Iubiţi fraţi preoţi,
Doresc să ajung la voi cu un gând de însoţire şi de prietenie, care sper să vă poată susţine în timp ce duceţi înainte slujirea voastră, cu încărcătura sa de bucurii şi trude, de speranţe şi dezamăgiri. Avem nevoie să schimbăm între noi priviri pline de îngrijire şi compasiune, învăţând de la Isus care aşa îi privea pe apostoli, fără a cere de la ei o foaie de parcurs dictată de criteriul eficienţei, ci oferind atenţii şi răcorire. Astfel, atunci când apostolii s-au întors din misiune, entuziaşti dar obosiţi, Învăţătorul le-a spus: "Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin" (Mc 6,31).
Mă gândesc la voi, în acest moment în care poate să existe, împreună cu activităţile estivale, şi un pic de odihnă după trudele pastorale din lunile trecute. Şi aş vrea înainte de toate să vă reînnoiesc mulţumirea mea: "Mulţumesc pentru mărturia voastră, mulţumesc pentru slujirea voastră pe care o dăruiţi în numele lui Dumnezeu [...]; mulţumesc pentru slujirea voastră, care adesea se desfăşoară în mijlocul atâtor trude, neînţelegeri şi puţine recunoştinţe" (Omilia pentru Liturghia Crismei, 6 aprilie 2023).
De altfel, slujirea noastră sacerdotală nu se măsoară după succesele pastorale (Domnul însuşi a avut din acestea, cu trecerea timpului, tot mai puţine!). La inima vieţii noastre nu este nici frenezia activităţilor, ci faptul de a rămâne în Domnul pentru a aduce rod (cf. In 15). El este răcorirea noastră (cf. Mt 11,28-29). Şi duioşia care ne mângâie provine din milostivirea sa, din primirea acelui "magis" al harului său, care ne permite să mergem înainte în munca apostolică, să suportăm insuccesele şi eşecurile, să ne bucurăm cu simplitatea inimii, să fim blânzi şi răbdători, să repornim şi să reîncepem mereu, să întindem mâna spre ceilalţi. De fapt, necesarele noastre "momente de reîncărcare" nu au loc numai atunci când ne odihnim fizic sau spiritual, ci şi atunci când ne deschidem la întâlnirea fraternă între noi: fraternitatea întăreşte, oferă spaţii de libertate interioară şi nu ne face să ne simţim singuri în faţa provocărilor slujirii.
Cu acest spirit vă scriu. Mă simt pe cale cu voi şi aş vrea să vă fac să simţiţi că sunt aproape de voi în bucuriile şi suferinţele, în proiectele şi trudele, în amărăciunile şi mângâierile pastorale. Mai ales împărtăşesc cu voi dorinţa de comuniune, afectivă şi efectivă, în timp ce ofer rugăciunea mea zilnică pentru ca această mamă Biserică a noastră de Roma, chemată să prezideze în caritate, să cultive darul preţios al comuniunii înainte de toate în ea însăşi, făcându-l să încolţească în diferitele realităţi şi sensibilităţi care o compun. Biserica de Roma să fie pentru toţi exemplu de compasiune şi de speranţă, cu păstorii săi mereu, chiar mereu, prompţi şi disponibili să împartă iertarea lui Dumnezeu, ca nişte canale de milostivire care alimentează aridităţile omului de astăzi.
Şi acum, iubiţi fraţi, mă întreb: în acest timp al nostru, ce anume ne cere Domnul, unde ne orientează Duhul care ne-a uns şi ne-a trimis ca apostoli ai evangheliei? În rugăciune îmi revine asta: că Dumnezeu ne cere să mergem până la capăt în lupta împotriva mondenităţii spirituale. Părintele Henri de Lubac, în câteva pagini dintr-un text pe care vă invit să-l citiţi, a definit mondenitatea spirituală ca "pericolul cel mai mare pentru Biserică - pentru noi, care suntem Biserică -, ispita cea mai perfidă, aceea care renaşte mereu, în mod viclean, atunci când celelalte sunt învinse". Şi a adăugat cuvinte care mi se par că lovesc în centru: "Dacă această mondenitate spirituală ar ajunge să invadeze Biserica şi să lucreze pentru a o corupe denaturând însuşi principiul său, ar fi infinit mai dezastruoasă decât orice mondenitate pur şi simplu morală" (Meditaţie despre Biserică, Milano, 1965, 470).
