Luni 12 ianuarie 2015, în Sala Regia din palatul apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe membrii corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor pentru noul an. După cuvintele introductive ale decanului corpului diplomatic, ES domnul Jean-Claude Michel, ambasadorul Principatului de Monaco la Sfântul Scaun, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:
Excelenţe,
Doamnelor şi Domnilor!
Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la această întâlnire tradiţională care la începutul fiecărui an îmi permite să adresez dumneavoastră, familiilor dumneavoastră şi popoarelor pe care le reprezentaţi un salut cordial şi urarea de tot binele. Recunoştinţă deosebită doresc să exprim decanului, Excelenţa Sa domnul Jean-Claude Michel, pentru cuvintele gentile pe care mi le-a adresat în numele tuturor, precum şi fiecăruia dintre dumneavoastră pentru angajarea constantă pe care o desfăşuraţi în muncă şi în favorizarea şi creşterea, în spirit de colaborare reciprocă, a relaţiilor dintre ţările dumneavoastră şi organizaţiile internaţionale pe care le reprezentaţi şi Sfântul Scaun. Şi în cursul ultimului an, aceste raporturi au putut să se consolideze, fie prin prezenţa crescută de ambasadori rezidenţi la Roma, fie prin semnarea de noi acorduri bilaterale cu caracter general, cum este cel semnat în ianuarie cu Camerun, şi de înţelegeri specifice, ca acelea semnate cu Malta şi cu Serbia.
Astăzi doresc să fac să răsune cu putere un cuvânt foarte îndrăgit de noi: pace! Ea ne vine din glasul cetelor îngereşti, care o vestesc în noaptea de Crăciun (cf. Lc 2,14) ca dar preţios al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ne-o arată ca responsabilitate personală şi socială care trebuie să ne găsească grijulii şi activi. Însă, alături de pace, ieslea relatează şi o altă realitate dramatică: aceea a refuzului. În unele reprezentări iconografice, atât în Occident cât şi în Orient - mă gândesc de exemplu la icoana splendidă a Naşterii de Andrei Rubliov - Pruncul Isus nu apare aşezat într-un leagăn, ci depus într-un mormânt. Imaginea, care vrea să lege cele două sărbători creştine principale - Crăciunul şi Paştele -, arată că alături de primirea bucuroasă pentru noua naştere este toată drama al cărei obiect este Isus, dispreţuit şi respins până la moartea pe cruce.
Însăşi relatările Naşterii ne arată inima împietrită a omenirii, care cu greu îl primeşte pe Prunc. Imediat şi El este aruncat, lăsat afară în frig, constrâns să se nască într-un grajd pentru că nu era loc la han (cf. Lc 2,7). Şi dacă aşa a fost tratat Fiul lui Dumnezeu, cu cât mai mult sunt trataţi aşa atâţia fraţi şi surori ai noştri! Există o natură a refuzului care ne uneşte, care induce să nu privim la aproapele ca la un frate de primit, ci să-l lăsăm în afara orizontului nostru personal de viaţă, să-l transformăm mai degrabă într-un concurent, într-un supus de dominat. Este vorba despre o mentalitate care generează cultura rebutului care nu cruţă nimic şi pe nimeni: de la creaturi la fiinţele umane şi chiar la Dumnezeu însuşi. Din ea se naşte o omenire rănită şi încontinuu sfâşiată de tensiuni şi conflicte de tot felul.
În relatările evanghelice ale copilăriei emblemă este regele Irod, care simţind ameninţată propria autoritate de către Pruncul Isus, porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem. Gândul se îndreaptă imediat la Pakistan, unde în urmă cu o lună peste o sută de copii au fost măcelăriţi cu ferocitate nemaiauzită. Familiilor lor doresc să reînnoiesc condoleanţele mele personale şi asigurarea rugăciunii mele pentru atâţia nevinovaţi care şi-au pierdut viaţa.
La o dimensiune personală a refuzului se asociază astfel în mod inevitabil o dimensiune socială, o cultură care-l respinge pe celălalt, taie legăturile cele mai intime şi adevărate, ajungând să desfacă şi să destrame toată societatea şi să genereze violenţă şi moarte. Avem un ecou trist al acestui lucru în numeroase fapte din cronica zilnică, nu în cele din urmă măcelul tragic care a avut loc la Paris în urmă cu câteva zile. Ceilalţi "nu mai sunt percepuţi ca fiinţe cu demnitate egală, ca fraţi şi surori în umanitate, ci sunt văzuţi ca obiecte" (Mesaj pentru a XLVIII-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2014, 4). Şi fiinţa umană din liberă devine sclavă, când a modelor, când a puterii, când a banului, uneori chiar a formelor deviate de religie. Sunt pericolele pe care am voit să le amintesc în Mesajul pentru recenta Zi Mondială a Păcii, dedicat problemelor multiplelor sclavii moderne. Ele se nasc dintr-o inimă coruptă, incapabilă să vadă şi să facă binele, să urmărească pacea.
Constatăm cu durere consecinţele dramatice ale acestei mentalităţi a refuzului şi a "culturii aservirii" (ibid., 2) în continua răspândire a conflictelor. Ca un adevărat război mondial dus pe bucăţi, ele ating, deşi cu forme şi intensităţi diferite, diferite zone ale planetei, începând de la apropiata Ucraina, devenită teatru dramatic de ciocniri şi pentru care doresc ca, prin intermediul dialogului, să se consolideze eforturile aflate în desfăşurare pentru a face să înceteze ostilităţile, iar părţile implicate să întreprindă cât mai repede, într-un reînnoit spirit de respectare a legalităţii internaţionale, un drum sincer de încredere reciprocă şi de reconciliere fraternă care să permită să se depăşească actuala criză.
Gândul meu se îndreaptă mai ales spre Orientul Mijlociu, începând de la iubita ţară a lui Isus, pe care am avut bucuria s-o vizitez în mai, pentru care nu vom înceta niciodată să invocăm pacea. Am făcut asta, cu extraordinară intensitate, împreună cu preşedintele israelian de atunci, Shimon Perez, şi cu preşedintele palestinian, Mahmud Abbas, însufleţiţi de speranţa încrezătoare ca să se poată relua negocierea între cele două părţi, menită să facă să înceteze violenţele şi să se ajungă la o soluţie care să permită atât poporului palestinian cât şi celui israelian să trăiască în sfârşit în pace, în graniţele clar stabilite şi recunoscute internaţional, aşa încât "soluţia de două state" să devină efectivă.
Orientul Mijlociu este străbătut din păcate şi de alte conflicte, care se prelungesc de acum de prea mult timp şi ale căror consecinţe sunt teribile şi prin răspândirea terorismului de matrice fundamentalistă în Siria şi în Irak. Acest fenomen este consecinţă a culturii rebutului aplicată lui Dumnezeu. De fapt, fundamentalismul religios, mai înainte de a rebuta fiinţele umane săvârşind masacre oribile, îl refuză pe Dumnezeu însuşi, reducându-l la un simplu pretext ideologic. În faţa acestei agresiuni nedrepte, care loveşte şi creştinii şi alte grupuri etnice şi religioase din regiune - yazidii, de exemplu - este nevoie de un răspuns unanim care, în cadrul dreptului internaţional, să oprească răspândirea violenţelor, să restabilească înţelegerea şi să vindece rănile adânci pe care succesiunea conflictelor le-a provocat. De aceea, din acest loc fac apel la întreaga comunitate internaţională, precum şi la fiecare guvern interesat, ca să asume iniţiative concrete pentru pace şi în apărarea celor care suferă consecinţele războiului şi persecuţiei şi sunt constrânşi să-şi părăsească propriile case şi patria lor. Cu o scrisoarea trimisă cu puţin înainte de Crăciun, am voit să manifest personal apropierea mea şi să asigur de rugăciunea mea toate comunităţile creştine din Orientul Mijlociu, care oferă o preţioasă mărturie de credinţă şi de curaj, desfăşurând un rol fundamental ca artizani de pace, de reconciliere şi de dezvoltare în respectivele societăţi civile de apartenenţă. Un Orient Mijlociu fără creştini ar fi un Orient Mijlociu desfigurat şi mutilat! Solicitând comunitatea internaţională să nu fie indiferentă în faţa acestei situaţii, doresc ca liderii religioşi, politici şi intelectuali în special musulmani, să condamne orice interpretare fundamentalistă şi extremistă a religiei, menită să justifice aceste acte de violenţă.
Asemenea forme de brutalitate, care adesea seceră victime printre cei mai mici şi cei lipsiţi de apărare, nu lipsesc din păcate nici în alte părţi ale lumii. Mă gândesc în mod deosebit la Nigeria, unde nu încetează violenţele care lovesc fără discriminare populaţia şi este în continuă creştere fenomenul tragic al sechestrelor de persoane, adesea de tinere fete răpite pentru a face obiect de comerţ. Este un comerţ execrabil care nu poate să continue! O plagă care trebuie dezrădăcinată pentru că ne loveşte pe noi toţi de la fiecare familie la întreaga comunitate mondială (cf. Discurs adresat noilor ambasadori acreditaţi pe lângă Sfântul Scaun, 12 decembrie 2013).
Apoi privesc cu îngrijorare la multele conflicte cu caracter civil care interesează alte părţi din Africa, pornind de la Libia, sfâşiată de un lung război intern care cauzează suferinţe de nespus în rândul populaţiei şi are grave repercusiuni asupra echilibrelor delicate din regiune. Mă gândesc la situaţia dramatică din Republica Centrafricană, în care este dureros să constatăm cum bunăvoinţa care a animat eforturile celor care vor să construiască un viitor de pace, siguranţă şi prosperitate, întâlneşte forme de rezistenţă şi interese egoiste de parte care riscă să zădărnicească aşteptările unui popor atât de încercat care tânjeşte la construirea în mod liber a propriului viitor. Preocupare deosebită trezeşte şi situaţia din Sud Sudan şi în unele regiuni din Sudan, din Cornul Africii şi din Republica Democratică din Congo, unde nu încetează să crească numărul de victime în rândul populaţiei civile şi mii de persoane, între care multe femei şi copii, sunt constrânse să fugă şi să trăiască în condiţii de extremă sărăcie. De aceea doresc o angajare comună a fiecărui guvern şi a comunităţii internaţionale pentru ca să se pună capăt oricărui fel de luptă, de ură şi de violenţă şi să se angajeze în favoarea reconcilierii, a păcii şi a apărării demnităţii transcendente a persoanei.
Apoi nu trebuie uitat că războaiele aduc cu sine o altă crimă oribilă care este violul. Este o ofensă foarte gravă adusă demnităţii femeii, care nu numai că este violată în intimitatea trupului său, ci şi în sufletul său, cu o traumă care cu greu va putea să fie ştearsă şi ale cărei consecinţe sunt şi cu caracter social. Din păcate, se constată că şi acolo unde nu este război, prea multe femei încă mai îndură astăzi violenţă faţă de ele.
Toate conflictele războinice revelează faţa cea mai emblematică a culturii rebutului, din cauza vieţilor care în mod deliberat sunt călcate în picioare din partea celui care deţine forţa. Există însă forme mai subtile şi ascunse de refuz, care la fel alimentează această cultură. Mă gândesc înainte de toate la modul care sunt adesea trataţi bolnavii, izolaţi şi marginalizaţi ca leproşii despre care vorbeşte Evanghelia. Printre leproşii din timpul nostru sunt victimele acestei noi şi teribile epidemii Ebola, care, în special în Liberia, Sierra Leone şi Guineea, a secerat deja peste şase mii de vieţi. Doresc astăzi să elogiez şi să mulţumesc public acelor lucrători sanitari care, împreună cu călugări şi voluntari, prestează orice îngrijire posibilă bolnavilor şi rudelor lor, mai ales copiilor rămaşi orfani. În acelaşi timp, reînnoiesc apelul meu către toată comunitatea internaţională pentru ca să fie asigurată o asistenţă umanitară adecvat pacienţilor şi să existe o angajare comună pentru a elimina epidemia.
