Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie cu Colegiul Cardinalilor (26 iunie 2026)

© Vatican Media

Fraţilor preaiubiţi,

Ne-am adunat în jurul altarului Domnului, lângă mormântul Sfântului Petru, pentru a începe consistoriul. Venim să celebrăm această Euharistie din toate părţile lumii: împreună cu vieţile noastre, îi oferim aşadar lui Dumnezeu comunităţile şi popoarele pe care le purtăm în inimile noastre, precum şi proiectele şi experienţele noastre pastorale, atât bucuroase, cât şi provocatoare.

Această varietate de afecţiuni şi gânduri se concentrează acum: găseşte acel centru luminos, care este Cristos. El însuşi, în persoană, ni se adresează, spunând: "Eu sunt viţa cea adevărată" (In 15,1). Prin Isus, harul şi adevărul se revarsă în viaţa noastră (cf. In 1,17), reînnoindu-ne intim: aceste daruri divine sunt şi seva roditoare a consistoriului pe care îl inaugurăm astăzi. Evanghelia însăşi pregăteşte condiţiile pentru ca acesta să fie roditor: "Rămâneţi în mine şi eu în voi" (In 15,4). Pe de o parte, Învăţătorul ne avertizează că "fără mine nu puteţi face nimic" (v. 5), pe de altă parte, vrea ca discipolii săi să aducă "mult rod" (v. 8). Da, mult: harul lui Dumnezeu nu produce o creştere zădărnicită în cei care îl primesc, ci mai degrabă o dezvoltare înfloritoare. Cuvântul veşnic, de fapt, s-a făcut om pentru ca toţi "să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (In 10,10). Începută în credinţă, această viaţă este chiar întărită prin proba tăierii, pentru că este cultivată prin grija Tatălui.

În timp ce îi cerem lui Dumnezeu putere şi înţelepciune, este semnificativ faptul că acest consistoriu al nostru are loc în ajunul solemnităţii Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul. Să ne oprim împreună în această amintire, care aminteşte de pilonii Bisericii Catolice şi romane, cei doi martiri misionari a căror predică a devenit una cu viaţa lor, până acolo încât să devină parte a Sfintelor Scripturi.

Ascultând astăzi cuvintele Sfântului Paul către corinteni, putem observa fericita lor consonanţă cu cele ale evangheliei. Diferitele carisme, slujiri şi activităţi ecleziale sunt ca mlădiţele aceleiaşi viţe, adică ale singurului Domn (cf. 1Cor 12,4-6) care îl insuflă pe Duhul Sfânt în Biserica sa. Această unitate organică corespunde criteriului care face ca toate acele slujiri ecleziale să fie bune şi fructuoase: criteriul binelui comun (cf. v. 7).

Preaiubiţilor, din cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat, aş dori să extrag câteva îndrumări pentru discernământul nostru în aceste zile.

În primul rând, exemplul sfinţilor Petru şi Paul ne încurajează să împărtăşim adevărata libertate în credinţă. Într-adevăr, relaţia noastră cu Domnul Isus ne eliberează de păcat şi de frică: în timp ce el ne cheamă să-l urmăm, el însuşi ne trimite în lume ca succesori ai apostolilor. Proclamarea evangheliei, celebrarea sacramentelor şi dedicarea noastră turmei Domnului se împlinesc şi rodesc în măsura în care credem în el, Bunul Păstor. Credinţa este acea virtute, care nu trebuie niciodată dedusă, care dă viaţă Bisericii, deoarece corespunde harului care hrăneşte mlădiţele singurei viţe. Biserica vie este Biserica ce crede, prin darul Duhului Sfânt revărsat în inimile noastre: această Biserică aduce mult rod. De aceea, aşa cum harul divin precedă libertatea umană, tot aşa credinţa Bisericii o precedă pe a noastră şi cere să fie mărturisită cu fervoare. Această misiune îl are pe Cristos ca început şi sfârşit: după cum spune psalmistul: "Vestiţi din zi în zi mântuirea sa, vestiţi printre neamuri slava sa" (Ps 96,2-3).

