|
| © Vatican Media |
Dragi fraţi cardinali,
Fraţi în episcopat şi în preoţie,
Distinse autorităţi şi membri ai corpului diplomatic!
Un salut pelerinilor veniţi cu ocazia Jubileului Confraternităţilor!
Fraţilor şi surorilor, vă salut pe voi toţi, cu inima plină de recunoştinţă, la începutul slujirii care mi-a fost încredinţată. Sfântul Augustin scria: "Ne-ai făcut pentru tine, [Doamne], şi inima noastră nu are odihnă până nu se odihneşte în tine" (Confesiuni, 1, 1.1).
În aceste ultime zile, am trăit un timp deosebit de intens. Moartea Papei Francisc a umplut de tristeţe inimile noastre şi, în acele ore grele, ne-am simţit ca acele mulţimi despre care evanghelia spune că erau "ca nişte oi fără păstor" (Mt 9,36). Chiar în ziua de Paşti am primit ultima sa binecuvântare şi, în lumina Învierii, am înfruntat acest moment cu certitudinea că Domnul nu părăseşte niciodată poporul său, îl adună atunci când este împrăştiat şi "îl păzeşte precum păstorul turma sa" (Ier 31,10).
În acest spirit de credinţă, Colegiul Cardinalilor s-a reunit pentru conclav; venind din istorii şi drumuri diferite, am pus în mâinile lui Dumnezeu dorinţa de a-l alege pe noul succesor al lui Petru, pe episcopul de Roma, un păstor capabil să păzească bogatul patrimoniu al credinţei creştine şi, în acelaşi timp, să-şi îndrepte privirea departe, pentru a merge în întâmpinarea întrebărilor, a neliniştilor şi a provocărilor de astăzi. Însoţiţi de rugăciunile voastre, am simţit lucrarea Duhului Sfânt, care a ştiut să acordeze diferitele instrumente muzicale, făcând să vibreze corzile inimii noastre într-o unică melodie.
Am fost ales fără niciun merit şi, cu teamă şi cutremur, vin la voi ca un frate care vrea să se facă slujitor al credinţei voastre şi al bucuriei voastre, mergând împreună cu voi pe calea iubirii lui Dumnezeu, care ne vrea pe toţi uniţi într-o unică familie.
Iubire şi unitate: acestea sunt cele două dimensiuni ale misiunii încredinţate lui Petru de către Isus.
Ne relatează asta textul din evanghelie, care ne conduce la lacul Tiberiadei, acelaşi unde Isus îşi începuse misiunea primită de la Tatăl: să "pescuiască" omenirea pentru a o salva din apele răului şi ale morţii. Mergând pe malul acelui lac, i-a chemat pe Petru şi pe ceilalţi dintâi discipoli să fie ca şi el "pescari de oameni"; şi acum, după Înviere, le revine lor să ducă înainte această misiune, să arunce mereu şi din nou năvodul pentru a cufunda speranţa evangheliei în apele lumii, pentru a naviga în marea vieţii pentru ca toţi să se regăsească în îmbrăţişarea lui Dumnezeu.
Cum poate Petru să ducă înainte această misiune? Evanghelia ne spune că este posibil numai pentru că a trăit experienţa iubirii infinite şi necondiţionate a lui Dumnezeu în propria sa viaţă, chiar şi în ceasul eşecului şi al lepădării. Pentru aceasta, atunci când Isus i se adresează lui Petru, evanghelia foloseşte verbul grecesc agapao, care se referă la iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, la oferirea sa fără rezerve şi fără calcule, diferită de cel folosit în răspunsul lui Petru, care exprimă în schimb iubirea de prietenie, pe care o împărtăşim între noi.
Când Isus îl întreabă pe Petru: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?" (In 21,16), se referă, aşadar, la iubirea Tatălui. Este ca şi cum Isus i-ar spune: numai dacă ai cunoscut şi ai experimentat această iubire a lui Dumnezeu, care nu se stinge niciodată, vei putea să paşti mieii mei; numai în iubirea lui Dumnezeu Tatăl vei putea să-i iubeşti pe fraţii tăi cu un "mai mult", adică oferindu-ţi viaţa pentru fraţii tăi.
