Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Kazahstan
(13-15 septembrie 2022)
Întâlnire cu episcopii, preoţii, diaconii, consacraţii, seminariştii şi lucrătorii pastorali
Catedrala "Născătoarea de Dumnezeu a Ajutorului Perpetuu" (Nur-Sultan), joi, 15 septembrie 2022
Iubiţi fraţi episcopi, preoţi şi diaconi, dragi consacraţi şi consacrate, seminarişti şi lucrători pastorali, bună ziua!
Sunt fericit să fiu aici în mijlocul vostru, să salut Conferinţa Episcopală din Asia Centrală şi să întâlnesc o Biserică făcută din atâtea chipuri, istorii şi tradiţii diferite, unite toate de unica credinţă în Cristos Isus. Monseniorul Mumbiela Sierra, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele de salut, a spus: "Cea mai mare parte dintre noi sunt străini"; este adevărat, pentru că proveniţi din locuri şi ţări diferite, dar aceasta este frumuseţea Bisericii: suntem o unică familie, în care nimeni nu este străin. Repet: nimeni nu este străin în Biserică, suntem un singur popor sfânt al lui Dumnezeu îmbogăţit de atâtea popoare! Şi forţa poporului nostru sacerdotal şi sfânt se află tocmai în a face din diversitate o bogăţie prin împărtăşirea a ceea ce suntem şi a ceea ce avem: micimea noastră se înmulţeşte dacă o împărtăşim.
Textul din cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat afirmă tocmai asta: misterul lui Dumnezeu - spune Sfântul Paul - a fost revelat tuturor popoarelor. Nu numai poporului ales sau unei elite de persoane religioase, ci tuturor. Fiecare om poate avea acces la Dumnezeu, pentru că - explică apostolul - toate neamurile "formează un singur trup şi sunt împreună părtaşi ai promisiunii în Cristos Isus prin evanghelie" (Ef 3,6).
Aş vrea să subliniez două cuvinte folosite de Paul: moştenire şi promisiune. Pe de o parte, o Biserică moşteneşte mereu o istorie, este mereu fiică a unei prime vestiri a evangheliei, a unui eveniment care o precedă, a altor apostoli şi evanghelizatori care au stabilit-o pe cuvântul viu al lui Isus; pe de altă parte, ea este şi comunitatea celor care au văzut împlinindu-se în Isus promisiunea lui Dumnezeu şi, ca fii ai învierii, trăiesc în speranţa împlinirii viitoare. Da, suntem destinatari ai gloriei promise, care însufleţeşte de aşteptare drumul nostru. Moştenire şi promisiune: moştenirea trecutului este amintirea noastră, promisiunea evangheliei este viitorul lui Dumnezeu care ne vine în întâmpinare. Asupra acestui lucru aş vrea să mă opresc cu voi: o Biserică ce merge în istorie între amintire şi viitor.
Înainte de toate, amintirea. Dacă astăzi în această ţară vastă, multiculturală şi multireligioasă, putem vedea comunităţi creştine vii şi un simţ religios care străbate viaţa populaţiei, este mai ales graţie istoriei bogate care v-a precedat. Mă gândesc la răspândirea creştinismului în Asia Centrală, petrecută deja în cele dintâi secole, la atâţia evanghelizatori şi misionari care s-au dedicat pentru a răspândi lumina Evangheliei, întemeind comunităţi, sanctuare, mănăstiri şi locuri de cult. Aşadar există o moştenire creştină, ecumenică, ce trebuie onorată şi păstrată, o transmitere a credinţei care a avut protagoniste şi atâtea persoane simple, atâţia bunici şi bucine, taţi şi mame. Pe drumul spiritual şi eclezial nu trebuie să pierdem amintirea celor care ne-au vestit credinţa, pentru a comemora ne ajută să dezvoltăm spiritul de contemplaţie pentru minunăţiile pe care Dumnezeu le-a realizat în istorie, deşi în mijlocul trudelor vieţii şi al fragilităţilor personale şi comunitare.
Însă să fim atenţi: nu este vorba de a privi înapoi cu nostalgie, rămânând blocaţi pe lucrurile din trecut şi lăsându-ne paralizaţi în imobilism: aceasta este ispita înapoierii. Privirea creştină, când se îndreaptă pentru a comemora, vrea să ne deschidă la uimire în faţa misterului lui Dumnezeu, pentru a umple inima noastră de laudă şi de recunoştinţă pentru ceea ce Domnul a înfăptuit. O inimă recunoscătoare, care este plină de laudă, nu nutreşte regrete, primeşte în schimb ziua de azi pe care o trăieşte ca har. Şi vrea să pornească la drum, să meargă înainte, să-l comunice pe Isus, ca femeile şi discipolii din Emaus în ziua de Paşte!
Această amintire vie a lui Isus, care ne umple de uimire şi pe care o luăm mai ales din Memorialul euharistic, este forţa de iubire care ne stimulează. Este comoara noastră. De aceea fără amintire nu există uimire. Dacă pierdem amintirea vie, atunci credinţa, devoţiunile şi activităţile pastorale riscă să slăbească, să fie ca nişte focuri de paie, care ard imediat dar se sting repede. Când pierdem amintirea, se epuizează bucuria. Dispare şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi, pentru că se cade în ispita de a crede că totul depinde de noi. Părintele Ruslan ne-a amintit un lucru frumos: că a fi preot este deja mult, pentru că în viaţa sacerdotală ne dăm seama că tot ceea ce se întâmplă nu este lucrare a noastră, ci este dar al lui Dumnezeu. Şi sora Clara, vorbind despre vocaţia sa, a voit înainte de toate să le mulţumească celor care i-au vestit evanghelia. Mulţumesc pentru aceste mărturii, care ne invită să comemorăm recunoscători moştenirea primită.
Dacă privim în această moştenire, ce anume vedem? Că credinţa nu a fost transmisă din generaţie în generaţie ca un ansamblu de lucruri de înţeles şi de făcut, ca un cod fixat o dată pentru totdeauna. Nu, credinţa a trecut cu viaţa, cu mărturia care a adus focul evangheliei în inima situaţiilor pentru a lumina, a purifica şi a răspândi căldura mângâietoare a lui Isus, bucuria iubirii sale care mântuieşte, speranţa promisiunii sale. Aşadar, comemorând învăţăm că credinţa creşte cu mărturia. Restul vine după aceea. Aceasta este o chemare pentru toţi şi aş vrea să reafirm asta tuturor, credincioşi laici, episcopi, preoţi, diaconi, consacraţi şi consacrate care lucrează în diferite moduri în viaţa pastorală a comunităţilor: să nu încetăm să mărturisim inima mântuirii, noutatea lui Isus, noutatea care este Isus! Credinţa nu este o frumoasă expoziţie de lucruri din trecut - acesta ar fi un muzeu -, ci un eveniment mereu actual, întâlnirea cu Cristos care are loc aici şi acum în viaţă! De aceea nu se comunică numai cu repetarea lucrurilor din totdeauna, ci transmiţând noutatea evangheliei. Astfel credinţa rămâne vie şi are viitor. Pentru aceasta îmi place să spun că credinţa trebuie transmisă "în dialect".
Iată, aşadar, al doilea cuvânt, viitor. Amintirea trecutului nu ne închide în noi înşine, ci ne deschide la promisiunea evangheliei. Isus ne-a asigurat că va fi mereu cu noi: aşadar nu este vorba de o promisiune îndreptată numai spre un viitor îndepărtat, suntem chemaţi să primim astăzi reînnoirea pe care Cel Înviat o duce înainte în viaţă. În pofida slăbiciunilor noastre, el nu încetează să stea cu noi, să construiască viitorul Bisericii sale şi a noastre împreună cu noi.
Desigur, în faţa multelor provocări ale credinţei - în special acelea care se referă la participarea tinerelor generaţii -, precum şi în faţa problemelor şi a trudelor vieţii şi privind la propriile cifre, în vastitatea unei ţări ca aceasta, ne-am putea simţi "mici" şi nepotriviţi. Şi totuşi, dacă adoptăm privirea încrezătoare a lui Isus, facem o descoperire surprinzătoare: evanghelia spune că a fi mici, săraci în duh, este o fericire, prima fericire (cf. Mt 5,3), pentru că micimea ne încredinţează cu umilinţă puterii lui Dumnezeu şi ne face să nu întemeiem acţiunea eclezială pe capacităţile noastre. Şi acesta este un har! Repet: există un har ascuns în faptul de a fi o Biserică mică, o turmă mică; în loc de a arăta forţele noastre, cifrele noastre, structurile noastre şi orice altă formă de relevanţă umană, să ne lăsăm conduşi de Domnul şi să ne punem cu umilinţă alături de persoane. Bogaţi în nimic, săraci de toate, să mergem cu simplitate, aproape de surorile şi de fraţii din poporul nostru, ducând în situaţiile vieţii bucuria Evangheliei. Ca drojdia în aluat şi ca sămânţa cea mai mică dintre seminţe aruncată în pământ (cf. Mt 13,31-33), să locuim în evenimentele fericite şi triste ale societăţii în care trăim, pentru a o sluji dinăuntru.
A fi mici ne aminteşte că nu suntem autosuficienţi: că avem nevoie de Dumnezeu, dar şi de alţii, de toţi ceilalţi: de surorile şi de fraţii de alte confesiuni, de cel care mărturiseşte crezuri religioase diferite de al nostru, de toţi bărbaţii şi femeile animaţi de bunăvoinţă. Ne dă seama, în spirit de umilinţă, că numai împreună, în dialog şi în primirea reciprocă, putem realiza cu adevărat ceva bun pentru toţi. Este misiunea specială a Bisericii în această ţară: să nu fie un grup care se târăşte în lucrurile de totdeauna sau se închide în găoacea sa pentru că se simte mic, ci o comunitate deschisă spre viitorul lui Dumnezeu, aprinsă de focul Duhului: vie, încrezătoare, disponibilă la noutăţile sale şi la semnele timpurilor, animată de logica evanghelică a seminţei care aduce rod în iubirea umilă şi rodnică. În acest mod, promisiunea de viaţă şi de binecuvântare, pe care Dumnezeu Tatăl o revarsă asupra noastră prin intermediul lui Isus, devine drum nu numai pentru noi, ci se realizează şi pentru alţii.
