I.
În muzeul Hiroshimei se păstrează un ceas cu acele curbate.
...când timpul s-a întors asupra lui însuşi, era ora 8, 15 minute şi 17 secunde - 6 august 1945.
În acea zi Toru Kikuzaki nu s-a dus la şcoală - fusese ţintuit la pat de dureri de stomac; dacă ar fi plecat, s-ar fi numărat printre cele peste 166.000 de victime.
În acelaşi timp, Mizuha, o fetiţă de 8 ani, pleca de acasă în cealaltă parte a oraşului, bucurându-se de soarele unei dimineţi strălucitoare - le lăsase pe cele trei surori, dormind - era încă devreme, iar tatăl plecase odată cu ea - se întorsese din drum să-i facă semn cu mâna, ca să aibă succes la şcoală. A fost ultima dată când Mizuha şi-a văzut familia.
II.
Mai târziu, Toru şi Mizuha aveau să se întâlnească şi să întemeieze ei înşişi o familie. Medicii i-au atras atenţia femeii că, din cauza cantităţii mari de radiaţii la care fusese expusă în copilărie, niciodată nu va putea concepe sau dacă printr-o minune acest lucru va fi posibil, nu va avea decât copii cu grave malformaţii. Şi totuşi, minunea s-a întâmplat. Shiho Burke - o femeie frumoasa, delicată şi fermă, este fiica lor. Tatăl, Toru Kikuzaki, fost jucător profesionist de baseball, avea să moară însă de cancer, la fel ca şi sora lui, la fel ca şi alte mii şi mii şi mii de persoane - în urma expunerii la radiaţii. La 5 august anul acesta, în biserica "Sfântul Iosif" din Sumers Point (SUA), cu ocazia Coaliţiei Anuale pentru Pace şi Dreptate (de comemorare a bombardamentelor atomice Hiroshima şi Nagasaki), Shiho Burke va spune povestea lor - povestea ei. "N-au mai rămas în viaţă acum decât foarte puţini supravieţuitori ai atacului atomic; trebuie să ajutăm generaţia tânără să nu uite - oamenii cred că totul s-a terminat, dar nu-i aşa".
Nu, Mizuha nu urăşte. Nu urăşte pe nimeni. "Dacă ţii ura sau păstrezi resentimente pentru un om, un popor, o naţiune şi cauţi să te răzbuni, nu faci decât să amplifici ura. Ceea ce trebuie să faci, e să ierţi".
"Mama mea" - spune Burke - "este un mărturisitor al iertării".
La cei 78 ani ai ei, Mizuha locuieşte în Hiroshima. Acasă. Ea nu vorbeşte în public despre atac. Aceasta e datoria fiicei ei -"E tot ceea ce pot să fac, de fapt, e misiunea mea" spune Shiho Burke, la rândul ei mamă a trei copii - "şi sper ca şi copiii mei să facă la fel"1.
III.
Vineri, 3 august anul acesta, pe muntele Hiei, în Japonia, s-au deschis lucrările celui de-al 25-lea Summit pentru Pacea Lumii, în spiritul întrunirii istorice de la Assisi, din 1986, instituite de papa Ioan Paul al II-lea. Summit-ul include un simpozion privind răspunsul liderilor religioşi cu privire la dezastrele naturale. Sfântul Părinte papa Benedict XVI a transmis participanţilor binecuvântarea şi salutul său, accentuând asupra faptului că evenimentele tragice demonstrează că oameni de diferite convingeri religioase pot coopera pentru binele omului. "Discuţiile - a spus Sfântul Părinte - vor întări solidaritatea şi ajutorul reciproc, fiindcă iubirea pe care o oferim celor aflaţi în suferinţă reflectă iubirea lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea, încât l-a trimis pe unicul său Fiu, Isus Cristos"2.
Şi totuşi, de ce Muntele Hiei? Am fi tentaţi să spunem că Mt. Hiei se află la distanţă oarecum egală de Hiroshima şi Fukushima - două dezastre atomice, ele însele de proporţii aproape egale. Dar semnificaţia este alta: pe Hiei-zan se află templul Enryiaku-ji al budismului Tendai, care îmbină religia locală Shinto şi estetica japoneză cu budismul Mahayana; complexul, construit între 767-822 AD, a avut el însuşi de suferit în urma războaielor fratricide din regiune: distrus de Oda Nobunaga în 1571, care i-a măcelărit pe călugări, a fost reconstruit în sec. XVI/XVII. Din vechile structuri a rămas doar Ruri-do (Sala de Lapis Lazuli), o clădire mică, la capătul unei poteci lungi şi accidentate de munte.
În istoria omenirii, pretutindeni şi dintotdeauna, omul suferă.
Credinţa însă, învinge.
O fotografie luata la 24 de ore după explozie arată două umbre: un om şi o scară, proiectate pe un oblon metalic. Acolo fuseseră cu adevărat un om şi o scară - pulverizate de explozie. A rămas umbra. Nici oblonul, nici zidul, nici scara, nu mai înseamnă nimic - fiindcă atunci, la 6 august 1945, timpul s-a întors în sine însuşi. Era o dimineaţă strălucitoare, senină, cu o copii care mergeau la şcoală, părinţi care le urau succes, cu oraşul care se trezise sub obişnuinţa războiului, la ocupaţiile lui. O femeie frumoasă îşi purta cu bucurie copilul peste podul din Hiroshima. Acolo a fost lansată bomba.
Mizuha Kikuzaki are acum 78 ani, a supravieţuit tuturor chinurilor, are o fiică frumoasă şi nepoţi. Trăieşte acasă, în Hiroshima. Şi a iertat. Zidul şi oblonul şi scara din fotografie care nu duce nicăieri nu înseamnă nimic. Omul însă, chiar şi numai umbra lui, da.
Fiindcă inima omului are perspectiva ei asupra cerului: iertarea şi iubirea.
Să cerem şi noi harul colaborării înţelepte, în spiritul iertării şi al iubirii, pentru ca timpul să nu se mai întoarcă niciodată asupra lui însuşi.
Note
1 Press of Atlantic City, ed. on-line, 5th Aug. 2012.
2 News VA, 3.08.2012: Pope: Love given to the suffering - a reflection of the divine charity.
Dr. Ecaterina Hanganu