Lui Petru, aşadar, i-a fost încredinţată misiunea de a "iubi mai mult" şi de a-şi dărui viaţa pentru turmă. Slujirea lui Petru este marcată tocmai de această iubire jertfelnică, pentru că Biserica din Roma prezidează în caritate şi adevărata sa autoritate este caritatea lui Cristos. Nu este vorba niciodată de a-i captiva pe ceilalţi cu samavolnicia, cu propaganda religioasă sau cu mijloacele puterii, ci este vorba întotdeauna şi numai despre a iubi aşa cum a făcut Isus.
El - afirmă acelaşi apostol Petru - "este piatra pe care voi, zidarii, aţi aruncat-o şi care a devenit piatra din capul unghiului" (Fap 4,11). Şi dacă piatra este Cristos, Petru trebuie să păstorească turma fără a ceda vreodată ispitei de a fi un cârmuitor solitar sau un conducător pus mai presus de ceilalţi, făcându-se stăpân al persoanelor încredinţate lui (cf. 1Pt 5,3); dimpotrivă, i se cere să slujească credinţa fraţilor săi, mergând împreună cu ei: de fapt, toţi suntem constituiţi "pietre vii" (1Pt 2,5), chemaţi prin Botezul nostru să construim edificiul lui Dumnezeu în comuniunea fraternă, în armonia Duhului, în convieţuirea diversităţilor. Aşa cum afirmă Sfântul Augustin: "Biserica este formată din toţi cei care sunt în armonie cu fraţii lor şi care îl iubesc pe aproapele" (Discurs 359, 9).
Aceasta, fraţilor şi surorilor, aş vrea să fie prima noastră mare dorinţă: o Biserică unită, semn de unitate şi de comuniune, care devine ferment pentru o lume reconciliată.
În acest timp al nostru, vedem încă prea multă discordie, prea multe răni cauzate de ură, de violenţă, de prejudecăţi, de frica de cel diferit, de o paradigmă economică ce exploatează resursele Pământului şi îi marginalizează pe cei mai săraci. Şi noi vrem să fim, în acest aluat, un mic ferment de unitate, de comuniune, de fraternitate. Noi vrem să spunem lumii, cu umilinţă şi cu bucurie: priviţi la Cristos! Apropiaţi-vă de el! Acceptaţi cuvântul său care luminează şi mângâie! Ascultaţi propunerea sa de iubire pentru a deveni unica sa familie: în unicul Cristos suntem una. Şi acesta este drumul care trebuie parcurs împreună, între noi, dar şi cu Bisericile creştine surori, cu aceia care urmează alte căi religioase, cu aceia care cultivă neliniştea căutării lui Dumnezeu, cu toate femeile şi bărbaţii de bunăvoinţă, pentru a construi o lume nouă, în care domneşte pacea.
Acesta este spiritul misionar care trebuie să ne însufleţească, fără a ne închide în micul nostru grup, nici de a ne simţi superiori lumii; suntem chemaţi să le oferim tuturor iubirea lui Dumnezeu, ca să se realizeze acea unitate care nu anulează diferenţele, ci valorizează istoria personală a fiecăruia şi cultura socială şi religioasă a fiecărui popor.
Fraţilor şi surorilor, acesta este ceasul iubirii! Caritatea lui Dumnezeu care ne face fraţi între noi în inima evangheliei şi, împreună cu predecesorul meu Leon al XIII-lea, ne putem întreba astăzi: Dacă acest criteriu "ar prevala în lume, nu ar înceta imediat orice ceartă şi nu ar reveni oare pacea?" (Scrisoarea enciclică Rerum Novarum, nr. 21).
Cu lumina şi forţa Duhului Sfânt, să construim o Biserică întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu şi semn de unitate, o Biserică misionară, care îşi deschide braţele către lume, care vesteşte cuvântul, care se lasă neliniştită de istorie şi care devine plămadă de armonie pentru omenire.
Împreună, ca un singur popor, ca fraţi toţi, să mergem în întâmpinarea lui Dumnezeu şi să ne iubim reciproc între noi.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
