|
| © Vatican Media |
Adresez un salut drag domnilor cardinali prezenţi, îndeosebi cardinalului vicar, episcopilor auxiliari şi tuturor episcopilor, preaiubiţilor preoţi - parohi, vice-parohi şi toţi cei care în diferite roluri cooperează la grija pastorală în comunităţile noastre -; precum şi diaconilor, călugărilor, călugăriţelor, autorităţilor şi vouă tuturor, preaiubiţi credincioşi.
Biserica din Roma este moştenitoare a unei mari istorii, înrădăcinată în mărturia lui Petru, a lui Paul şi a nenumăraţilor martiri şi are o misiune unică, bine indicată de ceea ce este scris pe faţada acestei catedrale: să fie Mater omnium Ecclesiarum, Mama tuturor Bisericilor.
Papa Francisc ne-a invitat adesea să reflectăm asupra dimensiunii materne a Bisericii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 46-49, 139-141; Cateheză, 13 ianuarie 2016) şi asupra caracteristicilor care îi sunt proprii: duioşia, disponibilitatea la sacrificiu şi acea capacitate de ascultare care permite nu numai să oferim ajutor, ci adesea să prevenim nevoile şi aşteptările, chiar înainte de a fi exprimate. Sunt trăsături care ne dorim să crească peste tot în poporul lui Dumnezeu, inclusiv aici, în marea noastră familie diecezană: în credincioşi, în păstori şi în mine în primul rând. Lecturile pe care le-am ascultat ne pot ajuta să reflectăm asupra lor.
În Faptele Apostolilor (cf. 15,1-2.22-29), îndeosebi, se relatează cum comunitatea de la începuturi a înfruntat provocarea deschiderii către lumea păgână în vestirea evangheliei. Nu a fost un proces uşor: a necesitat multă răbdare şi ascultare reciprocă; acest lucru s-a întâmplat înainte de toate în comunitatea din Antiohia, unde fraţii, dialogând - chiar discutând - au ajuns să definească împreună problema. Însă după aceea Paul şi Barnaba au urcat la Ierusalim. Nu au decis singuri: au căutat comuniunea cu Biserica mamă şi au mers acolo cu umilinţă.
Acolo i-au găsit, ca să-i asculte, pe Petru şi pe apostoli. Astfel s-a început un dialog care a dus în cele din urmă la decizia corectă: recunoscând şi luând în considerare dificultatea neofiţilor, s-a concordat să nu li se impună poveri excesive, ci să se limiteze la a cere esenţialul (cf. Fap 15,28-29). Astfel, ceea ce putea să pară o problemă a devenit pentru toţi o oportunitate pentru a reflecta şi pentru a creşte.
Însă textul biblic ne spune mai mult, mergând dincolo de dinamica umană bogată şi interesantă a evenimentului.
Acest lucru ni-l revelează cuvintele pe care fraţii din Ierusalim le adresează, prin scrisoare, celor din Antiohia, comunicându-le deciziile luate. Ei scriu: "A părut bine [...] Duhului Sfânt şi nouă" (cf. Fap 15,28). Adică, ei subliniază că, în întreaga chestiune ascultarea cea mai importantă, care a făcut posibil toate celelalte, a fost cea a glasului lui Dumnezeu. Ne amintesc, astfel, că o comuniune se construieşte înainte de toate "în genunchi", în rugăciune şi într-o continuă angajare de convertire. De fapt, numai în această tensiune fiecare poate auzi în sine glasul Duhului care strigă: "Abbá! Tată!" (Gal 4,6) şi, prin urmare, să-i asculte şi să-i înţeleagă pe ceilalţi ca pe fraţi.
Şi evanghelia ne reafirmă acest mesaj (cf. In 14,23-29), spunându-ne că nu suntem singuri în alegerile vieţii. Duhul ne susţine şi ne arată calea de urmat, "învăţându-ne" şi "amintindu-ne" tot ceea ce ne-a spus Isus (cf. In 14,26).
