"Mă iubeşti?". Este prima frază pe care Isus o adresează lui Petru în Evanghelia pe care am ascultat-o (In 21,15). În schimb, ultima este: "Paşte oile mele" (v. 17). În aniversarea deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican simţim adresate şi nouă, nouă ca Biserică, aceste cuvinte ale Domnului: Mă iubeşti? Paşte oile mele.
1. Înainte de toate: Mă iubeşti? Este o întrebare, pentru că stilul lui Isus nu este atât acela de a da răspunsuri, ci de a pune întrebări, întrebări care provoacă viaţa. Şi Domnul, care "în marea sa iubire le vorbeşte oamenilor ca unor prieteni şi se întreţine cu ei" (Dei Verbum, 2), întreabă iarăşi, întreabă mereu Biserica, mireasa sa: "Mă iubeşti?". Conciliul al II-lea din Vatican a fost un mare răspuns la această întrebare: pentru a reînsufleţi iubirea sa Biserica, pentru prima dată în istorie, a dedicat un Conciliu ca să se întrebe despre ea însăşi, să reflecteze asupra naturii sale şi asupra misiunii sale. Şi s-a redescoperit mister de har generat de iubire: s-a redescoperit popor al lui Dumnezeu, Trup al lui Cristos, templu viu al Duhului Sfânt!
Aceasta este prima privire care trebuie s-o avem asupra Bisericii, privirea de sus. Da, Biserica trebuie privită înainte de toate de sus, cu ochii îndrăgostiţi ai lui Dumnezeu. Să ne întrebăm dacă în Biserică pornim de la Dumnezeu, de la privirea sa îndrăgostită asupra noastră. Există mereu ispita de a porni mai degrabă de la eu decât de la Dumnezeu, de a pune agendele noastre înainte de Evanghelie, de a ne lăsa transportaţi de vântul mondenităţii pentru a urmări modele timpului sau de a respinge timpul pe care Providenţa ni-l dăruieşte pentru a ne întoarce privirea înapoi. Însă să fim atenţi: fie progresismul care se prinde de lume, fie tradiţionalismul - sau "înapoierea" - care deplânge o lume trecută, nu sunt dovezi de iubire, ci de infidelitate. Sunt egoisme pelagiene, care pun înainte propriile gusturi şi propriile planuri iubirii care-i place lui Dumnezeu, cea simplă, umilă şi fidelă pe care Isus a cerut-o lui Petru.
Mă iubeşti tu? Să redescoperim Conciliul pentru a reda primatul lui Dumnezeu, esenţialului: unei Biserici care să fie nebună de iubire faţă de Domnul său şi faţă de toţi oamenii, iubiţi de El; unei Biserici care să fie bogată de Isus şi săracă de mijloace; unei Biserici care să fie liberă şi eliberatoare. Conciliul indică Bisericii această rută: o face să se întoarcă, precum pe Petru în Evanghelie, în Galieea, la izvoarele primei iubiri, pentru a redescoperi în sărăciile sale sfinţenia lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 8c; cap. V). Şi noi, fiecare dintre noi are propria Galileea, Galileea primei iubiri, şi cu siguranţă şi fiecare dintre noi este invitat să se întoarcă la Galileea proprie pentru a auzi glasul Domnului: "Urmează-mă". Şi acolo, pentru a regăsi în privirea Domnului răstignit şi înviat bucuria pierdută, pentru a ne concentra asupra lui Isus. A regăsi bucuria: o Biserică ce a pierdut bucuria a pierdut iubirea. Pe la sfârşitul zilelor sale, papa Ioan scria: "Această viaţă a mea care se îndreaptă spre asfinţit nu ar fi rezolvată mai bine decât în a mă concentra în întregime în Isus, fiu al Mariei... intimitate mare şi continuată cu Isus, contemplat în imagine: prunc, răstignit, adorat în Sacrament" (Jurnalul sufletului, 977-978). Iată privirea noastră în sus, iată izvorul nostru mereu viu: Isus, Galileea iubirii, Isus care ne cheamă, Isus care ne întreabă: "Mă iubeşti?".