Alături de vieţile rebutate din cauza războaielor sau a bolilor există acelea ale numeroşilor refugiaţi. Încă o dată consecinţele se înţeleg inspirându-ne din copilăria lui Isus, care mărturiseşte o altă formă a culturii rebutului care strică raporturile şi "destramă" societatea. De fapt, în faţa brutalităţii lui Irod, Sfânta Familie este constrânsă să fugă în Egipt, de unde se va putea întoarce abia după câţiva ani (cf. Mt 2,13-15). Consecinţa situaţiilor de conflict descrise puţin mai înainte este adesea fuga a mii de persoane din propria ţară de origine. Uneori nu se pleacă atât în căutarea unui viitor mai bun, ci pur şi simplu a unui viitor, pentru că a rămâne în propria patrie poate să însemne o moarte sigură. Câte persoane îşi pierd viaţa astăzi în călătorii inumane, supuse samavolniciilor unor adevăraţi călăi avizi de bani? Am amintit de asta în cursul recentei mele vizite la Parlamentul European, amintind că "nu se poate tolera ca Marea Mediterană să devină un mare cimitir" (Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014). Există apoi un alt fapt alarmant: mulţi migranţi, mai ales în Americi, sunt copii singuri, pradă mai uşoară a pericolelor, având nevoie de o mai mare grijă, atenţie şi protecţie.
Ajunşi adesea fără documente în ţări necunoscute a căror limbă n-o vorbesc, este greu pentru migranţi să fie primiţi şi să găsească de muncă. În afară de incertitudinile fugii, ei sunt constrânşi să înfrunte şi drama refuzului. Aşadar este necesară o schimbare de atitudine faţă de ei, pentru a trece de la dezinteres şi de la frică la o sinceră acceptare a celuilalt. Asta desigur cere "să se pună în act legislaţii adecvate care să ştie în acelaşi timp să ocrotească drepturile cetăţenilor (...) şi să garanteze primirea migranţilor" (ibid.). Mulţumind celor care, chiar cu preţul vieţii, se străduiesc să ducă ajutor refugiaţilor şi migranţilor, îndemn atât statele cât şi organizaţiile internaţionale să acţioneze cu angajare pentru a rezolva aceste grave situaţii umanitare şi să furnizeze ţărilor de origine ale migranţilor ajutoare pentru a le favoriza dezvoltarea socio-politică şi depăşirea conflictelor interne, care sunt cauza principală a acestui fenomen. "Este necesar să se acţioneze asupra cauzelor şi nu numai asupra efectelor" (ibid.). De altfel, acest lucru va permite migranţilor să se întoarcă într-o zi în propria patrie şi să contribuie la creşterea sa şi la dezvoltarea sa.
Însă alături de migranţi şi de refugiaţi există atâţia alţi "exilaţi ascunşi" (Angelus, 29 decembrie 2013), care trăiesc în interiorul caselor noastre şi al familiilor noastre. Mă gândesc mai ales la bătrâni şi la cei în mod diferit abili, precum şi la tineri. Primii sunt obiect de refuz atunci când sunt consideraţi o povară şi "prezenţe care deranjează" (ibid.), în timp ce ultimii sunt rebutaţi negându-le perspective concrete de muncă pentru a-şi construi propriul viitor. Pe de altă parte nu există sărăcie mai rea decât aceea care privează de muncă şi de demnitatea muncii (cf. Discurs adresat participanţilor la întâlnirea mondială a mişcărilor populare, 28 octombrie 2014), şi care face munca o formă de sclavie. Este ceea ce am voit să amintesc în cursul unei recente întâlniri cu mişcările populare, care se străduiesc cu dedicare pentru a căuta soluţii adecvate la unele probleme din timpul nostru, cum ar fi plaga tot mai extinsă a şomajului tinerilor şi a muncii la negru, şi drama atâtor muncitori, în special copii, exploataţi din aviditate. Toate acestea sunt contrare demnităţii umane şi derivă dintr-o mentalitate care pune în centru banul, beneficiile şi profiturile economice în dauna omului însuşi.