În al doilea rând, cerem darul păcii în unitate. În timp ce invităm toate popoarele la credinţă, în care suntem cu adevărat liberi, tensiunile internaţionale şi conflictele rănesc grav familia umană. Totuşi, nu lipsesc, dimpotrivă, se înmulţesc în Biserică şi în întreaga lume iniţiativele şi experienţele care cer respectul pentru demnitatea umană, dreptate, drept şi, pur şi simplu, pentru uman. Acesta este un motiv de speranţă, pentru că atestă frumuseţea lucrării lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, ca semn al gloriei sale în lume. Când acest semn este rănit, suntem cu toţii răniţi. Când este corupt, cu toţii suferim. Când este ucis, cu toţii ne simţim sfâşiaţi. De aceea, războiul nu este niciodată demn de om şi nu este niciodată binecuvântat de Dumnezeu, deoarece Creatorul ne-a înzestrat cu inteligenţa şi voinţa de a rezolva conflictele ca fiinţe umane şi nu ca animale, poate echipate cu arme hiper-tehnologice. Unitatea familiei umane precedă popoarele şi statele individuale. Acesta nu este numai un fapt biologic: este un principiu etic. Pacea este o datorie a dreptăţii, deoarece suntem o singură familie umană, o magnifica humanitas care îşi găseşte în Cristos propriul Cap şi Mântuitor.

Reflectând asupra enciclicei promulgate pe 15 mai, trebuie, aşadar, să continuăm pe calea trasată de sfântul Paul al VI-lea: atunci când "a introdus expresia «civilizaţie a iubirii», lumea era marcată de războiul rece, de cursa înarmărilor şi de grave dezechilibre economice. În acest context, Biserica a indicat o cale alternativă la opoziţia ideologică dintre sisteme, imaginând o ordine socială în care dreptatea şi caritatea sunt împletite" (Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 186. Cf. Sfântul Paul al VI-lea, Regina Caeli, 17 mai 1970). Astfel, de fapt, mărturia creştină devine profeţia unei lumi noi, evanghelizare şi slujire, un proiect cultural şi social care promovează integral dezvoltarea umană. În timp ce proclamă evanghelia, în mijlocul bucuriilor şi persecuţiilor, Biserica nu este niciodată partizană: este pentru toţi şi fiecăruia îi adresează acelaşi cuvânt de convertire şi de mântuire.

În al treilea rând, astăzi şi întotdeauna, să ne bucurăm de armonie în ascultare, adică în ascultarea care recunoaşte darul Cuvântului, întrupat pentru noi. Prin acest exerciţiu, Duhul Sfânt ne călăuzeşte, arătând el însuşi problemele şi oportunităţile pastorale, purificând intenţiile şi corectând orice se abate de la calea comună. Implementarea Sinodului, la care suntem angajaţi, invită pe toţi să procedeze în unitatea credinţei, în promovarea păcii, în ascultare de Cuvântul viu, care este Isus. În această lumină, "schimbările culturale enorme şi rapide cer să căutăm constant să exprimăm adevărurile din toate timpurile într-un limbaj care să ne permită să recunoaştem noutatea lor permanentă" (Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 41). Unicul Cuvânt, făcut om, este într-adevăr exprimat în toate limbile: Cristos cel mort şi înviat este adevărata viţă, care rodeşte prin toate culturile pe care creştinii le transformă din interior. Astfel, în timp ce ideologiile lumii se ofilesc, Duhul Sfânt face să înflorească în Biserică înţelegerea fraternă, caritatea şi zelul misionar.

Lucrând împreună, colegialitatea noastră sintetizează sinodalitatea la care participă toţi cei botezaţi, la unitatea poporului lui Dumnezeu. Sinodalitatea şi colegialitatea sunt, de fapt, forme de fraternitate creştină, care ne leagă ca persoane botezate şi ca episcopi. Prin urmare, ajutorul pe care mi-l puteţi oferi în exercitarea slujirii petrine îl găseşte în mine pe cel care cere, nu pe cel care porunceşte. Autoritatea primatului, de fapt, aparţine celui care ascultă şi numai de aceea conduce, celui care învaţă şi numai de aceea învaţă, urmându-l mereu pe unicul Învăţător. Fie ca mijlocirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul să ne însoţească în acest drum captivant.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu