Amintirea vie a întâlnirilor pe care le-am avut cu sfântul popor al lui Dumnezeu în vizita mea apostolică în Mexic în '16, care într-un anumit fel se reînnoieşte în fiecare an cu celebrarea Solemnităţii Stăpânei Noastre din Guadalupe aici, în Bazilica Vaticană, astăzi mă însoţeşte şi vă salut pe voi toţi, care alcătuiţi comunitatea Colegiului Mexican. Îi mulţumesc părintelui Víctor Ulises Vásquez Moreno pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele celor prezenţi. În ele, subliniază câteva dintre principalele provocări pentru evanghelizarea Mexicului şi a întregului continent american, în special în mijlocul dificultăţilor cu care ne confruntăm din cauza pandemiei. Şi aceste provocări au un impact profund asupra drumului continuu de formare permanentă pe care îl întreprindeţi aici la Roma.
Problemele de astăzi ne cer nouă, preoţilor, să ne configurăm cu Domnul şi cu privirea de iubire cu care el ne contemplă. Prin conformarea privirii noastre cu a sa, privirea noastră se transformă într-o privire de gingăşie, împăcare şi de fraternitate. Numai prin contemplarea Domnului putem avea acest lucru.
Şi aş dori să subliniez aceste trei caracteristici. Mai presus de toate, trebuie să avem privirea de gingăşie cu care Dumnezeu Tatăl nostru vede problemele care afectează societatea: violenţa, inegalităţile sociale şi economice, polarizarea, corupţia şi lipsa de speranţă, în special în rândul celor mai tineri. Fecioara Maria ne este de folos ca exemplu, care, cu gingăşia unei mame, reflectă iubirea îndrăgitoare a lui Dumnezeu care îi primeşte pe toţi, fără deosebire. Configurarea tot mai profundă cu bunul păstor trezeşte în fiecare preot o adevărată compasiune, atât pentru oile care îi sunt încredinţate, cât şi pentru cele pierdute. Compasiune. Gingăşie, compasiune, lipseşte un cuvânt, care împreună cu gingăşie şi compasiune formează stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi gingăşie. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Şi acesta este stilul unui preot care se străduieşte să fie fidel.
Şi numai lăsându-ne modelaţi de el se intensifică iubirea noastră pastorală, unde nimeni nu este exclus din îngrijirea şi rugăciunea noastră. În plus, acest lucru ne împiedică să ne izolăm în casă, sau la birou sau în hobby-uri şi ne încurajează să ieşim în întâmpinarea oamenilor, să nu rămânem liniştiţi. Să nu ne clericalizăm. Nu uitaţi că clericalismul este o pervertire.
În al doilea rând, trebuie să avem şi o privire de reconciliere. Dificultăţile sociale prin care trecem, diferenţele enorme şi corupţia ne cer o privire care ne permite să ţesem diferitele fire care au slăbit sau au fost tăiate în ţesătura multicoloră a culturilor care alcătuiesc ţesătura socială şi religioasă a naţiunii voastre, acordând atenţie, mai ales, celor rebutaţi din cauza rădăcinilor lor indigene sau a religiozităţii lor populare. Noi, păstorii, suntem chemaţi să ajutăm la refacerea relaţiilor respectuoase şi constructive între oameni, grupuri umane şi culturi din cadrul societăţii, propunându-le tuturor "să se lase împăcaţi cu Dumnezeu" (cf. 2Cor 5,20), să se angajeze în restabilirea dreptăţii.
