecată cu pământ şi cu fragilitate, este certitudinea că suntem niciodată singuri pe drumul vieţii. De fapt, Duhul este Cel care nu ne lasă singuri, este Mângâietorul; ne întăreşte cu prezenţa sa discretă şi benefică, ne însoţeşte cu iubire, ne susţine în lupte şi în dificultăţi, încurajează visele noastre cele mai frumoase şi dorinţele noastre cele mai mari, deschizându-ne la uimirea şi la frumuseţea vieţii. De aceea, bucuria Duhului nu este o stare ocazională sau o emoţie de moment; cu atât mai puţin este acea specie de "bucurie consumistă şi individualistă aşa de prezentă în unele experienţe culturale de astăzi" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 128). În schimb bucuria în Duhul Sfânt este aceea care se naşte din relaţia cu Dumnezeu, din faptul de a şti că, deşi în trudele şi în nopţile întunecate prin care trecem uneori, nu suntem singuri, pierduţi sau înfrânţi, pentru că el este cu noi. Şi cu el putem să înfruntăm şi să depăşim totul, chiar şi abisurile durerii şi ale morţii.
Vouă, care aţi descoperit această bucurie şi o trăiţi în comunitate, aş vrea să vă spun: păstraţi-o, ba mai mult, înmulţiţi-o. Şi ştiţi care este cea mai bună metodă pentru a face asta? A o dărui. Da, aşa este: bucuria creştină este contagioasă, pentru că Evanghelia ne face să ieşim din noi înşine pentru a comunica frumuseţea iubirii lui Dumnezeu. Aşadar este esenţial ca în comunităţile creştine bucuria să nu dispară şi să fie împărtăşită; ca să nu ne limităm să repetăm gesturi din obişnuinţă, fără entuziasm, fără creativitate. Altminteri vom pierde credinţa şi vom deveni o comunitate plictisitoare, şi acest lucru este urât! Este important ca, în afară de liturgie, îndeosebi de celebrarea Liturghiei, izvor şi culme a vieţii creştine (cf. Sacrosanctum Concilium, 10), să facem să circule bucuria Evangheliei şi într-o acţiune pastorală vie, în special pentru tineri, pentru familii şi pentru vocaţiile la viaţa sacerdotală şi călugărească. Bucuria creştină nu se poate ţine pentru sine, şi când o punem în circulaţie, se înmulţeşte.
În al doilea rând, Duhul Sfânt este izvor de unitate. Cei care îl acceptă primesc iubirea Tatălui şi devin fiii săi (cf. Rom 8,15-16); şi, dacă sunt fii ai lui Dumnezeu, ei sunt şi fraţi şi surori. Nu poate să existe spaţiu pentru faptele trupului, adică ale egoismului: pentru diviziuni, certuri, vorbiri de rău, bârfe. Fiţi atenţi la bârfă, vă rog: bârfele distrug o comunitate. Diviziunile din lume, precum şi diferenţele etnice, culturale şi rituale, nu pot răni sau compromite unitatea Duhului. Dimpotrivă, focul său arde dorinţele lumeşti şi aprinde viaţa noastră cu acea iubire primitoare şi compătimitoare cu care ne iubeşte Isus, pentru ca şi noi să ne putem iubi astfel între noi. Pentru aceasta, când Duhul Celui Înviat coboară asupra discipolilor, devine izvor de unitate şi de fraternitate împotriva oricărui egoism; inaugurează unicul limbaj al iubirii, pentru ca diferitele limbaje umane să nu rămână distante şi incomprehensibile; dă la o parte barierele neîncrederii şi urii, pentru a crea spaţii de primire şi de dialog; eliberează de frică şi revarsă curajul de ieşi în întâmpinarea celorlalţi cu forţa dezarmată şi dezarmantă a milostivirii.
Asta face Duhul Sfânt, care modelează astfel Biserica încă de la începuturi: începând de la Rusalii, provenienţele, sensibilităţile şi viziunile diferite sunt armonizate în comuniune, forjate într-o unitate care nu este uniformitate, este armonie, pentru că Duhul Sfânt este armonia. Dacă l-am primit pe Duhul, vocaţia noastră eclezială este înainte de toate aceea de a păstra unitatea şi de a cultiva ansamblul, adică - aşa cum spune sfântul Paul - "a păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi fost chemaţi la o singură speranţă" (Ef 4,3-4).
În mărturia sa, Chris a spus că, atunci când era foarte tânăr, ceea ce a fascinat-o despre Biserica catolică era "evlavia comună a tuturor credincioşilor", independent de culoarea pielii, de provenienţa geografică, de limbă: toţi reuniţi într-o singură familie, toţi cântând laudele Domnului. Aceasta este forţa comunităţii creştine, prima mărturie pe care o putem da lumii. Să încercăm să fim păzitori şi constructori de unitate! Pentru a fi credibili în dialogul cu ceilalţi, să trăim fraternitatea între noi. Să facem asta în comunităţi, valorizând carismele tuturor fără a mortifica niciuna; să facem asta în casele călugăreşti, ca semne vii de înţelegere şi de pace; să facem asta în familii, aşa încât legătura de iubire a sacramentului să se traducă în atitudini zilnice de slujire şi de iertare; să facem asta şi în societatea multireligioasă şi multiculturală în care trăim: mereu în favoarea dialogului, mereu, ţesători de comuniune cu fraţii de alte crezuri şi de alte confesiuni. Ştiu că pe această cale voi oferiţi deja un exemplu frumos, dar fraternitatea şi comuniunea sunt daruri pe care nu trebuie să încetăm să le cerem Duhului, pentru a respinge ispitele duşmanului, care seamănă mereu neghină.
În sfârşit, Duhul este izvor de profeţie. Istoria mântuirii, aşa cum ştim, este presărată de numeroşi profeţi pe care Dumnezeu îi cheamă, îi consacră şi îi trimite în mijlocul poporului pentru ca să vorbească în numele său. Profeţii primesc de la Duhul Sfânt lumina interioară care îi face interpreţi atenţi ai realităţii, capabili să perceapă în dramele, uneori întunecate, ale istoriei prezenţa lui Dumnezeu şi s-o indice poporului. Adesea cuvintele profeţilor sunt biciuitoare: ei spun pe nume proiectele de rău care se cuibăresc în inimile oamenilor, pun în criză siguranţele umane şi religioase false, invită la convertire.
Şi noi avem această vocaţie profetică: toţi cei botezaţi l-au primit pe Duhul şi toţi sunt profeţi. Şi ca atare nu putem să ne prefacem că nu vedem faptele răului, să rămânem în "trăirea liniştită" pentru a ne murdări mâinile. Un creştin mai devreme sau mai târziu trebuie să-şi murdărească mâinile pentru a trăi viaţa sa creştină şi a da mărturie. Dimpotrivă, am primit un Duh de profeţie pentru a aduce la lumină, cu mărturia noastră de viaţă, Evanghelia. Pentru aceasta sfântul Paul îndeamnă: "Tindeţi spre darurile spirituale, mai ales darul profeţiei" (1Cor 14,1). Profeţia ne face capabili să practicăm fericirile evanghelice în situaţiile de fiecare zi, adică să edificăm cu blândeţe fermă acea Împărăţie a lui Dumnezeu în care iubirea, dreptatea şi pacea se opun oricărei forme de egoism, de violenţă şi de degradare. Am apreciat că sora Rose a vorbit despre slujirea în rândul deţinutelor, în închisori, este frumos, acest lucru! O posibilitate pentru care să fim recunoscători. Profeţia care edifică şi întăreşte aceste persoane înseamnă a împărtăşi cu ei timpul, a frânge Cuvântul Domnului, a se ruga cu ei. Înseamnă a le acorda atenţie, pentru că acolo unde sunt fraţi nevoiaşi, cum sunt deţinuţii, este Isus, Isus rănit în orice persoană care suferă (cf. Mt 25,40). Ştii ce gândesc eu, când intru într-o închisoare? "De ce ei şi nu eu?". Este milostivirea lui Dumnezeu. Dar a avea grijă de deţinuţi face bine tuturor, ca o comunitate umană, pentru că după modul în care sunt trataţi cei din urmă se măsoară demnitatea şi speranţa unei societăţi.
Iubiţi fraţi şi surori, în aceste luni ne rugăm mult pentru pace. În acest context, constituie o speranţă acordul care a fost semnat şi care se referă la situaţia din Etiopia. Îi încurajez pe toţi să susţină această angajare pentru o pace durabilă, aşa încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se continue parcurgerea căilor dialogului şi poporul să regăsească repede o viaţă senină şi demnă. Şi în afară de asta nu vreau să uit să mă rog şi să vă spun şi vouă să vă rugaţi pentru martirizata Ucraina, pentru ca acel război să se termine.
Şi acum, iubiţi fraţi şi surori, am ajuns la sfârşit. Aş vrea să vă spun "mulţumesc" pentru aceste zile trăite împreună; dar nu uitaţi bucuria, unitatea şi profeţia, nu le uitaţi! Cu suflet plin de recunoştinţă vă binecuvântez pe voi toţi, în special pe cei care au lucrat pentru această călătorie. Şi, dat fiind că acestea sunt ultimele cuvinte publice pe care le adresez, permiteţi-mi să mulţumesc Maiestăţii Sale regele şi autorităţilor acestei ţări - şi ministrului justiţiei, prezent aici - pentru ospitalitatea deosebită. Vă încurajez să continuaţi cu statornicie şi bucurie drumul vostru spiritual şi eclezial. Şi acum să invocăm mijlocirea maternă a Fecioarei Maria, pe care sunt fericit s-o venerez ca Stăpână Noastră a Arabiei. Ea să ne ajute să ne lăsăm conduşi mereu de Duhul Sfânt şi să ne menţină bucuroşi, uniţi în afect şi în rugăciune. Mă bazez: nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
