|
| © Vatican Media |
Dragi fraţi episcopi,
Dragi formatori şi seminarişti, bună ziua!
Mulţumesc Conferinţei Episcopale Calabreze pentru că a voit acest pelerinaj la Roma cu seminariştii şi sunt bucuros să vă primesc. Mulţumesc ES Mons. Fortunato Morrone pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Salut rectorii, părinţii spirituali şi formatorii şi episcopii, se înţelege: vouă v-a fost încredinţată o misiune importantă, care cere truda zilnică a însoţirii şi discernământului; mulţumesc pentru toată munca, uneori ascunsă şi grea, pe care o faceţi pentru seminarişti. Mulţumesc!
Chiar dacă ţinutul vostru uneori iese în evidenţa ştirilor aducând la lumină răni vechi şi noi, îmi place să amintesc că sunteţi fii ai civilizaţiei greceşti antice şi păstraţi şi astăzi comori culturale şi spirituale care unesc Orientul şi Occidentul. Homer, în Odiseea, relatează că Ulise, pe la sfârşitul călătoriei sale, a ajuns la o fâşie de pământ de la care a putut admira frumuseţea a două mări. Asta ne face să ne gândim la ţinutul vostru, perlă închisă între Marea Tireniană şi Marea Ionică. Şi ea străluceşte şi ca loc de spiritualitate, care are sanctuare importante, figuri de sfinţi şi de eremiţi, precum şi prezenţa comunităţii greco-bizantine. Totuşi, acest patrimoniu religios ar risca să rămână numai un trecut frumos de admirat, dacă n-ar exista şi astăzi, din partea voastră, o angajare comună reînnoită pentru a promova evanghelizarea şi formarea sacerdotală.
Aş vrea să pornesc de la un cuvânt luat din Evanghelia lui Ioan: "Au rămas cu el" (In 1,39). Se referă la primii discipoli care îl urmează pe Isus şi ne aminteşte că acesta este fundamentul a toate: a rămâne cu Domnul şi a-l pune pe el la fundamentul slujirii noastre; altminteri ne vom căuta mai ales pe noi înşine şi, deşi angajându-ne în lucruri aparent bune, va fi pentru a umple golul pe care îl avem înăuntru. Aşa se ruga o figură ilustră din ţinutul vostru, slujitorul lui Dumnezeu Casiodor: "Se prăbuşesc în ruină toate lucrurile care se îndepărtează de iubirea maiestăţii tale. A te iubi înseamnă a ne mântui [...] faptul de a te fi pierdut înseamnă a muri" (Casiodor, De anima, XVIII). Aceasta este vocaţia noastră: a mergem cu Domnul, cu iubirea Domnului. Fiind atenţi să nu cădem în carierism, care este o ciumă, este una din formele de mondenitate cele mai urâte pe care o putem avea, noi clericii, carierismul.
Însă aş vrea să mă opresc asupra întrebării iniţiale, pe care Isus o adresează celor doi discipoli când îşi dă seama că îl urmează: "Ce căutaţi?" (v. 38). Noi uneori căutăm o "reţetă" uşoară, în schimb Isus începe cu o întrebare care ne invită să ne privim înăuntru, pentru a verifica motivele drumului nostru. Şi astăzi aş vrea să vă adresez vouă această întrebare.
Înainte de toate seminariştilor: ce căutaţi? Care este dorinţa care v-a determinat să ieşiţi în întâmpinarea Domnului şi să-l urmaţi pe calea preoţiei? Ce cauţi în seminar? Şi ce cauţi în preoţie? Trebuie să ne întrebăm asta, pentru că uneori se întâmplă ca "în spatele aparenţelor de religiozitate şi chiar de iubire faţă de Biserică", în realitate să căutăm "gloria umană şi bunăstarea personală" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 93). Este foarte trist când găseşti preoţi care sunt funcţionari, care au uitat faptul de a fi păstori ai poporului şi s-au transformat în clerici de stat, ca aceia de la curţile franceze, "monsieur l'Abbé", erau clerici de stat. Este urât când se pierde simţul sacerdotal. Eventual căutăm slujirea sacerdotală ca un refugiu în spatele căruia să ne ascundem sau un rol pentru a avea prestigiu, în loc să dorim să fim păstori cu aceeaşi inimă compătimitoare şi milostivă a lui Cristos. Vă întreb asta cu aceleaşi cuvinte dintr-unul din anuarele voastre: vreţi să fiţi preoţi clericali care nu ştiu să se amestece cu lutul omenirii suferinde, sau să fiţi ca Isus, semn al duioşiei Tatălui? Iată, să ne amintim asta: seminarul este timpul în care să facem adevăr cu noi înşine, lăsând să cadă măştile, machiajele, aparenţele. Şi în acest proces de discernământ, să vă lăsaţi lucraţi de Domnul, care va face din voi păstori după inima sa. Deoarece contrariul este mascarea, machierea, apariţia, care aparţine funcţionarilor, nu păstorilor poporului, ci clericilor de stat.
