Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Indonezia, Papua Noua Guinee, Timorul de Est şi Singapore
(2-13 septembrie 2024)
Sfânta Liturghie
(Stadionul "Gelora Bung Karno", Jakarta, 5 septembrie 2024)
|
| © Vatican Media |
Aceste două atitudini esenţiale: a asculta Cuvântul şi a trăi Cuvântul, putem să le contemplăm în Evanghelia care tocmai a fost proclamată.
Înainte de toate, a asculta Cuvântul. Evanghelistul relatează că multă lume mergea la Isus şi "mulţimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu" (Lc 5,1). Îl caută pe el, le este foame şi sete de Cuvântul Domnului şi îl simt răsunând în cuvintele lui Isus. Aşadar, această scenă, care se repetă de atâtea ori în evanghelie, ne spune că inima omului este mereu în căutarea unui adevăr capabil să îndestuleze şi să sature dorinţa sa de fericire; că nu putem să ne mulţumim numai cu cuvintele umane, cu criteriile din această lume, cu judecăţile pământeşti; avem nevoie mereu de o lumină care să vină de sus ca să lumineze paşii noştri, de o apă vie care să poată adăpa deşerturile sufletului, de o mângâiere care să nu dezamăgească pentru că provine din cer şi nu din lucrurile efemere de aici de pe pământ. În mijlocul asurzirii şi al vanităţii cuvintelor umane, fraţilor şi surorilor, este nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, singurul care este busolă pentru drumul nostru, singurul care printre atâtea răni şi rătăciri este în măsură să ne conducă din nou la semnificaţia autentică a vieţii.
Fraţilor şi surorilor, să nu uităm asta: prima misiune a discipolului - noi toţi suntem discipoli! - nu este aceea de a îmbrăca haina unei religiozităţi perfecte în exterior, de a face lucruri extraordinare sau de a se angaja în activităţi grandioase. Nu. Prima misiune, primul pas, constă, în schimb, în a şti să ne punem în ascultarea unicului Cuvânt care mântuieşte, cel al lui Isus, aşa cum putem vedea în episodul evanghelic, atunci când Învăţătorul urcă în barca lui Petru pentru a se distanţa un pic de mal şi astfel să predice mai bine oamenilor (cf. Lc 5,3). Viaţa noastră de credinţă începe atunci când cu umilinţă îl primim pe Isus în barca existenţei noastre, îi facem spaţiu, ne punem în ascultarea Cuvântului său şi ne lăsăm interogaţi, zdruncinaţi şi schimbaţi de el.
În acelaşi timp, fraţilor şi surorilor, Cuvântul Domnului cere să se întrupeze concret în noi: de aceea suntem chemaţi să trăim Cuvântul. Numai a repeta Cuvântul, fără a-l trăi, ne face să devenim ca nişte papagali: da, îl spun, dar nu se înţelege, nu se trăieşte. De fapt, după ce a terminat de predicat mulţimilor din barcă, Isus se adresează lui Petru şi-l îndeamnă să rişte bazându-se pe acel Cuvânt: "Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!" (v. 4). Cuvântul Domnului nu poate să rămână o frumoasă idee abstractă sau să provoace numai emoţia de un moment; el ne cere să schimbăm privirea noastră, să ne lăsăm transformată inima după imaginea inimii lui Cristos; Cuvântul ne cheamă să aruncăm cu curaj năvoadele evangheliei în mijlocul mării lumii, "riscând", e adevărat, riscând să trăim iubirea pe care el ne-a învăţat-o şi a trăit-o cel dintâi. Şi nouă, fraţilor şi surorilor, Domnul, cu forţa arzătoare a Cuvântului său, ne cere să înaintăm în larg, să ne dezlipim de malurile stătute ale obişnuinţelor rele, ale fricilor şi ale mediocrităţilor, pentru a îndrăzni o viaţă nouă. Mediocritatea îi place diavolului! Pentru că intră în noi şi ne ruinează.
Desigur, obstacolele şi scuzele pentru a spune nu niciodată nu lipsesc; dar să privim iarăşi la atitudinea lui Petru: venea dintr-o noapte dificilă, în care nu a pescuit nimic, era supărat, era obosit, era dezamăgit; şi totuşi, în loc să rămână paralizat în acel gol şi blocat de propriul eşec, spune: "Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele" (v. 5). La cuvântul tău, voi arunca năvoadele. Şi atunci se întâmplă nemaiauzitul, miracolul unei bărci care se umple cu peşti până aproape să se scufunde (cf. v. 7).
Fraţilor şi surorilor, în faţa multelor îndatoriri din viaţa noastră zilnică; în faţa chemării, pe care toţi o simţim, de a construi o societate mai dreaptă, de a merge înainte pe calea păcii şi a dialogului - acea cale care aici în Indonezia a fost trasată de mult timp -, putem să ne simţim uneori nepotriviţi, să simţim povara acestei angajări care nu aduce mereu roadele sperate sau a greşelilor noastre care par să oprească drumul. Dar cu aceeaşi umilinţă şi aceeaşi credinţă a lui Petru, şi nouă ni se cere să nu rămânem prizonieri ai eşecurilor noastre. Acesta este un lucru foarte urât, pentru că eşecurile ne iau şi noi putem deveni prizonieri ai eşecurilor. Nu, vă rog: să nu rămânem prizonieri ai eşecurilor noastre; în loc să rămânem cu privirea îndreptată spre năvoadele noastre goale, să privim la Isus şi să avem încredere în el. Nu privi năvoadele tale goale, priveşte-l pe Isus, priveşte-l pe Isus! El te va face să mergi, El te va face să mergi bine, încrede-te în Isus! Putem risca mereu să înaintăm în larg şi să aruncăm din nou năvoadele, chiar şi atunci când am trecut prin noaptea eşecului, prin timpul dezamăgirii în care nu am prins nimic. Acum voi face un mic moment de tăcere şi fiecare dintre voi să se gândească la propriile eşecuri. [Pauză] Şi privind aceste eşecuri, să riscăm, să mergem înainte cu curajul Cuvântului lui Dumnezeu.
Sfânta Tereza de Calcutta, a cărei comemorare o celebrăm astăzi şi care în mod neobosit s-a îngrijit de cei mai săraci şi s-a făcut promotoare de pace şi de dialog, spunea: "Când nu avem nimic de dat, să-i dăm acel nimic. Şi aminteşte: chiar dacă n-ar trebui să culegi nimic, nu înceta niciodată să semeni". Frate şi soră, nu înceta niciodată să semeni, pentru că asta este viaţă.
Asta, fraţilor şi surorilor, aş vrea să vă spun şi vouă, acestei naţiuni, acestui arhipelag minunat şi variat: nu încetaţi să înaintaţi în larg, nu încetaţi să aruncaţi năvoadele, nu încetaţi să visaţi, nu încetaţi să visaţi şi să construiţi o civilizaţie a păcii! Îndrăzniţi mereu visul fraternităţii, care este o adevărată comoară printre voi. La Cuvântul Domnului vă încurajez să semănaţi iubire, să parcurgeţi încrezători drumul dialogului, să practicaţi bunătatea şi gentileţea voastră cu zâmbetul tipic care vă distinge. V-au spus că voi sunteţi un popor zâmbitor? Nu pierdeţi zâmbetul, vă rog, şi mergeţi înainte! Şi fiţi constructori de pace. Fiţi constructori de speranţă!
Aceasta este dorinţa exprimată recent de episcopii din ţară şi este urarea pe care şi eu aş vrea s-o adresez întregului popor indonezian: a merge împreună pentru binele societăţii şi al Bisericii! Fiţi constructori de speranţă. Ascultaţi bine: fiţi constructori de speranţă! Acea speranţă a evangheliei care nu înşeală (cf. Rom 5,5), nu înşeală niciodată, şi care ne deschide la bucuria fără sfârşit. Multe mulţumiri.
______________________________________
Mulţumire la sfârşitul Liturghiei
Mulţumesc cardinalului Ignatius, precum şi preşedintelui Conferinţei Episcopale şi celorlalţi păstori ai Bisericii din Indonezia, care împreună cu preoţii şi cu diaconii slujesc poporul sfânt al lui Dumnezeu în această mare ţară. Mulţumesc călugăriţelor, călugărilor şi tuturor voluntarilor; şi cu mult afect bătrânilor, bolnavilor şi celor suferinzi care au oferit rugăciunile lor. Mulţumesc!
Vizita mea în mijlocul vostru se îndreaptă spre sfârşit şi vreau să exprim recunoştinţa mea bucuroasă pentru primirea deosebită care mi-a fost rezervată. O reînnoiesc domnului preşedinte al republicii, care astăzi era prezent aici, celorlalte autorităţi civile şi forţelor de ordine, şi o extind la întregul popor indonezian.
Se spune în cartea Faptele Apostolilor că în ziua de Rusalii a fost la Ierusalim o mare zarvă. Şi toţi făceau zarvă pentru a predica evanghelia. Vă recomand, iubiţi fraţi şi surori, faceţi zarvă! Faceţi zarvă!
Domnul să vă binecuvânteze. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