Sunt lucruri pe care le-am amintit alte dăţi, dar îmi permit să le reafirm, considerându-le prioritare: de fapt, mondenitatea spirituală este periculoasă pentru că este un mod de a trăi care reduce spiritualitatea la aparenţă: ne face să fim "meşteri ai spiritului", oameni îmbrăcaţi în forme sacrale care în realitate continuă să gândească şi să acţioneze conform modelor lumii. Asta se întâmplă atunci când ne lăsăm fascinaţi de seducţiile efemerului, de mediocritate şi de obişnuinţă, de ispitele puterii şi ale influenţei sociale. De asemenea, de laudă deşartă şi narcisism, de intransigenţe doctrinale şi estetisme liturgice, forme şi moduri în care mondenitatea "se ascunde în spatele aparenţelor de religiozitate şi chiar de iubire faţă de Biserică", dar în realitate "constă în a căuta, în locul gloriei Domnului, gloria umană şi bunăstarea personală" (Evangelii gaudium, 93). Cum să nu recunoaştem în toate acestea versiunea actualizată a acelui formalism ipocrit, pe care Isus îl vedea în anumite autorităţi religioase ale timpului şi care în decursul vieţii sale publice l-a făcut să sufere poate mai mult decât orice alt lucru?
Mondenitatea spirituală este o ispită "gentilă" şi de aceea este şi mai vicleană. De fapt, se strecoară ştiind să se ascundă bine în spatele bunelor aparenţe, ba chiar în motivaţii "religioase". Şi, chiar dacă o recunoaştem şi o îndepărtăm de la noi, mai devreme sau mai târziu se prezintă din nou travestită în vreun alt mod. Cum spune Isus în evanghelie: "Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă. Negăsind-o, îşi zice: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». Venind, o găseşte măturată şi pusă în ordine. Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo, iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi" (Lc 11,24-26). Avem nevoie de vigilenţă interioară, de a păzi mintea şi inima, de a alimenta în noi focul purificator al Duhului, pentru că ispitele mondene se întorc şi "bat la uşă" în mod amabil, "sunt «demoni educaţi»: intră cu educaţie, fără ca eu să-mi dau seama" (Discurs adresat Curiei Romane, 22 decembrie 2022).
Însă aş vrea să mă opresc asupra unui aspect al acestei mondenităţi. Ea, atunci când intră în inima păstorilor, asumă o formă specifică, aceea a clericalismului. Scuzaţi dacă reafirm asta, dar ca preoţi cred că mă înţelegeţi, pentru că şi voi împărtăşiţi asta în ce credeţi în mod sincer, conform acelei frumoase trăsături tipic romane (romanesco!) prin care sinceritatea buzelor provine din inimă şi are legătură cu inima! Şi eu, ca bătrân şi din inimă, simt să vă spun că mă preocupă atunci când recădem în formele clericalismului; când, eventual fără să ne dăm seama, îi facem pe oameni să vadă că suntem superiori, privilegiaţi, situaţi "sus" şi prin urmare separaţi de restul poporului sfânt al lui Dumnezeu. Aşa cum mi-a scris un preot bun odată, "clericalismul este simptom al unei vieţi sacerdotale şi laicale ispitite să trăiască în rolul şi nu în legătura reală cu Dumnezeu şi cu fraţii". Aşadar, denotă o boală care ne face să pierdem amintirea Botezului primit, lăsând pe fundal apartenenţa noastră la acelaşi popor sfânt şi făcându-ne să trăim autoritatea în diferitele forme ale puterii, fără să ne mai dăm seama de duplicităţi, fără umilinţă, ci cu atitudini dezlipite şi semeţe.
Pentru a ne zdruncina din această ispită, ne face bine să ne punem în ascultarea a ceea ce le spune păstorilor profetul Ezechiel: "Vă îmbrăcaţi cu lâna şi o înjunghiaţi pe cea grasă, dar nu păstoriţi turma. Pe cele slabe nu le întăriţi, pe cea bolnavă nu o vindecaţi, pe cea rănită nu o bandajaţi, pe cea rătăcită nu o aduceţi înapoi, pe cea pierdută nu o căutaţi, ci le stăpâniţi cu forţă şi cu brutalitate" (34,3-4). Se vorbeşte despre "lapte" şi despre "lână", ceea ce hrăneşte şi ceea ce încălzeşte; riscul pe care cuvântul îl pune în faţa noastră este, aşadar, acela de a ne hrăni pe noi înşine şi interesele noastre, îmbrăcându-ne cu o viaţă comodă şi confortabilă.
Desigur - aşa cum afirmă Sfântul Augustin -, păstorul trebuie să trăiască graţie şi sprijinului oferit de laptele turmei sale; dar comentează episcopul de Hipona: "Să ia laptele de la oi şi să se menţină în lipsurile lor. Totuşi, să nu neglijeze slăbiciunea oilor, adică în activitatea lor să nu caute, ca să spunem aşa, recompensa lor dând impresia că vestesc evanghelia pentru a supravieţui ei personal, dar împart altora lumina cuvântului de adevăr care să-i lumineze" (Discursul despre păstori, 46,5). În acelaşi mod, Augustin vorbeşte despre lână asociind-o cu onorurile: ea, care îmbracă oaia, poate face să ne gândim la tot ceea ce putem folosi pentru a ne împodobi exterior, căutând lauda oamenilor, prestigiul, faima, bogăţia. Marele părinte latin scrie: "Cine oferă lâna aduce onoare. Acestea sunt cele două avantaje pe care le caută de la oameni acei păstori care se pasc pe ei înşişi şi nu oile: resurse pentru a avea grijă de propriile necesităţi şi atenţii speciale care constau în decoraţii şi laude" (ibid., 46,6). Când suntem preocupaţi numai de lapte, ne gândim la recompensa noastră personală; când căutăm în mod obsesiv lâna, ne gândim să îngrijim imaginea noastră şi să mărim succesul. Şi astfel se pierde spiritul sacerdotal, zelul pentru slujire, dorinţa pentru îngrijirea poporului, ajungând să raţionăm după nebunia mondenă: "Ce-mi pasă? Să facă fiecare ceea ce îi place; întreţinerea mea este asigurată şi tot, aşa şi onoarea mea. Am lapte şi lână suficient. Să meargă fiecare unde vrea" (ibid., 46,7).
Atunci preocuparea se concentrează asupra "eu"-lui: propria întreţinere, propriile nevoi, lauda primită pentru ei înşişi şi nu pentru gloria lui Dumnezeu. Asta se întâmplă în viaţa celui care alunecă în clericalism: pierde spiritul laudei, pentru că a pierdut simţul harului, uimirea pentru gratuitatea cu care îl iubeşte Dumnezeu, acea simplitate încrezătoare a inimii care ne face să întindem mâinile către Domnul, aşteptând de la el hrana la timpul potrivit (cf. Ps 104,27), având conştiinţa că fără el nu putem face nimic (cf. In 15,5). Numai atunci când trăim în această gratuitate, putem trăi slujirea şi relaţiile pastorale în spiritul slujirii, conform cuvintelor lui Isus: "În dar aţi primit, în dar să daţi" (Mt 10,8).
Avem nevoie să privim chiar la Isus, la compasiunea cu care el vede umanitatea noastră rănită, la gratuitatea cu care şi-a oferit viaţa sa pentru noi pe cruce. Iată antidotul zilnic la mondenitate şi la clericalism: a privi la Isus răstignit, a îndrepta ochii în fiecare zi spre el, care s-a golit pe sine însuşi şi s-a umilit pentru noi până la moarte (cf. Fil 2,7-8). El a acceptat umilirea pentru a ne ridica din căderile noastre şi a ne elibera de puterea răului. Astfel, privind la rănile lui Isus, privindu-l pe el umilit, învăţăm că suntem chemaţi să ne oferim pe noi înşine, să devenim pâine frântă pentru cel căruia îi este foame, să împărtăşim drumul celui care este ostenit şi oprimat. Acesta este spiritul sacerdotal: să devenim slujitori ai poporului lui Dumnezeu şi nu stăpâni, să spălăm picioarele fraţilor şi nu să-i strivim sub picioarele noastre.
Aşadar, să rămânem vigilenţi faţă de clericalism. Să ne ajute să stăm departe de el apostolul Petru care, aşa cum ne aminteşte tradiţia, şi în momentul morţii s-a umilit cu capul în jos numai să nu fie la înălţimea Domnului său. Să ne ocrotească Apostolul Paul, care din cauza lui Cristos Domnul a considerat câştigurile vieţii şi ale lumii ca gunoi (cf. Fil 3,8).
Clericalismul, ştim asta, poate să-i intereseze pe toţi, chiar şi pe laici şi pe lucrătorii pastorali: de fapt, se poate asuma "un spirit clerical" în exercitarea slujirilor şi a carismelor, trăind propria chemare în mod elitar, închizându-se în propriul grup şi ridicând ziduri spre exterior, dezvoltând legături posesive faţă de rolurile din comunitate, cultivând atitudini încrezute şi arogante faţă de ceilalţi. Şi simptomele sunt tocmai pierderea spiritului laudei şi a gratuităţii bucuroase, în timp ce diavolul se strecoară alimentând plângerea, negativitatea şi insatisfacţia cronică pentru ceea ce nu merge, ironia care devine cinism. Dar astfel se lasă absorbiţi de climatul de critică şi de supărare care se respiră în jur, în loc de a fi cei care, cu simplitate şi blândeţe evanghelice, cu gentileţe şi respect, îi ajută pe fraţi şi pe surori să iasă din nisipurile mişcătoare ale nerăbdării.
În toate acestea, în fragilităţile noastre şi în nepotrivirile noastre, precum şi în criza actuală a credinţei, să nu ne descurajăm! De Lubac concludea afirmând că Biserica, "şi astăzi, în pofida tuturor opacităţilor noastre [...], este, ca şi Fecioara, sacramentul lui Isus Cristos. Nicio infidelitate a noastră nu o poate împiedica să fie «Biserica lui Dumnezeu», «slujitoarea Domnului» (Meditaţie despre Biserică, cit., 472). Fraţilor, aceasta este speranţa care susţine paşii noştri, uşurează poverile noastre, redă elan slujirii noastre. Să ne suflecăm mânecile şi să ne plecăm genunchii (voi care puteţi!): să-l rugăm pe Duhul unii pentru alţii, să-i cerem să ne ajute să nu cădem, în viaţa personală, ca şi în acţiunea pastorală, în acea aparenţă religioasă plină de atâtea lucruri, dar goală de Dumnezeu, pentru a nu fi funcţionari ai sacrului, ci vestitori pasionaţi ai evangheliei, nu "clerici de stat", ci păstori ai poporului. Avem nevoie de convertire personală şi pastorală. Aşa cum afirma părintele Congar, nu este vorba de a conduce din nou la o respectare bună sau de a face o reformă de ceremonii exterioare, ci de a ne întoarce la izvoarele evanghelice, de a descoperi energii proaspete pentru a depăşi obişnuinţele, de a pune un spirit nou în vechile instituţii ecleziale, ca să nu ni se întâmple să fim o Biserică "bogată în autoritatea sa şi în siguranţa sa, dar mai puţin apostolică şi în mod mediocru evanghelică" (Vera e falsa riforma della Chiesa [Adevărata şi falsa reformă a Bisericii], Milano, 1972, 146).
Mulţumesc pentru primirea pe care veţi vrea s-o rezervaţi acestor cuvinte ale mele, meditându-le în rugăciune şi în faţa lui Isus în adoraţia zilnică; pot să vă spun că mi-au venit din inimă şi din afectul pe care-l am faţă de voi. Să mergem înainte cu entuziasm şi curaj: să lucrăm împreună, între preoţi şi cu fraţii şi surorile laice, demarând forme şi parcursuri sinodale, care să ne ajute să ne despuiem de siguranţele noastre lumeşti şi "clericale" pentru a căuta, cu umilinţă, căi pastorale inspirate de Duhul, pentru ca mângâierea Domnului să ajungă cu adevărat la toţi. În faţa imaginii Salus Populi Romani m-am rugat pentru voi. Am cerut Sfintei Fecioare Maria să vă păzească şi să vă ocrotească, să şteargă lacrimile voastre secrete, să reînsufleţească în voi bucuria slujirii şi să vă facă în fiecare zi păstori îndrăgostiţi de Isus, gata să vă daţi viaţa fără măsură din iubire faţă de el. Mulţumesc pentru ceea ce faceţi şi pentru ceea ce sunteţi. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Cu fraternitate,
Franciscus
Lisabona, 5 august 2023, Comemorarea Sfinţirii Bazilicii "Santa Maria Maggiore".
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