În primul rând, Duhul ne învaţă cuvintele Domnului, întipărindu-le profund în noi, conform imaginii biblice a legii care nu mai este scrisă pe table de piatră, ci în inimile noastre (cf. Ier 31,33); un dar care ne ajută să creştem pentru a deveni "scrisoare a lui Cristos" (cf. 2Cor 3,3) unii pentru alţii. Şi este exact aşa: noi suntem cu atât mai capabili să vestim evanghelia cu cât ne lăsăm mai mult cuceriţi şi transformaţi de ea, permiţând puterii Duhului să ne purifice în interior, să facă simple cuvintele noastre, oneste şi clare dorinţele noastre, generoase acţiunile noastre.
Şi aici intră în joc celălalt verb: "a aminti", adică a îndrepta din nou atenţia inimii la ceea ce am trăit şi am învăţat, pentru a pătrunde mai profund semnificaţia sa şi a-i gusta frumuseţea.
În acest sens, mă gândesc la drumul angajant pe care Dieceza de Roma îl parcurge în aceşti ani, articulat pe diferite niveluri de ascultare: faţă de lumea înconjurătoare, pentru a-i primi provocările, şi în cadrul comunităţilor, pentru a înţelege nevoile şi a promova iniţiative înţelepte şi profetice de evanghelizare şi de caritate. Este un drum dificil, încă în desfăşurare, care încearcă să îmbrăţişeze o realitate foarte bogată, dar şi foarte complexă. Însă este demn de istoria acestei Biserici, care a demonstrat de atâtea ori că ştie să gândească "măreţ", dedicându-se fără rezerve în proiecte curajoase şi punându-se în joc chiar şi în faţa unor scenarii noi şi angajante.
Un semn în acest sens este marea lucrare cu care toată dieceza, chiar în aceste zile, se străduieşte pentru Jubileu, în primirea şi în îngrijirea pelerinilor şi în nenumărate alte iniţiative. Graţie atâtor eforturi, oraşul apare pentru cei care vin aici, uneori de foarte departe, ca o casă mare deschisă şi primitoare şi, mai ales, ca o vatră a credinţei.
Din partea mea, exprim dorinţa şi angajarea de a intra în acest şantier aşa de vast ascultându-i, pe cât îmi va fi posibil, pe toţi, pentru a învăţa, a înţelege şi a decide împreună: "creştin cu voi şi episcop pentru voi", cum spunea Sfântul Augustin (cf. Discurs 340, 1). Vă cer să mă ajutaţi să fac aceasta într-un efort comun de rugăciune şi de caritate, amintindu-ne de cuvintele Sfântului Leon cel Mare: "Tot binele pe care îl facem în desfăşurarea slujirii noastre este lucrare a lui Cristos; şi nu a noastră, care nu putem face nimic fără el, ci cu el ne lăudăm, el de la care derivă toată eficacitatea lucrării noastre" (Serm. 5, de natali ipsius, 4).
La aceste cuvinte, în încheiere, aş vrea să le adaug pe cele ale Fericitului Ioan Paul I, care la 23 septembrie 1978, cu faţa radioasă şi senină care îi adusese deja apelativul de "Papa zâmbetului", aşa saluta noua sa familie diecezană: "Sfântul Pius al X-lea - spunea el - intrând în Veneţia ca patriarh, a exclamat în San Marco: «Ce s-ar întâmpla cu mine, veneţieni, dacă nu v-aş iubi?». Eu spun ceva similar romanilor: vă pot asigura că vă iubesc, că doresc numai să intru în slujirea voastră şi să pun la dispoziţia tuturor săracele mele forţe, acel puţin pe care-l am şi care sunt" (Omilie cu ocazia luării în posesie a Cathedra Romana, 23 septembrie 1978).
Şi eu vă exprim tot afectul meu, cu dorinţa de a împărtăşi cu voi, pe drumul comun, bucurii şi dureri, trude şi speranţe. Şi eu vă ofer "acel puţin pe care-l am şi care sunt" şi îl încredinţez mijlocirii sfinţilor Petru şi Paul şi a atâtor alţi fraţi şi surori a căror sfinţenie a luminat istoria acestei Biserici şi străzile acestui oraş. Fecioara Maria să ne însoţească şi să mijlocească pentru noi.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
