Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Republica Democratică Congo şi în Sudanul de Sud
(Pelerinaj ecumenic de pace în Sudanul de Sud)
(31 ianuarie - 5 februarie 2023)
Întâlnirea cu episcopii
Sediul CENCO (Kinshasa)
Vineri, 3 februarie 2023
|
| © Vatican Media |
Sunt bucuros să vă întâlnesc şi vă mulţumesc din inimă pentru primirea călduroasă. Mulţumesc monseniorului Utembi Tapa pentru salutul pe care mi l-a adresat şi pentru că v-a dat glas cu cuvintele sale: vă sunt recunoscător pentru modul în care vestiţi cu curaj mângâierea Domnului, mergând în mijlocul poporului, împărtăşind trudele şi speranţele sale.
A fost frumos pentru mine să petrec aceste zile în ţara voastră, care cu marea sa pădure reprezintă "inima verde" a Africii, un plămân pentru întreaga lume. Importanţa acestui patrimoniu ecologic ne aminteşte că suntem chemaţi să păzim frumuseţea creaţiei şi s-o apărăm de rănile provocate de egoismul rapace. Dar această întindere verde imensă care este pădurea voastră este şi o imagine care vorbeşte vieţii noastre creştine: ca Biserică avem nevoie să respirăm aerul curat al evangheliei, să alungăm aerul poluat a mondenităţii, să păzim inima tânără a credinţei. Aşa îmi imaginez Biserica africană şi aşa văd eu această Biserică congoleză: o Biserică tânără, dinamică, bucuroasă, animată de dorinţă misionară, de vestea că Dumnezeu ne iubeşte şi că Isus este Domnul. Biserica voastră este una prezentă în istoria concretă a acestui popor, înrădăcinată în mod capilar în realitate, protagonistă de caritate; o comunitate capabilă să atragă şi să contagieze cu entuziasmul său şi de aceea, exact ca pădurile voastre, cu mult "oxigen": mulţumesc, pentru că sunteţi un plămân care dă respiraţie Bisericii universale.
Este urât a începe un paragraf cu expresia "din păcate", dar trebuie să fac asta! Din păcate, ştiu bine că această comunitate creştină din această ţară are şi o altă fizionomie. Faţa voastră tânără, luminoasă şi frumoasă este brăzdată de fapt de durere şi de trudă, marcată uneori de frică şi de descurajare. Este faţa unei Biserici care suferă pentru poporul său, este o inimă în care palpită trepidantă viaţa oamenilor cu bucuriile lor şi cu suferinţele lor. Este o Biserică semn vizibil al lui Cristos care, şi astăzi, este refuzat, condamnat şi dispreţuit în mulţii răstigniţi din lume, şi plânge cu înseşi lacrimile noastre. Asemenea lui Isus, Biserica vrea să şteargă şi lacrimile poporului, angajându-se să ia asupra sa rănile materiale şi spirituale ale oamenilor şi făcând să curgă asupra lor apa vie şi vindecătoare din coasta lui Cristos.
Cu voi, fraţilor, îl văd pe Isus suferind în istoria acestui popor, popor răstignit, popor oprimat, răscolit de o violenţă care nu cruţă, marcat de durerea nevinovată, constrâns să convieţuiască împreună cu apele murdare ale corupţiei şi nedreptăţii care poluează societatea şi să îndure în atâţia fii ai săi sărăcia. Dar văd în acelaşi timp un popor care nu a pierdut speranţa, care îmbrăţişează cu entuziasm credinţa şi priveşte la păstorii săi, care ştie să se întoarcă la Domnul şi să se încredinţeze în mâinile sale, pentru ca pacea la care tânjeşte, sufocată de exploatare, de egoism de parte, de otrăvurile conflictelor şi adevărurilor manipulate, să poată veni în sfârşit ca un dar de sus.
Ne vine să ne întrebăm: cum se exercită slujirea în această situaţie? Gândindu-mă la voi, păstori ai poporului sfânt al lui Dumnezeu, mi-a venit în minte istoria lui Ieremia, un profet chemat să trăiască misiunea sa într-un moment dramatic al istoriei lui Israel, printre nedreptăţi, orori şi suferinţe. El şi-a dedicat viaţa pentru a vesti că Dumnezeu nu abandonează niciodată poporul său şi duce înainte proiecte de pace şi în situaţiile care par pierdute şi irecuperabile. Dar această veste mângâietoare de credinţă Ieremia a trăit-o înainte de toate în persoana sa, el cel dintâi a experimentat apropierea lui Dumnezeu. Numai aşa a putut să ducă altora o curajoasă profeţie de speranţă. Şi slujirea voastră episcopală trăieşte între aceste două dimensiuni, despre care aş vrea să vă vorbesc, apropierea lui Dumnezeu şi profeţia pentru popor.