Fraţilor, surorilor, să ne întoarcem şi la izvoarele de iubire ale Conciliului. Să regăsim pasiunea Conciliului şi să reînnoim pasiunea faţă de Conciliu! Cufundaţi în misterul Bisericii mamă şi mireasă, să spunem şi noi, cu sfântul Ioan al XXIII-lea: Gaudet Mater Ecclesia! (Discurs la deschiderea Conciliului, 11 octombrie 1962). Biserica să fie locuită de bucurie. Dacă nu se bucură se dezminte pe ea însăşi, pentru că uită iubirea care a creat-o. Şi totuşi, câţi dintre noi nu reuşesc să trăiască credinţa cu bucurie, fără a murmura şi fără a critica? O Biserică îndrăgostită de Isus nu are timp pentru ciocniri, otrăvuri şi polemici. Dumnezeu să ne elibereze de a fi critici şi nesuferiţi, aspri şi înfuriaţi. Nu este numai chestiune de stil, ci de iubire, pentru că acela care iubeşte, aşa cum învaţă apostolul Paul, face toate fără a murmura (cf. Fil 2,14). Doamne, învaţă-ne privirea noastră înaltă, să privim Biserica aşa cum o vezi Tu. Şi atunci când suntem critici şi nemulţumiţi, aminteşte-ne că a fi Biserică înseamnă a mărturisi frumuseţea iubirii tale, înseamnă a trăi ca răspuns la întrebarea ta: mă iubeşti? Nu înseamnă a merge ca şi cum am fi la o priveghere funebră.
2. Mă iubeşti? Paşte oile mele. Al doilea cuvânt: Paşte. Isus exprimă cu acest verb iubirea pe care o doreşte de la Petru. Să ne gândim chiar la Petru: era un pescar de peşti şi Isus l-a transformat în pescar de oameni (cf. Lc 5,10). Acum îi încredinţează o meserie nouă, aceea de păstor, pe care n-a exercitat-o niciodată. Şi este o cotitură, pentru că în timp ce pescarul prinde pentru el, atrage la el, păstorul se ocupă de ceilalţi, îi paşte pe ceilalţi. Mai mult, păstorul trăieşte cu turma, hrăneşte oile, se afecţionează de ele. Nu stă deasupra, ca pescarul, ci în mijloc. Păstorul este în faţa poporului pentru a marca drumul, în mijlocul poporului ca unul dintre ei, şi în spatele poporului pentru a fi aproape de cei care întârzie. Păstorul nu stă deasupra, ca pescarul, ci în mijloc. Iată a doua privire pe care ne-o învaţă Conciliul, privirea în mijloc: a sta în lume cu ceilalţi şi fără a ne simţi vreodată mai presus de ceilalţi, ca servitori ai celei mai mari Împărăţii a lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 5); a duce vestea bună a Evangheliei în viaţa şi în limbile oamenilor (cf. Sacrosanctum Concilium, 36), împărtăşind bucuriile lor şi speranţele lor (cf. Gaudium et spes, 1). A sta în mijlocul poporului, nu deasupra poporului: acesta este păcatul urât al clericalismului care ucide oile, nu le conduce, nu le face să crească, ucide. Cât de actual este Conciliul: ne ajută să respingem ispita de a ne închide în ţarcurile comodităţilor şi convingerilor noastre, pentru a imita stilul lui Dumnezeu, pe care ni l-a descris astăzi profetul Ezechiel: "a merge în căutarea oii pierdute şi a o duce în staul pe cea rătăcită, a o pansa pe cea rănită şi a o îngriji pe cea bolnavă" (cf. Ez 34,16).
Paşte: Biserica n-a celebrat Conciliul pentru a se admira, ci pentru a se dărui. De fapt, sfânta noastră Mamă ierarhică, izvorâtă din inima Treimii, există pentru a iubi. Este un popor sacerdotal (cf. Lumen gentium, 10 şu): nu trebuie să se evidenţieze în ochii lumii, ci să slujească lumea. Să nu uităm asta: poporul lui Dumnezeu se naşte extravertit şi reîntinereşte dedicându-se, pentru că este sacrament de iubire, "semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (Lumen gentium, 1). Fraţilor şi surorilor, să ne întoarcem la Conciliu, care a redescoperit fluviul viu al Tradiţiei fără a deveni stătut în tradiţii; care a regăsit izvorul iubirii nu pentru a rămâne în moarte, ci pentru ca Biserica să coboare în vale şi să fie canal de milostivire pentru toţi. Să ne întoarcem la Conciliu pentru a ieşi din noi înşine şi a depăşi ispita autoreferenţialităţii care este un mod lumesc de a fi. Paşte, repetă Bisericii sale Domnul; şi păscând, depăşeşte nostalgiile trecutului, regretul relevanţei, alipirea de putere, pentru că tu, popor sfânt al lui Dumnezeu, eşti un popor pastoral: nu exişti pentru a te paşte pe tine însuţi, pentru a te căţăra, ci pentru a-i paşte pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi, cu iubire. Şi, dacă este corect a avea o atenţie deosebită, să fie faţă de predilecţii lui Dumnezeu adică săracii, rebutaţii (cf. Lumen gentium, 8c; Gaudium et spes, 1); pentru a fi, aşa cum a spus papa Ioan, "Biserica tuturor, şi îndeosebi Biserica săracilor" (Mesaj-radio adresat credincioşilor din toată lumea la o lună de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, 11 septembrie 1962).
3. Mă iubeşti? Paşte - încheie Domnul - oile mele. Nu se refera numai la câteva, ci la toate, pentru că le iubeşte pe toate, le numeşte pe toate cu afecţiune "ale mele". Bunul Păstor vede şi vrea turma sa unită, sub conducerea păstorilor pe care i i-a dat. Vrea - a treia privire - privirea de ansamblu: toţi, toţi împreună. Conciliul ne aminteşte că Biserica, după imaginea Treimii, este comuniune (cf. Lumen gentium, 4.13). În schimb, diavolul vrea să semene neghina dezbinării. Să nu cedăm în faţa linguşelilor sale, să nu cedăm în faţa ispitei polarizării. De câte ori, după Conciliu, creştinii s-au străduit pentru a alege o parte în Biserică, fără a-şi da seama că sfâşie inima Mamei lor! De câte ori s-a preferat să fie "suporteri ai propriului grup" în loc de a fi slujitori ai tuturor, mai degrabă progresişti şi conservatori decât fraţi şi surori, mai mult "de dreapta" sau "de stânga" decât ai lui Isus; de a se prezenta drept "păzitori ai adevărului" sau drept "solişti ai noutăţii" în loc de a se recunoaşte fii umili şi recunoscători ai sfintei Maici Biserici. Toţi, toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, toţi fraţi în Biserică, toţi Biserică, toţi. Domnul nu ne vrea aşa: noi suntem oile sale, turma sa, şi suntem aşa numai împreună, uniţi. Să depăşim polarizările şi să păstrăm comuniunea, să devenim tot mai mult "una", aşa cum a implorat Isus înainte de a-şi da viaţa pentru noi (cf. In 17,21). Să ne ajute în asta Maria, Mama Bisericii. Să mărească în noi năzuinţa spre unitate, dorinţa de a ne angaja pentru comuniunea deplină între toţi cei care cred în Cristos. Să lăsăm deoparte "ismele": poporului lui Dumnezeu nu-i place această polarizare. Poporul lui Dumnezeu este sfântul popor credincios al lui Dumnezeu: aceasta este Biserica. Este frumos că astăzi, ca în timpul Conciliului, sunt cu noi reprezentanţi ai altor comunităţi creştine. Mulţumesc! Mulţumesc pentru că aţi venit, mulţumesc pentru această prezenţă.
Îţi aducem mulţumire, Doamne, pentru darul Conciliului. Tu care ne iubeşti, eliberează-ne de prezumţia autosuficienţei şi de spiritul criticii lumeşti. Eliberează-ne de autoexcluderea de la unitate. Tu, care ne paşti cu duioşie, du-ne în afara ţarcurilor autoreferenţialităţii. Tu, care ne vrei turmă unită, eliberează-ne de artificiul diabolic al polarizărilor, de "isme". Şi noi, Biserica ta, cu Petru şi ca Petru îţi spunem: "Doamne, tu ştii toate; tu ştii că noi te iubim" (cf. In 21,17).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