Şi se realizează de fiecare dată când trăim fraternitatea între noi, care luăm asupra noastră pe săraci şi pe cel care este rănit de viaţă, de fiecare dată când în raporturile umane şi sociale mărturisim dreptatea şi adevărul, spunând "nu" corupţiei şi falsităţii. Comunităţile creştine, îndeosebi seminarul, să fie "şcoli de sinceritate": nu ambiente rigide şi formale, ci săli de adevăr, de deschidere şi de împărtăşire. Şi în comunităţile noastre - să ne amintim - toţi suntem discipoli ai Domnului: toţi discipoli, toţi esenţiali, toţi cu demnitate egală. Nu numai episcopii, preoţii şi consacraţii, ci fiecare botezat a fost cufundat în viaţa lui Cristos şi în el - aşa cum ne amintea sfântul Paul - este chemat pentru a primi moştenirea şi a primi promisiunea evangheliei. Aşadar trebuie dat spaţiu laicilor: vă va face bine, pentru să nu se înţepenească şi să nu se clericalizeze comunităţile. O Biserică sinodală, în drum spre viitorul Duhului, este o Biserică participativă, coresponsabilă. Este o Biserică aptă să iasă în întâmpinarea lumii pentru că este antrenată în comuniune. M-a impresionat că în toate mărturiile revenea un lucru: nu numai părintele Ruslan şi surorile, dar şi Chiril, tatăl de familie, ne-a amintit că în Biserică, în contact cu evanghelia, învăţăm să trecem de la egoism la iubirea necondiţionată. Este o ieşire din sine de care fiecare discipol are nevoie constantă: este nevoia de a alimenta darul primit la Botez, care ne stimulează pretutindeni, în întâlnirile noastre ecleziale, în familii, la locul de muncă, în societate, ca să devenim bărbaţi şi femei de comuniune şi de pace, care seamănă binele oriunde se află. Deschiderea, bucuria şi împărtăşirea sunt semnele Bisericii de la începuturi: şi sunt şi semnele Bisericii din viitor. Să visăm şi, cu harul lui Dumnezeu, să edificăm o Biserică mai locuită de bucuria Celui Înviat, care să respingă frici şi plângeri, care să nu se lase înţepenită de dogmatisme şi moralisme.
Iubiţi fraţi şi surori, să cerem toate acestea de la marii martori ai credinţei din această ţară. Aş vrea să amintesc îndeosebi pe Fericitul Bukowiński, un preot care şi-a dedicat existenţa pentru a îngriji bolnavii, nevoiaşii şi marginalizaţii, plătind pe propria piele fidelitatea faţă de evanghelie cu închisoarea şi munca silnică. Mi-au spus că, încă înainte de beatificare, pe mormântul său erau mereu flori proaspete şi o lumânare aprinsă. Este confirmarea că poporul lui Dumnezeu ştie să recunoască unde este sfinţenia, unde este un păstor îndrăgostit de evanghelie. Aş vrea să spun asta îndeosebi episcopilor şi preoţilor, precum şi seminariştilor: aceasta este misiunea noastră: nu să fim administratori ai sacrului sau jandarmi preocupaţi să face să se respecte normele religioase, ci păstori apropiaţi de oameni, icoane vii ale inimii compătimitoare a lui Cristos. Amintesc şi martirii greco-catolici, episcopul Mons. Budka, preotul Zarizky şi Gertrude Detzel, al căror proces de beatificare a fost deschis. Aşa cum ne-a spus doamna Miroslava: au dus iubirea lui Cristos în lume. Voi sunteţi moştenirea lor: fiţi promisiune de sfinţenie nouă!
Vă sunt aproape şi vă încurajez: trăiţi cu bucurie această moştenire şi mărturisiţi-o cu generozitate, pentru ca toţi cei pe care îi întâlniţi să poată percepe că există o promisiune de speranţă adresată şi lor. Vă însoţesc cu rugăciunea; şi acum ne încredinţăm în mod deosebit inimii Mariei Preasfinte, pe care aici o veneraţi în mod special ca Regină a păcii. Am citit despre un frumos semn matern petrecut în timpuri dificile: în timp ce atâtea persoane erau deportate şi erau constrânse la foame şi la frig, ea, Mamă duioasă şi grijulie, a ascultat rugăciunea pe care fiii săi o adresau ei. Într-una din iernile cele mai crunte, rapid zăpada s-a topit, făcând să iasă la iveală un lac cu mulţi peşti, care au săturat atâtea persoane înfometate. Fie ca Sfânta Fecioară Maria să topească frigul din inimi, să reverse în comunităţile noastre o reînnoită căldură fraternă, să ne dăruiască speranţă şi entuziasm noi pentru Evanghelie! Eu cu afect vă binecuvântez şi vă mulţumesc. Şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