Şi, în sfârşit, timpul nostru actual ne împinge să avem o privire de fraternitate. Provocările cu care ne confruntăm sunt de o amploare atât de mare, încât să cuprindă ţesătura socială şi realitatea globalizată interconectată de reţelele sociale şi mass-media. Din acest motiv, împreună cu Cristos slujitor şi păstor, trebuie să fim capabili să avem o viziune asupra întregului şi a unităţii, care să ne încurajeze să creăm fraternitate, care să ne permită să evidenţiem punctele de legătură şi interacţiune în cadrul culturilor şi în comunitatea eclezială. O privire care facilitează comuniunea şi participarea fraternă; o privire care să încurajeze şi să-i îndrume pe credincioşi să fie respectuoşi faţă de casa noastră comună şi constructorii unei lumi noi, în colaborare cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă. Şi, bineînţeles, pentru a putea privi astfel avem nevoie de lumina credinţei şi de înţelepciunea celui care ştie să "îşi scoată sandalele" pentru a contempla misterul lui Dumnezeu şi, din acest punct de vedere, să citească semnele timpurilor. Pentru aceasta, este esenţial să se armonizeze dimensiunile academice, spirituale, umane şi pastorale în formarea permanentă. Cele patru armonizate. Dacă unul pleacă de aici cu doctoratul, pentru că a studiat doar un singur lucru, şi-a pierdut timpul. "Nu, dar voi face un doctorat ...". Ţi-ai irosit timpul şi inima. Ei bine, mă întreb: cum sunt dimensiunea ta spirituală, dimensiunea ta umană, comunitară şi dimensiunea ta apostolică? Există patru dimensiuni care interacţionează întotdeauna şi, dacă nu interacţionează, ajungem şchiopi în cel mai bun dintre cazuri.
Şi, în acelaşi timp, trebuie să devenim conştienţi de deficienţele noastre personale şi comunitare, precum şi să conştientizăm neglijenţa şi defectele pe care trebuie să le corectăm în viaţa noastră personală, comunitară, în colegiu, comunitară în preoţime, în dieceze. Suntem chemaţi să nu subestimăm tentaţiile lumeşti care ne pot duce la cunoştinţe personale insuficiente, la atitudini auto-referenţiale, la consumism şi la multiple forme de evaziune a responsabilităţilor noastre.
Şi mereu m-a impresionat faptul că De Lubac îşi încheie cartea Meditaţie despre Biserică, ultimele trei pagini, vorbind despre mondenitate spirituală. Şi luând un text de la un vechi benedictin, îl comentează şi spune mai mult sau mai puţin aşa: Mondenitatea spirituală, putem spune mondenitatea pastorală, spirituală, adică modul lumesc de a trăi spiritual al unui preot, al unui călugăr, al unei călugăriţe, al unui laic, al unei laice, mondenitatea spirituală este cel mai grav dintre relele care se pot întâmpla Bisericii. Literal. Mai rău decât timpul papilor concubinari. Vă sugerez să recitiţi aceste trei foi de la sfârşitul cărţii. Vă rog, feriţi-vă de mondenitate. Este uşa corupţiei.
Dragi fraţi şi surori: ţinând cont de necesitatea de a nu ne abate privirea de la Cristos, slujitorul suferind, vă rog cu sinceritate să nu încetaţi să vă adânciţi în rădăcinile credinţei pe care aţi primit-o în diferitele Biserici particulare şi care provine dintr-un bogat proces de înculturare a evangheliei, al cărui model este Stăpâna Noastră de Guadalupe, a cărui imagine o veneraţi în capela colegiului. Ea ne aminteşte de iubirea de alegere a Fiului ei Isus, făcându-ne părtaşi de preoţia sa. Recurgeţi cu încredere către Morenita, mama lui Dumnezeu şi mama noastră, cereţi-i orice aveţi nevoie, ştiind că ea ne are sub umbra şi adăpostul ei. Şi nu scăpaţi de ea, pentru că ea vă aşteaptă pe celălalt drum. Ştie cum să facă asta. Ea este întotdeauna vigilentă. Trăiţi viaţa bine, transparent, viaţă de păcătoşi care ştiu să se ridice la timp, care ştiu să ceară ajutor şi care continuă să meargă chiar dacă sunt într-un scaun cu rotile. Este rândul vostru acum.
Fecioarei, Morenita, şi Sfântului Iosif, care este un model de participare la misterul răscumpărător cu slujirea sa umilă şi tăcută, şi al cărui an îl celebrăm, îi rugăm să aibă grijă de toţi clericii din Mexic, de comunitatea acestui Colegiu Pontifical Mexican. Domnul să vă binecuvânteze. Şi vă rog să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, am nevoie de asta, pentru că munca aceasta nu este deloc uşoară.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
