CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia

(19-28 septembrie 2015)

Vespere cu clerul, călugării şi călugăriţele

Catedrala "St. Patrick", New York

Joi, 24 septembrie 2015

Două sentimente simt astăzi faţă de fraţii mei islamici. Primul, salutul meu pentru că se celebrează astăzi ziua jertfei. Aş fi voit ca salutul meu să fie mai călduros. Şi al doilea sentiment este apropierea în faţa tragediei pe care poporul lor a suferit-o astăzi la Mecca. În acest moment de rugăciune, mă unesc, ne unim în invocaţia către Dumnezeu, Tatăl nostru atotputernic şi milostiv.

Să-l ascultăm pe apostol: "Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări" (1Pt 1,6). Aceste cuvinte ne amintesc ceva esenţial: vocaţia noastră trebuie trăită în bucurie.

Această frumoasă catedrală a sfântului Patriciu, construită în mulţi ani cu jertfa atâtor bărbaţi şi femei, poate să fie un simbol al operei generaţiilor de preoţi, de călugări şi de laici americani care au contribuit la edificarea Bisericii în Statele Unite. Sunt mulţi preoţii şi consacraţii din această ţară care, nu numai în domeniul educaţiei, au avut un rol central în ajutorarea părinţilor pentru a da copiilor lor mâncarea care îi hrăneşte pentru viaţă! Mulţi au făcut asta cu preţul unor jertfe extraordinare şi cu caritate eroică. Mă gândesc, de exemplu, la sfânta Elisabeta Ana Seton, care a întemeiat prima şcoală catolică gratuită pentru fete din America, sau la sfântul Ioan Neumann, întemeietor al primului sistem de educaţie catolică în această ţară.

În această seară, iubiţi fraţi şi surori, am venit să mă rog cu voi, preoţi, consacrate, consacraţi, pentru ca vocaţia noastră să continue să construiască marele edificiu al Împărăţiei lui Dumnezeu în această ţară. Ştiu că voi, ca trup sacerdotal, în faţa poporului lui Dumnezeu, aţi suferit mult în trecutul neîndepărtat suportând ruşinea din cauza atâtor fraţi care au rănit şi scandalizat Biserica în fiii săi cei mai lipsiţi de apărare... Ca în Apocalips, vă spun că voi "veniţi din marea strâmtorare" (cf. 7,14). Vă însoţesc în acest moment de durere şi dificultate; de asemenea îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru slujirea pe care o realizaţi însoţind poporul lui Dumnezeu. Cu scopul de a vă ajuta să urmaţi în drumul fidelităţii faţă de Isus Cristos, îmi permit să fac două scurte reflecţii.

Prima se referă la spiritul de recunoştinţă. Bucuria de bărbaţi şi femei care îl iubesc pe Dumnezeu atrage pe alţii la ei; preoţi şi consacraţi chemaţi să găsească şi să iradieze o permanentă satisfacţie pentru chemarea lor. Bucuria provine dintr-o inimă recunoscătoare. Este adevărat: am primit mult, multe haruri, multe binecuvântări şi ne bucurăm pentru asta. Ne va face bine să reparcurgem viaţa noastră cu harul amintirii. Amintirea acelei prime chemări, amintirea drumului parcurs, amintirea atâtor haruri primite... şi mai ales amintirea întâlnirii cu Isus Cristos în atâtea momente de-a lungul drumului. Amintirea uimirii pe care o produce în inima noastră întâlnirea cu Isus Cristos. Surori şi fraţi, consacraţi şi consacrate, a cere harul amintirii pentru a face să crească spiritul de recunoştinţă. Să ne întrebăm: suntem capabili să enumerăm binecuvântările primite sau le-am uitat?

Un al doilea domeniu este spiritul de sârguinţă. O inimă recunoscătoare este în mod spontan stimulată să-l slujească pe Domnul şi să întreprindă un stil de viaţă activă. În momentul în care ne dăm seama de cât de mult ne-a dat Dumnezeu, drumul renunţării la noi înşine pentru a munci pentru El şi pentru alţii devine o cale privilegiată pentru a răspunde la marea sa iubire.