Însă întrebarea lui Isus aş vrea s-o adresez şi fraţilor episcopi: ce căutaţi? Ce doriţi pentru viitorul ţinutului vostru, ce Biserică visaţi? Şi ce figură de preot vă imaginaţi pentru poporul vostru? Pentru că voi sunteţi responsabilii formării acestor tineri: cu ce figură îi formaţi? Acest discernământ este astăzi mai necesar ca oricând, pentru că în timpul în care a apus o anumită creştinătate din trecut, s-a deschis în faţa noastră o nouă perioadă eclezială, care a cerut şi încă cere o reflecţie şi asupra figurii şi asupra slujirii preotului. Nu mai putem să-l gândim ca un păstor solitar, închis în ţarcul parohial sau în grupuri de păstori închişi; trebuie să se unească forţele şi să se pună în comun ideile, inimile, pentru a înfrunta unele provocări pastorale care sunt de acum transversale pentru toate Bisericile diecezane dintr-o regiune. Mă gândesc, de exemplu, la evanghelizarea tinerilor; la parcursurile de iniţiere creştină; la evlavia populară - voi aveţi o bogată evlavie populară -, care are nevoie de alegeri unitare inspirate din evanghelie; dar mă gândesc şi la exigenţele carităţii şi la promovarea culturii legalităţii. Aceasta din urmă o subliniez: cultura legalităţii. Cum merg tribunalele voastre? Cum merge exercitarea justiţiei în dieceza voastră?
Toate acestea cheamă să se formeze preoţi care, deşi provin din propriile contexte de apartenenţă, să ştie să cultive o viziune comună a teritoriului şi să aibă o formare umană, spirituală şi teologică unitară. De aceea, aş vrea să vă cer vouă, episcopilor, să faceţi o alegere clară cu privire la formarea sacerdotală: a orienta toate energiile umane, spirituale şi teologice într-un unic seminar. Spun unic. Pot să fie două, dar însumate: a orienta spre unitate, cu toate variabilele care pot să existe, dar a ajunge acolo. Asta nu înseamnă a elimina seminariile; vedeţi cum să faceţi această unitate. Nu este vorba de o alegere logistică sau pur şi simplu numerică, ci orientată să matureze împreună o viziune eclezială şi un orizont al vieţii sacerdotale, în loc de a risipi forţele înmulţind locurile de formare şi ţinând în picioare mici realităţi cu puţini seminarişti. Un seminar cu 4, 5, 10 nu este un seminar, nu se formează seminarişti; un seminar cu 100 este anonim, nu formează seminariştii... Este nevoie de comunităţi mici, chiar în cadrul unui seminar mare, sau de un seminar după măsura umană; ca să fie reflexie a colegiului prezbiteral. Este un discernământ care nu este uşor de făcut, nu este uşor. Dar trebuie făcut şi trebuie să se ia decizii cu privire la asta. Nu Roma vă va spune ce trebuie să faceţi, deoarece carisma o aveţi voi. Noi dăm ideile, orientările, sfaturile, dar carisma o aveţi voi, Duhul Sfânt îl aveţi voi pentru asta. Dacă Roma ar începe să ia deciziile, ar fi o palmă dată Duhului Sfânt, care lucrează în Bisericile particulare.
Acest proces se demarează în multe părţi ale lumii şi este natural ca să existe unele rezistenţe şi unele trude în a face acest pas. Dar să ne amintim că alipirea de istoria noastră şi de locurile semnificative ale tradiţiei noastre nu trebuie să împiedice noutatea Duhului să traseze cărări de parcurs, în special când drumul Bisericii cere acest lucru. Domnul ne cere atitudinea vigilenţei, pentru ca să nu ni se întâmple "ca în zilele lui Noe", când oamenii, ocupaţi în întregime cu lucrurile din totdeauna, nu şi-au dat seama că venea potopul (cf. Lc 17,26-27). Avem nevoie de ochi deschişi şi inimă atentă pentru a percepe semnele timpurilor şi a privi înainte! Recomand tuturor, nu numai episcopilor, recomand să discearnă ce vrea Duhul Sfânt pentru Bisericile voastre. Şi asta trebuie să facă episcopii - decizia -, dar trebuie s-o faceţi voi toţi pentru a spune episcopilor ce simţiţi şi cum, ideile... Tot trupul diecezei trebuie să-l ajute pe episcop în acest discernământ. După aceea el îşi asumă responsabilitatea deciziei.
O spun, asta, în special vouă, episcopilor, care visaţi binele ţinutului vostru şi aveţi la inimă formarea viitorilor preoţi: vă rog, nu vă lăsaţi paralizaţi de nostalgie şi nu rămâneţi prizonieri ai provincialismelor care fac mult rău! Şi voi, episcopi emeriţi, faceţi să nu lipsească în tăcere şi în rugăciune sprijinul vostru pentru acest proces. Spun în tăcere şi în rugăciune pentru că, atunci când un păstor a încheiat propriul mandat, iese în evidenţă profilul său spiritual şi modul în care a slujit Biserica: se vede dacă a învăţat să-şi ia rămas bun "despuindu-se... de pretenţia de a fi indispensabil" (Scrisoarea apostolică Imparare a congedarsi), sau dacă el continuă să caute spaţii şi să condiţioneze drumul diecezei. Cine este emerit, este chemat să slujească prin recunoştinţă Biserica în modul care se potriveşte acestei stări a lui. Nu este uşor a ne lua rămas bun; tuturor le este cerut un efort pentru a-şi lua rămas bun. Am scris o scrisoare despre această temă care începea cu aceste cuvinte: "A învăţa să ia rămas bun", fără a-şi băga nasul, a învăţa să ia rămas bun şi a menţine acea prezenţă absentă, acea prezenţă îndepărtată, prin care se ştie că emeritul este acolo, dar se roagă pentru Biserică, este aproape, dar nu intră în joc. Nu este uşor. Este un har al Duhului a învăţa să ia rămas bun.
Preaiubiţilor, exact ca astăzi, 27 martie 1416, se năştea sfântul vostru patron, Francisc de Paola: este frumos că sunteţi aici chiar în această dată! Pe patul de moarte el le-a spus confraţilor săi că nu avea nicio comoară de lăsat şi i-a îndemnat: "Iubiţi-vă unul pe altul şi faceţi toate lucrurile voastre în caritate". Asta aşteaptă Calabria de la voi: ca totul să se facă în caritate, în unitate, în fraternitate. Şi un lucru aş vrea să spun: fiţi atenţi la tribunale, pentru că acolo de atâtea ori se naşte corupţia. Fiţi atenţi, fiţi atenţi la tribunale. Şi să fie o schimbare şi în tribunale.
Vă mulţumesc pentru vizita voastră. Sunteţi o comunitate frumoasă şi vă încurajez să fiţi, pentru ţinutul vostru, plămadă de evanghelie şi semn viu de speranţă. Mergeţi împreună, iar formarea să fie într-un unic seminar, sau în două sau în trei, dar împreună, nu izolaţi în mici grupuleţe. Acest cuvânt "împreună" este mesajul, cum să faceţi ansamblul vedeţi voi care sunteţi pe acest drum; însă împreună, nu izolaţi, nu ca triburi diferite, împreună, cu modalitatea pe care o alegeţi voi. Fiţi curajoşi în această decizie, fiţi curajoşi! Un lucru care mă impresionează aici la Roma, mai ales când trebuie să merg la aeroport, este să trec prin faţa acelor case de formare care într-o anumită perioadă - vorbesc de anii '60, '70 -, perioada în care înfloreau vocaţiile, erau marile case de formare: astăzi toate sunt goale. Este dificil. Faceţi un stil de formare care să fie viu mereu şi care să nu depindă de exterioritate ci de forţa Duhului Sfânt; şi cu privire la asta luaţi decizii cu curaj, cu curaj. Domnul vă va însoţi mereu. Împreună, în fraternitate. Şi mergeţi înainte cu încredere şi cu bucurie! Sfânta Fecioară Maria să vă însoţească şi să vă păzească. Sfânta Fecioară Maria este mamă, şi mamele ştiu cum să facă, ştiu mai bine decât noi. Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, în favoarea mea, nu împotrivă! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