Înainte de toate aş vrea să vă spun: lăsaţi-vă atinşi şi mângâiaţi de apropierea lui Dumnezeu. El este aproape de noi. Primul cuvânt pe care Domnul îl adresează lui Ieremia este acesta: "Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam" (Ier 1,5). Este o declaraţie de iubire pe care Dumnezeu o sculptează în inima fiecăruia dintre noi, pe care nimeni n-o poate şterge şi care, în mijlocul furtunilor vieţii, devine izvor de întărire. Pentru noi, care am primit chemarea de a fi păstori ai poporului lui Dumnezeu, este important să ne întemeiem pe această apropiere a Domnului, "să ne structurăm în rugăciune", stând ore în faţa lui. Numai aşa se apropie de Bunul Păstor poporul care ne este încredinţat şi numai aşa devenim cu adevărat păstori, pentru că noi, fără el, nu putem face nimic (cf. In 15,5). Am fi antreprenori, "maeştri", dar nu în urma vocaţiei Domnului. Fără el nu putem face nimic. Să nu se întâmple să ne credem autosuficienţi, cu atât mai puţin să vedem în episcopat posibilitatea de a urca poziţii sociale şi de a exercita puterea. Acel spirit urât al "carierismului". Şi mai ales: să nu intre spiritul mondenităţii, care ne face să interpretăm slujirea după criteriile propriilor beneficii utile, care ne face reci şi dezlipiţi în administrarea a ceea ce ne este încredinţat, care ne face să ne slujim de rol în loc să-i slujim pe ceilalţi şi să nu mai îngrijim relaţia indispensabilă, cea umilă şi zilnică a rugăciunii. Să nu uităm că mondenitatea este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla Bisericii, este cel mai rău lucru. Pe mine m-a atins mereu acel final al cărţii cardinalului De Lubac despre Biserică, ultimele trei, patru pagini, unde spune aşa: mondenitatea spirituală este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, mai rău şi decât epoca papilor mondeni şi concubinari. Este mai rău. Şi mondenitatea este mereu la pândă. Să fim atenţi!
Iubiţi fraţi episcopi, să îngrijim apropierea cu Domnul pentru a fi martorii săi credibili şi purtători de cuvânt ai iubirii sale pe lângă popor. Prin intermediul nostru El vrea să-l ungă cu uleiul mângâierii şi al speranţei! Voi sunteţi glasul cu care Dumnezeu vrea să le spună congolezilor: "Tu eşti un popor consacrat Domnului Dumnezeului tău" (Dt 7,6). Vestirea evangheliei, animarea vieţii pastorale, conducerea poporului nu se pot rezolva în principii distante de realitatea vieţii zilnice, ci trebuie să atingă rănile şi să comunice apropierea divină, pentru ca persoanele să descopere demnitatea lor de fii ai lui Dumnezeu şi să înveţe să meargă cu capul sus, fără a apleca vreodată capul în faţa umilirilor şi a oprimărilor. Prin intermediul vostru acest popor are harul de a simţi adresate lui cuvinte asemănătoare cu acelea pe care Domnul le-a încredinţat lui Ieremia: "Eşti un popor binecuvântat, mai înainte de a te forma în sânul mamei eu te-am gândit, te-am cunoscut, te-am iubit". Dacă noi cultivăm apropierea cu Dumnezeu, ne simţim împinşi spre popor şi vom simţi mereu compătimire faţă de cei care ne sunt încredinţaţi. Acea atitudine a compătimirii, care nu este un sentiment, este o pătimire cu. Reanimaţi şi întăriţi de Domnul, devenim la rândul nostru instrumente de mângâiere şi de reconciliere pentru ceilalţi, pentru a vindeca rănile celui care suferă, a alina durerea celui care plânge, a ridica pe cei săraci, a elibera persoanele de atâtea forme de sclavie şi de oprimare. Adică, apropierea de Dumnezeu ne face profeţi pentru popor, capabili să semănăm Cuvântul care mântuieşte în istoria rănită a propriei ţări.
Şi pentru a intra în acest al doilea punct, profeţia pentru popor, să privim iar la experienţa lui Ieremia. După ce a primit cuvântul iubitor şi mângâietor al lui Dumnezeu, el este chemat să fie "profet al naţiunilor" (cf. Ier 1,5), trimis să ducă lumină în întuneric, să mărturisească într-un context de violenţă şi corupţie. Şi Ieremia, care devorează cuvântul Domnului, deoarece pentru el este bucurie şi fericire a inimii (cf. Ier 15,10), mărturiseşte că tot acest cuvânt seamănă în el o nelinişte nesuprimabilă şi îl face să ajungă la ceilalţi pentru ca să fie atinşi de prezenţa lui Dumnezeu. "În inima mea - scrie el - era ca un foc aprins, închis în oasele mele: am obosit purtându-l şi nu mai pot" (Ier 20,9). Nu putem ţine numai pentru noi cuvântul lui Dumnezeu, nu putem să-i împiedicăm puterea: el este un foc care arde apatia noastră şi aprinde în noi dorinţa de a lumina pe cel care este în întuneric. Cuvântul lui Dumnezeu este un foc care arde înăuntru şi ne determină să ieşim afară! Iată identitatea noastră episcopală: arşi de cuvântul lui Dumnezeu, în ieşire spre poporul lui Dumnezeu, cu zel apostolic!
Dar - putem să ne întrebăm - în ce anume constă această vestire profetică a cuvântului, această ardoare? Domnul îi spune profetului Ieremia: "Iată, am pus cuvintele mele în gura ta! Vezi, te stabilesc astăzi peste popoare şi peste domnii, ca să smulgi şi să dărâmi, să distrugi şi să dobori, să construieşti şi să plantezi" (Ier 1,9-10). Sunt verbe puternice: mai întâi a smulge şi a dărâma, pentru a putea în sfârşit a construi şi a planta. Este vorba de a colabora la o istorie nouă pe care Dumnezeu doreşte s-o construiască în mijlocul unei lumi de pervertire şi de nedreptate. Aşadar, şi voi sunteţi chemaţi să continuaţi să faceţi auzit glasul vostru profetic, pentru ca toate conştiinţele să se simtă interpelate şi fiecare să poată deveni protagonist şi responsabil al unui viitor diferit. Aşadar, trebuie smulse plantele otrăvitoare ale urii şi egoismului, ale supărării şi violenţei; dărâmate altarele consacrate banului şi corupţiei; construită o convieţuire întemeiată pe dreptate, pe adevăr şi pe pace; şi, în sfârşit, plantate seminţe de renaştere, aşa încât Congo de mâine să fie cu adevărat ceea ce Domnul visează: o ţară binecuvântată şi fericită, care să nu mai fie violentată, oprimată şi însângerată.
Însă să fim atenţi: nu este vorba de o acţiune politică. Profeţia creştină se întrupează în atâtea acţiuni politice şi sociale, dar misiunea episcopilor şi a păstorilor în general nu este aceasta. Este aceea a vestirii cuvântului pentru a trezi conştiinţele, pentru a denunţa răul, pentru a-i reanima pe cei care sunt obosiţi şi fără speranţă. "Mângâie, mângâie pe poporul meu": acel moto care revine, revine, este o invitaţie a Domnului: a mângâia poporul. "Mângâie, mângâie pe poporul meu". Este o veste făcută nu numai din cuvinte, ci din apropiere şi mărturie: apropiere, înainte de toate, de preoţi - preoţii sunt primii aproapele ai unui episcop -, ascultare a lucrătorilor pastorali, încurajare la spiritul sinodal pentru a lucra împreună. Şi mărturie, pentru că păstorii trebuie să fie credibili cei dintâi şi în toate, şi îndeosebi în cultivarea comuniunii, în viaţa morală şi în administrarea bunurilor. Este esenţial, în acest sens, a şti să se construiască armonie, fără a se ridica pe piedestale, fără asprimi, ci dând exemplul bun în sprijinirea şi în iertarea reciprocă, lucrând împreună, ca modele de fraternitate, de pace şi de simplitate evanghelică. Să nu se întâmple niciodată ca, în timp ce poporul suferă de foame, despre voi să se poată spune: "aceia nu se îngrijesc şi merg care la ogorul propriu, care la afacerile proprii" (cf. Mt 22,5). Nu, afacerile, vă rog, să le lăsăm în afara viei Domnului! Un păstor nu poate să fie un afacerist, nu poate! Suntem păstori şi slujitori ai poporului lui Dumnezeu, nu administratori de lucruri, nu afacerişti, păstori! Administraţia episcopului trebuie să fie aceea a păstorului: în faţa turmei, în mijlocul turmei, în spatele turmei. În faţa turmei pentru a indica drumul; în mijlocul turmei pentru a simţi mirosul turmei, pentru a nu-l pierde; în spatele turmei pentru a-i ajuta pe cei care merg mai lent, precum şi pentru a lăsa un pic turma singură să vadă unde găseşte păşuni. Păstorul trebuie să se mişte în aceste trei direcţii.
Iubiţi fraţi episcopi, am împărtăşit cu voi ceea ce simţeam în inimă: a cultiva apropierea cu Domnul pentru a fi semne profetice ale compătimirii sale faţă de popor. Vă rog să nu neglijaţi dialogul cu Dumnezeu şi să nu lăsaţi ca focul profeţiei să fie stins de calcule sau ambiguităţi cu puterea, şi nici de viaţa liniştită şi de obişnuinţă. În faţa poporului care suferă şi în faţa nedreptăţii, evanghelia ne cere să ridicăm glasul. Când conform lui Dumnezeu ridicăm glasul, riscăm. A făcut asta un frate al vostru, slujitorul lui Dumnezeu monseniorul Christophe Munzihirwa, păstor curajos şi voce profetică, ce a păzit poporul său oferindu-şi viaţa. Cu o zi înainte de a muri a lansat tuturor un mesaj spunând: "În aceste zile ce anume mai putem face? Să rămânem tari în credinţă. Să avem încredere că Dumnezeu nu ne va abandona şi că din vreo parte va apare şi pentru noi o mică rază de speranţă. Dumnezeu nu ne va abandona dacă noi ne angajăm să respectăm viaţa vecinilor noştri, la orice etnie ar aparţine ei". Ziua următoare a fost ucis într-o piaţă a oraşului, dar sămânţa sa, plantată în acest pământ, împreună cu cea a atâtor alţii, va aduce rod. Este bine să comemorăm, cu recunoştinţă, pe păstorii mari care au marcat istoria ţării voastre şi a Bisericii voastre, pe cei care v-au evanghelizat şi v-au precedat în credinţă. Fraţilor, sunt rădăcinile voastre, care vă întăresc în ardoarea evanghelică. Mă gândesc la binele pe care l-am primit cunoscându-l pe cardinalul Laurent Monsengwo Pasinya.
Preaiubiţilor, nu vă fie teamă să fiţi profeţi de speranţă pentru popor, voci unite ale mângâierii Domnului, martori şi vestitori bucuroşi ai evangheliei, apostoli ai dreptăţii, samariteni ai solidarităţii: martori ai milostivirii şi ai reconcilierii în mijlocul violenţelor dezlănţuite nu numai de exploatarea resurselor şi de conflicte etnice şi tribale, ci mai ales şi de forţa întunecată a celui rău, duşman al lui Dumnezeu şi al omului. Însă, nu vă descurajaţi niciodată: Răstignitul a înviat, Isus învinge, ba chiar deja a învins lumea (cf. In 16,33) şi doreşte să strălucească în voi, în lucrarea voastră preţioasă, în sămânţa voastră rodnică de pace! Fraţilor, vreau să vă mulţumesc, pentru slujirea voastră, pentru zelul vostru pastoral, pentru mărturia voastră.
Şi, ajuns de acum la sfârşitul acestei călătorii, aş vrea să exprim toată recunoştinţa mea vouă şi celor care au pregătit-o aici. Aţi avut răbdarea de a aştepta un an, sunteţi buni! Mulţumesc pentru asta! A trebuit să lucraţi de două ori, pentru că prima dată vizita a fost anulată, dar ştiu că sunteţi milostivi cu papa! Cu adevărat mulţumesc! În iunie veţi celebra, la Lubumbashi, Congresul Euharistic Naţional: Isus este realmente prezent şi activ în Euharistie; acolo împăciuieşte şi vindecă, mângâie şi uneşte, iluminează şi transformă; acolo inspiră, susţine şi face eficace slujirea voastră. Prezenţa lui Isus, Păstor blând şi smerit cu inima, învingător al răului şi al morţii, să transforme această ţară mare şi să fie mereu bucuria voastră şi speranţa voastră! Vă binecuvântez din inimă.
Aş vrea să adaug un singur lucru: am spus "fiţi milostivi". Milostivirea. A ierta mereu. Când un credincios vine să se spovedească, el vine să ceară iertarea, vine să ceară mângâierea Tatălui. Şi noi, cu degetul acuzator: "De câte ori? Şi cum ai făcut asta?...". Nu, asta nu. A ierta. Mereu. "Dar nu ştiu..., deoarece codul îmi spune...". Codul trebuie să-l respectăm, pentru că este important, dar inima păstorului merge dincolo! Riscaţi. Pentru iertare riscaţi. Mereu. Iertaţi mereu, în sacramentul Reconcilierii. Şi astfel veţi semăna iertare pentru toată societatea.
Vă binecuvântez din inimă. Şi, vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că această funcţie este un pic dificilă! Am încredere în voi. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