Însă, dacă suntem cinstiţi, ştim cât de uşor poate fi sufocat acest spirit de muncă generoasă şi jertfă personală. Există două moduri pentru ca asta să se poată întâmpla şi amândouă sunt exemplu al "spiritualităţii lumeşti", care ne slăbeşte în drumul nostru de bărbaţi şi femei consacraţi şi întunecă fascinaţia, uimirea primei întâlniri cu Isus Cristos.

Putem să fim prinşi în măsurarea valorii eforturilor noastre apostolice de criteriul eficienţei, al funcţionalităţii şi al succesului exterior care conduce lumea afacerilor. Nu că acest lucruri n-ar fi importante! Ne-a fost încredinţată o mare responsabilitate şi pe bună dreptate poporul lui Dumnezeu se aşteaptă la verificări. Dar adevărata valoare a apostolatului nostru este măsurată de valoarea pe care el o are în ochii lui Dumnezeu. A vedea şi a evalua lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu ne cheamă la o convertire constantă la primul timp al chemării şi, nu este nevoie s-o spun, cere o mare umilinţă. Crucea ne arată un mod diferit în măsurarea succesului: nouă ne revine să semănăm şi Dumnezeu vede roadele trudelor noastre. Dacă uneori trudele noastre şi munca noastră par să se frângă şi să nu aducă rod, noi să-l urmăm pe Isus Cristos...; şi viaţa sa, omeneşte vorbind, s-a încheiat cu un eşec: eşecul crucii.

Celălalt pericol apare când devenim geloşi pe timpul nostru liber, când credem că a ne înconjura de conforturile lumeşti ne va ajuta să slujim mai bine. Problema acestui mod de a raţiona este că poate întuneca puterea chemării zilnice a lui Dumnezeu la convertire, la întâlnirea cu El. Încet-încet dar sigur diminuează spiritul nostru de jertfă, spiritul nostru de renunţare şi de sârguinţă. Şi îndepărtează şi pe oamenii care suferă datorită sărăciei materiale şi sunt constrânşi să facă jertfe mai mari decât ale noastre, fără să fie consacraţi. Odihna este o necesitate, aşa cum sunt momentele de timp liber şi de încărcare personală, dar trebuie să învăţăm cum să ne odihnim în maniera care să aprofundeze dorinţa noastră de a sluji în mod generos. Apropierea de săraci, de refugiaţi, de migranţi, de bolnavi, de exploataţi, de bătrânii care îndură singurătatea, de cei închişi şi de atâţia alţi săraci ai lui Dumnezeu ne va învăţa un alt tip de odihnă, mai creştin şi generos.

Recunoştinţă şi sârguinţă: aceştia sunt cei doi pilaştri ai vieţii spirituale pe care doream să-i împărtăşesc în această seară cu voi, preoţi, consacrate şi consacraţi. Vă mulţumesc pentru rugăciunile, pentru activităţile şi pentru jertfele zilnice pe care le desfăşuraţi în diferite domenii ale apostolatului vostru. Multe dintre acestea sunt cunoscute numai de Dumnezeu, dar aduc mult rod la viaţa Bisericii.

În mod special, aş vrea să exprim admiraţia mea şi recunoştinţa mea călugăriţelor din Statele Unite. Ce ar fi această Biserică fără voi? Femei puternice, luptătoare; cu acel spirit de curaj care vă pune în prima linie în vestirea Evangheliei. Vouă, călugăriţelor, surori şi maici din acest popor, vreau să spun "mulţumesc", un "mulţumesc" foarte mare... şi să vă spun că vă iubesc mult.

Ştiu că mulţi dintre voi înfruntaţi provocările adaptării într-o panoramă pastorală în evoluţie. Ca sfântul Petru, vă cer ca, în faţa oricărei încercări pe care trebuie s-o înfruntaţi, să nu pierdeţi pacea şi să răspundeţi aşa cum a făcut Cristos: i-a mulţumit Tatălui, a luat crucea sa şi a privit înainte.

Iubiţi fraţi şi surori, peste puţin timp, în câteva minute, vom cânta Magnificat. Să punem în mâinile Sfintei Fecioare Maria opera care ne-a fost încredinţată; să ne unim cu ea în mulţumirea adusă Domnului pentru lucrurile mari pe care le-a făcut şi pentru lucrurile mari pe care va continua să le facă în noi şi în cei pe care avem privilegiul să-i slujim. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu