|
| © Vatican Media |
Fraţilor şi surorilor,
Celebrând Jubileul Echipelor Sinodale şi al Organismelor de Participare, suntem invitaţi să contemplăm şi să redescoperim misterul Bisericii, care nu este o simplă instituţie religioasă şi nici nu se identifică cu ierarhiile şi cu structurile sale. Biserica, în schimb, aşa cum ne-a amintit Conciliul al II-lea din Vatican, este semnul vizibil al unirii dintre Dumnezeu şi omenire, al planului său de a ne aduna pe toţi într-o unică familie de fraţi şi surori şi de a ne face să devenim poporul său: un popor de fii iubiţi, toţi legaţi în unica îmbrăţişare a iubirii sale.
Privind la misterul comuniunii ecleziale, generată şi păstrată de Duhul Sfânt, putem înţelege şi semnificaţia echipelor sinodale şi a organismelor de participare; ele exprimă ceea ce se întâmplă în Biserică, unde relaţiile nu răspund la logicile puterii, ci la cele ale iubirii. Primele - pentru a aminti un avertisment constant al Papei Francisc - sunt logici "lumeşti", în timp ce în comunitatea creştină primatul priveşte viaţa spirituală, care ne face să descoperim că suntem cu toţii fii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori între noi, chemaţi să ne slujim unii pe alţii.
Regula supremă, în Biserică, este iubirea: nimeni nu este chemat să comande, toţi sunt chemaţi să slujească; nimeni nu trebuie să impună propriile idei, cu toţii trebuie să ne ascultăm unii pe alţii; nimeni nu este exclus, cu toţii suntem chemaţi să participăm; nimeni nu deţine întregul adevăr, cu toţii trebuie să-l căutăm cu umilinţă şi să-l căutăm împreună.
Tocmai cuvântul "împreună" exprimă chemarea la comuniune în Biserică. Papa Francisc ne-a amintit acest lucru şi în ultimul său Mesaj pentru Postul Mare: "A merge împreună, a fi sinodali, aceasta este vocaţia Bisericii. Creştinii sunt chemaţi să meargă împreună, niciodată ca nişte călători solitari. Duhul Sfânt ne determină să ieşim din noi înşine pentru a merge spre Dumnezeu şi spre fraţi şi niciodată să ne închidem în noi înşine. A merge împreună înseamnă a fi ţesători de unitate, pornind de la demnitatea comună de fii ai lui Dumnezeu" (Francisc, Mesaj pentru Postul Mare, 6 februarie 2025).
A merge împreună. Aparent este ceea ce fac cele două personaje din parabola pe care tocmai am ascultat-o în Evanghelie. Fariseul şi vameşul urcă amândoi la templu ca să se roage, am putea spune că "urcă împreună" sau cel puţin se întâlnesc împreună în locul sacru; totuşi, ei sunt separaţi şi nu există nicio comunicare între ei. Amândoi merg pe acelaşi drum, dar mersul lor nu este un mers împreună; amândoi sunt în templu, dar unul ocupă primul loc, iar celălalt rămâne pe ultimul loc; amândoi se roagă Tatălui, dar fără a fi fraţi şi fără a împărtăşi nimic.
Aceasta depinde mai ales de atitudinea fariseului. Rugăciunea sa, aparent adresată lui Dumnezeu, este numai o oglindă în care el se priveşte pe sine însuşi, se justifică pe sine însuşi, se laudă pe sine însuşi. El "a urcat pentru a se ruga; dar nu a voit să se roage lui Dumnezeu, ci mai degrabă să se laude pe sine însuşi" (Augustin, Discurs 115,2), simţindu-se mai bun decât celălalt, judecându-l cu dispreţ şi privindu-l de sus în jos. Este obsedat de propriul ego şi, în acest fel, ajunge să se învârtă în jurul lui însuşi fără a avea o relaţie nici cu Dumnezeu şi nici ceilalţi.
Fraţilor şi surorilor, acest lucru se poate întâmpla şi în comunitatea creştină. Se întâmplă atunci când eu-l prevalează asupra lui noi, generând personalisme care împiedică relaţii autentice şi fraterne; când pretenţia de a fi mai buni decât ceilalţi, aşa cum face fariseul cu vameşul, creează diviziune şi transformă comunitatea într-un loc de judecată şi de excludere; când se insistă asupra propriului rol pentru a exercita puterea şi a ocupa spaţiu.
În schimb, către vameş trebuie să privim. Cu aceeaşi umilinţă a sa, şi în Biserică trebuie să recunoaştem cu toţii nevoia noastră de Dumnezeu şi unii de alţii, practicând iubirea reciprocă, ascultarea reciprocă, bucuria de a merge împreună, ştiind că "Cristos aparţine celor ce simt cu umilinţă, nu celor care se înalţă deasupra turmei" (Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea către Corinteni, c. XVI).
Echipele sinodale şi organismele de participare sunt imagine a acestei Biserici care trăieşte în comuniune. Şi astăzi aş vrea să vă îndemn: în ascultarea Duhului, în dialog, în fraternitate şi în parresia, ajutaţi-ne să înţelegem că, în Biserică, înainte de orice diferenţă, suntem chemaţi să mergem împreună în căutarea lui Dumnezeu, pentru a ne îmbrăca în sentimentele lui Cristos; ajutaţi-ne să lărgim spaţiul eclezial astfel încât el să devină colegial şi primitor.
Aceasta ne va ajuta să locuim cu încredere şi un spirit reînnoit în tensiunile care străbat viaţa Bisericii - între unitate şi diversitate, tradiţie şi noutate, autoritate şi participare -, permiţând Duhului să le transforme, astfel încât să nu devină contrapoziţii ideologice şi polarizări dăunătoare. Nu este vorba de a le rezolva reducându-le una la alta, ci de a le permite să fie fecundate de Duhul, astfel încât să fie armonizate şi orientate spre un discernământ comun. Ca echipe sinodale şi membri ai organismelor participative, ştiţi de fapt că discernământul eclezial necesită "libertate interioară, umilinţă, rugăciune, încredere reciprocă, deschidere către noutăţi şi abandonare în voinţa lui Dumnezeu. Nu este niciodată afirmarea unui punct de vedere personal sau de grup şi nici nu se rezolvă în simpla sumă de păreri individuale" (Document final, 26 octombrie 2024, nr. 82). A fi o Biserică sinodală înseamnă a recunoaşte că adevărul nu se posedă, ci se caută împreună, lăsându-ne călăuziţi de o inimă neliniştită şi îndrăgostită de Iubire.
Preaiubiţilor, trebuie să visăm şi să construim o Biserică umilă. O Biserică ce nu stă în picioare precum fariseul, triumfătoare şi încrezătoare în sine, ci se apleacă pentru a spăla picioarele omenirii; o Biserică ce nu judecă aşa cum face fariseul cu vameşul, ci devine un loc primitor pentru fiecare; o Biserică ce nu se închide în ea însăşi, ci rămâne în ascultarea lui Dumnezeu pentru a putea asculta pe toţi în acelaşi mod. Să ne angajăm să construim o Biserică în întregime sinodală, în întregime ministerială, în întregime atrasă de Cristos şi de aceea îndreptată spre slujirea lumii.
Asupra voastră, asupra noastră a tuturor, asupra Bisericii din întreaga lume, invoc mijlocirea Fecioarei Maria cu cuvintele slujitorului lui Dumnezeu Don Tonino Bello: "Sfântă Marie, femeie primitoare, hrăneşte în Bisericile noastre dorinţa de comuniune. [...] Ajută-le să depăşească diviziunile interne. Intervino atunci când demonul discordiei se strecoară în ele. Stinge focarele facţiunilor. Împacă disputele reciproce. Dezamorsează rivalităţile lor. Opreşte-le atunci când decid să pornească pe cont propriu, neglijând convergenţa în proiecte comune" (Maria, Donna dei nostri giorni [Maria, femeia zilelor noastre], Cinisello Balsamo 1993, 99).
Domnul să ne dăruiască acest har: să fim înrădăcinaţi în iubirea lui Dumnezeu pentru a trăi în comuniune între noi. Şi să fim, ca Biserică, martori ai unităţii şi ai iubirii.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