Apoi însăşi familia este adesea făcută obiect de rebut, din cauza unei culturi individualiste şi egoiste tot mai răspândite care taie legăturile şi tinde să favorizeze fenomenul dramatic al denatalităţii, precum şi al legislaţiilor care mai degrabă privilegiază diferite forme de convieţuire decât să susţină în mod adecvat familia pentru binele întregii societăţi.
Printre cauzele acestor fenomene este o globalizare uniformatoare care rebutează însăşi culturile, eliminând astfel factorii proprii ai identităţii fiecărui popor care constituie ereditatea de care nu se poate face abstracţie la baza unei dezvoltări sociale sănătoase. În mod uniformat şi lipsit de identitate este uşor să se perceapă drama şi descurajarea multor persoane, care literalmente au pierdut sensul vieţii. Această dramă este agravată de criza economică ce durează, care generează neîncredere şi favorizează conflictualitatea socială. Am putut să observ consecinţele şi aici la Roma, întâlnind atâtea persoane care trăiesc în situaţii de greutăţi, precum şi în cursul diferitelor călătorii pe care le-am făcut în Italia.
Tocmai iubitei naţiuni italiene doresc să adresez un gând încărcat de speranţă pentru ca în recentul climat de incertitudine socială, politică şi economică, poporul italian să nu cedeze în faţa lipsei de angajare şi a tentaţiei ciocnirii, ci să redescopere acele valori de atenţie reciprocă şi solidaritate care sunt la baza culturii sale şi a convieţuirii civile şi sunt izvoare de încredere atât în prezent cât şi în viitor, în special pentru tineri.
Gândindu-mă la tineret, doresc să menţionez călătoria mea în Coreea, unde în august am putut să întâlnesc mii de tineri veniţi pentru a VI-a Zi a Tineretului Asiatic şi unde am amintit că trebuie valorizaţi tinerii, "încercând să li se transmită moştenirea trecutului şi să se aplice la provocările din timpul prezent" (Întâlnirea cu autorităţile, Seoul, 14 august 2014). De aceea este necesar să se reflecte "asupra potrivirii modului de a transmite valorile noastre viitoarelor generaţii şi asupra tipului de societate pe care-l pregătim ca să-l încredinţăm lor" (ibid.).
În seara aceasta voi avea bucuria să plec iarăşi în Asia, pentru a vizita Sri Lanka şi Filipine şi a mărturisi astfel atenţia şi grija pastorală cu care urmăresc evenimentele popoarelor din acel continent vast. Lor şi guvernelor lor doresc să manifest, încă o dată, dorinţa Sfântului Scaun de a oferi propria contribuţie de slujire a binelui comun, a armoniei şi a înţelegerii sociale. Îndeosebi doresc o reluare a dialogului între cele două Corei, care sunt ţări surori care vorbesc aceeaşi limbă.
Excelenţe, doamnelor şi domnilor,
La începutul unui nou an nu vrem însă ca privirea noastră să fie dominată de pesimism, de defectele şi de lipsurile din acest timp al nostru. Vrem şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dăruit, pentru binefacerile pe care ni le-a oferit, pentru dialogurile şi întâlnirile pe care ni le-a acordat şi pentru câteva roade de pace pe care ne-a dat bucuria să le gustăm.
O mărturie elocventă că este posibilă cultura întâlnirii am experimentat-o în cursul vizitei mele în Albania, o naţiune plină de tineri, care sunt speranţă pentru viitor. În pofida rănilor suferite în istoria recentă, ţara este caracterizată de "convieţuirea paşnică şi colaborarea dintre apartenenţii la diferitele religii" (Discurs adresat autorităţilor, Tirana, 21 septembrie 2014) într-un climat de respect şi încredere reciprocă între catolici, ortodocşi şi musulmani. Este un semn important că o credinţă în Dumnezeu sinceră deschide spre celălalt, generează dialog şi realizează binele, în timp ce violenţa se naşte mereu dintr-o mistificare a religiei însăşi, asumată ca pretext al proiectelor ideologice care au ca unic scop dominarea omului asupra omului. La fel, în recenta călătorie în Turcia, punte istorică între Orient şi Occident, am putut constata roadele dialogului ecumenic şi interreligios, precum şi angajarea faţă de refugiaţii care provin din alte ţări din Orientul Mijlociu. Am regăsit acest spirit de primire şi în Iordania, pe care am vizitat-o la începutul pelerinajului meu în Ţara Sfântă, precum şi prin mărturiile venite din Liban, căruia îi doresc să depăşească actualele dificultăţi politice.
Un exemplu foarte îndrăgit de mine despre modul cum dialogul poate într-adevăr să edifice şi să construiască punţi vine din recenta decizie a Statelor Unite ale Americii şi a Cubei de a pune capăt unei tăceri reciproce care a durat peste jumătate de secol şi să se apropie pentru binele respectivilor cetăţeni. În această perspectivă adresez un gând şi poporului din Burkina Faso, angajat într-o perioadă de importante transformări politice şi instituţionale, pentru ca un reînnoit spirit de colaborare să poată contribui la dezvoltarea unei societăţi mai drepte şi fraterne. În afară de asta, amintesc cu plăcere semnarea în martie a acordului care pune capăt la lungi ani de tensiuni în Filipine. La fel încurajez angajarea în favoarea unei păci stabile în Columbia, precum şi iniţiativele menite să restabilească înţelegerea în viaţa politică şi socială în Venezuela. Doresc şi ca să se poată ajunge repede la o înţelegere definitivă între Iran şi aşa-numitul Grup 5+1 cu privire la folosirea energiei nucleare pentru scopuri paşnice, apreciind eforturile făcute până acum. Apoi primesc cu satisfacţie voinţa Statelor Unite de a închide definitiv închisoarea din Guantánamo, amintind disponibilitatea generoasă a unor ţări de a-i primi pe deţinuţi. Şi acestor ţări le mulţumesc din inimă. În sfârşit, doresc să exprim aprecierea şi încurajarea mea pentru acele ţări care se angajează activ pentru a favoriza dezvoltarea umană, stabilitatea politică şi convieţuirea civilă între cetăţenii lor.
Excelenţe, doamnelor şi domnilor,
La 6 august 1945, omenirea asista la una dintre cele mai teribile catastrofe din propria istorie. Pentru prima dată, într-un mod nou şi fără precedent, lumea experimenta până la ce punct putea să ajungă puterea distrugătoare a omului. Din cenuşa acelei tragedii teribile care a fost al doilea război mondial s-a ridicat printre naţiuni o voinţă nouă de dialog şi de întâlnire care a dat viaţă Organizaţiei Naţiunilor Unite, a cărei a 70-a aniversare o vom celebra anul acesta. În vizita făcută la Palatul de Sticlă în urmă cu cincizeci de ani, fericitul meu predecesor, Papa Paul al VI-lea, amintea că "sângele a milioane de oameni şi nenumărate şi nemaiauzite suferinţe, măceluri inutile şi ruine formidabile stabilesc pactul care vă uneşte, cu un jurământ care trebuie să schimb istoria viitoare a lumii: să nu mai fie război, să nu mai fie război! Pacea, pacea trebuie să conducă destinele popoarelor şi ale întregii omeniri" (Paul al VI-lea, Discurs la Naţiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965).
Este şi invocaţia mea încrezătoare pentru acest nou an, care de altfel va avea continuarea a două importante procese: redactarea Agendei de Dezvoltare post-2015, cu adoptarea obiectivelor de dezvoltare sustenabilă, şi elaborarea unui nou acord cu privire la climă. Este urgent acesta. Ideea lor indispensabilă de bază este pacea, care, mai înainte de sfârşitul oricărui război, să provină din convertirea inimii.
Cu aceste sentimente, reînnoiesc fiecăruia dintre dumneavoastră, familiilor dumneavoastră şi popoarelor dumneavoastră urarea de un an 2015 de speranţă şi de pace.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
