Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Republica Democratică Congo şi în Sudanul de Sud
(Pelerinaj ecumenic de pace în Sudanul de Sud)
(31 ianuarie - 5 februarie 2023)
|
| © Vatican Media |
Catedrala "Notre Dame de Congo" (Kinshasa)
Joi, 2 februarie 2023
Iubiţi fraţi preoţi, diaconi şi seminarişti,
Dragi persoane consacrate, bună seara şi sărbătoare frumoasă!
Sunt fericit să mă aflu cu voi chiar astăzi, în sărbătoarea Prezentării Domnului, zi în care ne rugăm în mod special pentru viaţa consacrată. Toţi, ca Simeon, aşteptăm lumina Domnului ca să lumineze întunericul vieţii noastre şi, mai mult, toţi dorim să trăim aceeaşi experienţă evanghelică pe care a avut-o el în templul din Ierusalim: să-l ţină în braţe pe Isus. A-l ţine în braţe în aşa fel încât a-l avea în faţa ochilor şi pe inimă. Astfel, punându-l pe Isus în centru, se schimbă privirea asupra vieţii şi, chiar înăuntrul suferinţelor şi al trudelor, ne simţim învăluiţi de lumina sa, mângâiaţi de Duhul său, încurajaţi de cuvântul său, susţinuţi de iubirea sa.
Spun asta gândindu-mă la cuvintele de bun-venit rostite de cardinalul Ambongo, căruia îi mulţumesc; a vorbit despre "provocări enorme" de înfruntat pentru a trăi angajarea sacerdotală şi călugărească în această ţară marcată de "condiţii dificile şi adesea periculoase", ţară cu atâta suferinţă. Şi totuşi, aşa cum amintea el, există şi atâta bucurie pentru slujirea adusă evangheliei şi sunt numeroase vocaţiile la preoţie şi la viaţa consacrată. Iată abundenţa harului lui Dumnezeu, care acţionează chiar în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9) şi care vă face capabili, împreună cu credincioşii laici, să generaţi speranţă în situaţiile adesea dureroase ale poporului vostru.
Certitudinea care ne însoţeşte şi în dificultăţi este dată de fidelitatea lui Dumnezeu. El, prin intermediul profetului Isaia, spune: "Voi stabili un drum în pustiu şi râuri în ţinutul uscat" (43,19). M-am gândit să vă propun câteva reflecţii pornind tocmai de la aceste cuvinte ale lui Isaia: Dumnezeu stabileşte drumuri în pustiurile noastre şi noi, slujitori hirotoniţi şi persoane consacrate, suntem chemaţi să fim semn al acestei promisiuni şi s-o realizăm în istoria poporului sfânt al lui Dumnezeu. Dar, concret, la ce anume suntem chemaţi? Să slujim poporul ca martori ai iubirii lui Dumnezeu. Isaia ne ajută să înţelegem.
Prin gura profetului, Domnul ajunge la poporul său într-un moment dramatic, în timp ce israeliţii au fost deportaţi în Babilon şi reduşi la sclavie. Mişcat de compasiune, Dumnezeu vrea să-i mângâie. Această parte a cărţii lui Isaia este cunoscută, de fapt, drept "Cartea mângâierii", pentru că Domnul adresează poporului său cuvinte de speranţă şi promisiuni de mântuire. Şi, în primul rând, aminteşte legătura de iubire care îl leagă cu poporul său: "Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume, al meu eşti tu. Când vei trece prin ape, eu voi fi cu tine, prin râuri, ele nu te vor înghiţi; când vei merge prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va mistui" (43,1-2). Astfel, Domnul se revelează ca Dumnezeul compătimirii şi asigură că nu ne lasă singuri niciodată, că este mereu alături de noi, refugiu şi forţă în dificultăţi. Dumnezeu este compătimitor. Cele trei nume ale lui Dumnezeu, cele trei trăsături ale lui Dumnezeu sunt milostivire, compătimire şi duioşie. Pentru că toate acestea fac apropierea lui Dumnezeu: un Dumnezeu apropiat, compătimitor şi duios.
Iubiţi preoţi şi diaconi, persoane consacrate, seminarişti: prin intermediul vostru Domnul vrea şi astăzi să ungă poporul său cu untdelemnul mângâierii şi al speranţei. Şi voi sunteţi chemaţi să deveniţi ecou al acestei promisiuni a lui Dumnezeu, să amintiţi că el ne-a plăsmuit şi că îi aparţinem lui, să încurajaţi drumul comunităţii şi s-o însoţiţi în credinţă în întâmpinarea Celui care deja merge alături de noi. Dumnezeu nu permite apelor să ne scufunde, nici focului să ne ardă. Să ne simţim purtători ai acestei veşti în mijlocul suferinţelor oamenilor. Iată ce înseamnă a fi slujitori ai poporului: preoţi, surori, misionari care au experimentat bucuria întâlnirii eliberatoare cu Isus şi o oferă celorlalţi. Să ne amintim asta: preoţia şi viaţa consacrată devin aride dacă le trăim pentru "a ne sluji" de popor în loc de "a-l sluji". Nu este vorba de o meserie pentru a câştiga sau a avea o poziţie socială, nici pentru a aranja familia de origine, ci este misiunea de a fi semne ale prezenţei lui Cristos, ale iubirii sale necondiţionate, ale iertării cu care vrea să ne reconcilieze, ale compătimirii cu care vrea să se îngrijească de cei săraci. Noi am fost chemaţi să oferim viaţa pentru fraţi şi surori, ducându-li-l pe Isus, singurul care vindecă rănile inimii.
Pentru a trăi astfel vocaţia noastră, avem mereu provocări de înfruntat, ispite de învins. Aş vrea să mă opresc, pe scurt, asupra acestor trei: mediocritatea spirituală, comoditatea lumească, superficialitatea.
Înainte de toate, a învinge mediocritatea spirituală. Cum? Prezentarea Domnului la templu, care în Orientul creştin este numită "sărbătoarea întâlnirii", ne aminteşte prioritatea vieţii noastre: întâlnirea cu Domnul, în special în rugăciunea personală, pentru că relaţia cu el este fundamentul acţiunii noastre. Să nu uităm că secretul a toate este rugăciunea, pentru că slujirea şi apostolatul nu sunt, înainte de toate, lucrarea noastră şi nu depind numai de mijloacele umane. Şi voi îmi veţi spune: da, este adevărat, dar angajările, urgenţele pastorale, trudele apostolice, oboseala şi aşa mai departe riscă să nu lase timp şi energii suficiente pentru rugăciune. Pentru aceasta, aş vrea să împărtăşesc câteva sfaturi: înainte de toate, să respectăm anumite ritmuri liturgice ale rugăciunii care ritmează ziua, de la Liturghie la breviar. Celebrarea euharistică zilnică este inima pulsantă a vieţii sacerdotale şi călugăreşti. Liturgia Orelor ne permite să ne rugăm cu Biserica şi cu regularitate: să n-o neglijăm niciodată! Şi să nu neglijăm nici Spovada: avem nevoie mereu să fim iertaţi pentru a putea dărui milostivire. Un alt sfat: aşa cum ştim, nu ne putem limita la recitarea rituală a rugăciunilor, ci trebuie să rezervăm în fiecare zi un timp intens de rugăciune, pentru a sta inimă la inimă cu Domnul: un moment prelungit de adoraţie, de meditare a cuvântului, sfântul Rozariu; o întâlnire intimă cu Acela pe care-l iubim mai presus de orice lucru. În afară de asta, atunci când suntem în plină activitate, putem recurge şi la rugăciunea inimii, la scurte "iaculatorii" - sunt o comoară iaculatoriile -, cuvinte de laudă, de mulţumire şi de invocaţie de repetat Domnului oriunde ne aflăm. Rugăciunea ne descentrează, ne deschide faţă de Dumnezeu, ne repune pe picioare, pentru că ne pune în mâinile sale. Ea creează în noi spaţiul pentru a experimenta apropierea lui Dumnezeu, pentru ca al său cuvânt să ne devină familiar nouă şi, prin intermediul nostru, celor pe care-i întâlnim. Fără rugăciune nu se merge departe. În sfârşit, pentru a depăşi mediocritatea spirituală, să nu încetăm niciodată s-o invocăm pe Sfânta Fecioară Maria - este Mama noastră - şi să învăţăm de la ea să-l contemplăm şi să-l urmăm pe Isus.
A doua provocare este a învinge ispita comodităţii lumeşti, a unei vieţi comode în care să aranjăm mai mult sau mai puţin toate lucrurile şi să mergem înainte din inerţie, căutând confortul nostru şi târându-ne fără entuziasm. Dar, în acest mod, se pierde inima misiunii, care înseamnă a ieşi din teritoriile eu-lui pentru a merge către fraţi şi surori exercitând, în numele lui Dumnezeu, arta apropierii. Există un mare risc legat cu mondenitate, în special într-un context de sărăcie şi suferinţe: acela de a profita de rolul pe care-l avem pentru a satisface nevoile şi comodităţile noastre. Este trist, foarte trist atunci când ne concentrăm pe noi înşine devenind birocraţi reci ai spiritului. Atunci, în loc de a sluji evanghelia, ne preocupăm să gestionăm finanţele şi să ducem înainte vreo afacere avantajoasă pentru noi. Fraţilor şi surorilor, este scandalos atunci când se întâmplă asta în viaţa unui preot sau a unui călugăr, care în schimb ar trebui să fie modele de sobrietate şi de libertate interioară. În schimb, ce frumos este să ne menţinem limpezi în intenţii şi dezlipiţi de compromisuri financiare, îmbrăţişând cu bucurie sărăcia evanghelică şi lucrând alături de cei săraci! Şi ce frumos este a fi luminoşi în a trăi celibatul ca semn de disponibilitate completă pentru Împărăţia lui Dumnezeu! În schimb, să nu se întâmple ca în noi să se găsească, bine plantate, acele vicii pe care am vrea să le dezrădăcinăm în ceilalţi şi în societate. Vă rog, să veghem asupra comodităţii lumeşti!
În sfârşit, a treia provocare este a învinge ispita superficialităţii. Dacă poporul lui Dumnezeu aşteaptă să se ajungă la el şi să fie mângâiat de cuvântul Domnului, este nevoie de preoţi şi călugări pregătiţi, formaţi, pasionaţi de evanghelie. Ne-a fost pus un dar în mâini şi, din partea noastră, ar fi îndrăzneţ să credem că putem trăi misiunea la care Dumnezeu ne-a chemat fără a lucra în fiecare zi asupra noastră înşine şi fără a ne forma în mod adecvat, în viaţa spirituală ca şi în pregătirea teologică. Oamenii nu au nevoie de funcţionari ai sacrului sau de laureaţi dezlipiţi de popor. Suntem obligaţi să intrăm în inima misterului creştin, să aprofundăm doctrina, să studiem şi să medităm cuvântul lui Dumnezeu; şi, în acelaşi timp, să rămânem deschişi la neliniştile timpului nostru, la întrebările tot mai complexe ale epocii noastre, pentru a putea înţelege viaţa şi exigenţele persoanelor, pentru a înţelege cum să le luăm de mână şi să le însoţim. De aceea, formarea clerului nu este un opţional. Spun asta seminariştilor, dar este valabil pentru toţi: formarea este un drum de dus înainte mereu şi pentru toată viaţa. Se numeşte formare permanentă: formare continuă, pentru toată viaţa.
Aceste provocări despre care v-am vorbit trebuie înfruntate dacă vrem să slujim poporul ca martori ai iubirii lui Dumnezeu, pentru că slujirea este eficace numai dacă trece prin mărturie. Să nu uităm acest cuvânt: mărturia. De fapt, după ce a rostit cuvinte de mângâiere, Domnul spune prin intermediul lui Isaia: "Cine poate spune acestea sau cele de la început să ni le facă auzite? Voi sunteţi martorii mei" (43,9.10). Martori. Pentru a fi buni preoţi, diaconi, persoane consacrate, nu sunt suficiente cuvintele şi intenţiile: înainte de toate, vorbeşte însăşi viaţa, propria viaţă. Iubiţi fraţi şi surori, privindu-vă pe voi aduc mulţumire lui Dumnezeu, pentru că sunteţi semne ale prezenţei lui Isus care trece de-a lungul străzilor din această ţară şi atinge viaţa oamenilor, rănile trupului lor. Dar mai este nevoie de tineri care să spună "da" Domnului, de alţi preoţi şi călugări care cu viaţa lor să lase să transpară frumuseţea sa.
În mărturiile voastre mi-aţi amintit cât de greu este de trăit misiunea într-o ţară bogată în atâtea frumuseţi naturale şi resurse, dar rănită de exploatare, de corupţie, de violenţă şi de nedreptate. Însă aţi vorbit şi despre parabola bunului samaritean: este Isus care trece de-a lungul străzilor noastre şi, în special prin Biserica sa, se opreşte şi se îngrijeşte de rănile celor oprimaţi. Preaiubiţilor, slujirea la care sunteţi chemaţi este tocmai aceasta: a oferi apropiere şi mângâiere, ca o lumină aprinsă mereu în mijlocul acestui întuneric. Să învăţăm de la Domnul, care este aproape, mereu. Şi pentru a fi fraţi şi surori ai tuturor, fiţi astfel înainte de toate între voi: martori ai fraternităţii, niciodată în război; martori ai păcii, învăţând să depăşiţi şi aspectele particulare ale culturilor şi provenienţelor etnice, pentru că, aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea, adresându-se preoţilor africani, "mărturia voastră de viaţă paşnică, dincolo de frontierele tribale şi rasiale, poate să atingă inimile" (Exortaţia apostolică Africae munus, 108).
Un proverb spune: "Vântul nu frânge ceea ce ştie să se aplece". Istoria multor popoare din acest continent a fost din păcate aplecată şi brăzdată de răni şi violenţe şi, de aceea, dacă există o dorinţă care se ridică din inimă, este aceea de a nu mai trebui să se facă asta, de a nu mai trebui să se supună aroganţei celui mai puternic, de a nu mai trebui să aplece capul sub jugul nedreptăţii. Dar putem primi cuvintele proverbului îndeosebi în sens pozitiv: există o aplecare care nu este sinonim cu slăbiciunea, cu a fi laş, ci cu tăria; atunci înseamnă a fi flexibili, depăşind rigidităţile; înseamnă a cultiva o umanitate docilă, care nu se închide în invidie şi în supărare; înseamnă a fi disponibili de a ne lăsa schimbaţi, fără a ne baricada pe propriile idei şi poziţii. Dacă ne aplecăm în faţa lui Dumnezeu, cu umilinţă, el ne face să devenim asemenea lui, făcători de milostivire. Când rămânem docili în mâinile lui Dumnezeu, el ne plăsmuieşte şi face din noi persoane reconciliate, care ştiu să se deschidă şi să dialogheze, să primească şi să ierte, să pună fluvii de pace în stepele uscate ale violenţei. Şi, astfel, atunci când suflă cu putere vânturile conflictelor şi ale diviziunilor, aceste persoane nu pot fi frânte, pentru că sunt pline de iubirea lui Dumnezeu. Fiţi şi voi aşa: docili faţă de Dumnezeul milostivirii, niciodată frânţi de vânturile diviziunilor.
Surorilor şi fraţilor, vă mulţumesc din inimă pentru ceea ce sunteţi şi ceea ce faceţi, vă mulţumesc pentru mărturia voastră adusă Bisericii şi lumii. Nu vă descurajaţi, este nevoie de voi! Sunteţi preţioşi, importanţi: vă spun asta în numele întregii Biserici. Vă urez să fiţi mereu canale ale mângâierii Domnului şi martori bucuroşi ai evangheliei, profeţie de pace în spiralele violenţei, discipoli ai iubirii gata să îngrijiţi rănile săracilor şi ale celor suferinzi. Multe mulţumiri, surorilor şi fraţilor, mulţumesc iarăşi pentru slujirea voastră şi pentru zelul vostru pastoral. Vă binecuvântez şi vă port în inimă. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
